Rich Andrew Hall – “Rescrierea istoriei revoluţiei. Triumful revizionismului securist în România” (5). Cine a aruncat petarda? ianuarie 13, 2009

Un nou fragment din teza de doctorat din 1997 a profesorului american Rich Andrew Hall avînd titlul: “Rescrierea istoriei revoluţiei. Relaţiile într-un regim autoritar şi triumful revizionismului securist în România de după Ceauşescu”.

Pentru republicarea în altă parte a acestei teze este nevoie să cereţi aprobarea autorului, cu care se poate lua legătura la hallria@comcast.net

Episoadele anterioare:
- Ceauşescu pleacă în Iran
- 18-19 decembrie. Evenimentele din Timişoara în absenţa lui Ceauşescu
- 20 decembrie 1989: Protestatarii cuceresc Timişoara
- Greşeala fatală a lui Ceauşescu: mitingul din 21 decembrie

Cine a aruncat “petarda”?

Multe surse au sugerat că explozia unei “petarde” şi agitaţia simultană a mulţimii l-au surprins pe Ceauşescu şi au făcut posibil pentru demonstranţi să strige lozincile anti-Ceauşescu. Încă odată discrepanţa dintre ceea ce s-a raportat despre acest incident şi adevărul despre ceea ce pare să se fi întîmplat este semnificativă. Raportul primei Comisii Senatoriale de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989 (publicat în 1992) susţine că în timp ce [Ceauşescu] vorbea, s-a auzit o explozie care a pricinuit o tulburare de proporţie. După scurtă vreme, mitingul s-a destrămat în dezordine<Raportul Comisei Senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989, “Cine a tras în noi, în 16-22?” România Liberă, 27 mai 1992, pag. 5>. Stoian descrie incidentul “petardei” după cum urmează:

…a luat cuvîntul Ceauşescu. Atunci s-a întîmplat lucrul care ni se pare cel mai important din toată acea perioadă. Nu este adevărat că spontan, mulţimea a început să-l huiduie. În mijlocul unei frazei bîlbîită la tribună, undeva în centrul Pieţei, acolo unde se găseau mai multe femei, cineva a făcut să explodeze o petardă de genul celor de Crăciun. Prima reacţie a fost a acelor femei, care, speriate, au început să ţipe. De abia pe urmă, toţi cei adunaţi acolo au început să huiduie<Stoian, Decembrie ‘89: Arta Diversiunii, pag. 23. Numai după aceasta, susţine Stoian, a intervenit Nica Leon cu faimosul său strigăt>.

Uneori, românii s-au referit la aceasta ca la “petarda fericirii noastre”<Tudorel Urian, “Cabala Teroriştilor”, revista Cuvîntul, nr. 20 (13 iunie 1990), pag. 4>

Problema scenariului “petardei” vine din faptul că nu există un consens cu privire la cine a explodat-o şi nimeni nu şi-a asumat responsabilitatea pentru acest act istoric. Totuşi, mai multe nume au fost înaintate în legătură cu asta<Suspecţi sînt o droaie: Dubiosul Leon Nica pretinde că un om de 60 de ani pe nume Andrei Ilie, “care l-a pupat pe Iliescu cînd acesta a ajuns la CC [în 22 Decembrie]” a aruncat petarda (Leon Nica, interviu, “Nica Leon în război cu toată lumea” în revista Flacăra nr. 34 din 26 august 1992, pag. 4-5). Ziaristul de opoziţie A. Corneliu Giagim scrie că “autorul” petardei a fost Matei Ilie care a asamblat-o dintr-un tub de şprei (A. Corneliu Giagim, “16-22, Cine-a tras în noi?!” Baricada, nr. 49-50 din 18 decembrie 1990, pag. 6). La începutul lui 1990, Petre Mihai Băcanu a afirmat că un tînăr pe nume Adrian Constantin a aruncat petarda (Băcanu, “Intercontinental 21/22”, România Liberă 31 martie 1990, pag. 1). Deşi Băcanu a fost în stare să-i intervieze pe Leon Nica şi pe tînărul mecanic de aviaţie care au început strigătele împotriva lui Ceauşescu, el n-a putut să-l găsească pe Constantin ca să vorbească cu el. Dan Iosif, demnitarul FSN care l-a acuzat pe Leon Nica ca fiind “terorist”, a fost şi el propus ca sursă a petardei (Expres Magazin, nr. 30 din 20-26 februarie 1991, pag. 8). Foarte probabil că sînt şi alte nume creditate cu această faptă>. Sursele securiste doresc să sugereze că punerea la cale a acestei petarde şi cauzele agitaţiei care a urmat sînt parte a unui plan premeditat de a dezorganiza mitingul. Încă o dată, ele încearcă să tăgăduiască spontaneitatea revoltei anti-Ceauşescu. Un ziarist de la jurnalul ceauşist “Democraţia” scria în decembrie 1990: “… trebuie subliniat că în cadrul acestui miting au fost aplicate metode îndelung studiate de manipulare psihologică a maselor compacte (semnale acustice, cu efect asupra subconştientului, transmise prin staţiile de amplificare, imitînd vuiet de cutremur, zgomot de trupe şi tancuri şi împuşcături, mişcări ale unor grupuri în piaţă menite să dizloce masele, petarde)”<C. Maltese Martine Ui (probabil un pseudonim), “De la ‘Jos Ceauşescu!’ am ajuns la ‘Jos România!’ Dubla lovitură împotriva României”, Democraţia, nr. 48 / decembrie 1990, pag. 3>.

Conform “unui grup de foşti ofiţeri de Securitate”, “turiştii” şi colaboratorii lor din interior s-au deplasat de la Timişoara la Bucureşti şi s-au infiltrat în mulţimea de la miting. “Turiştii” au încercat să-i sperie pe cei din mulţime folosind furcile din oţel-beton care susţineau unele lozinci din poliuretan expandat pentru a înţepa în spate participanţii şi a le crea impresia, pe fondul zgomotelor produse de petarde şi de scurtcircuitarea difuzoarelor staţiei de amplificare, că se trage asupra lor<Un grup de foşti ofiţeri de securitate, “Aşa vă place revoluţia? Aşa a fost!” Democraţia, nr. 36 (24-30 septembrie 1990), pag. 4>. Iată cum a descris evenimentul un fost ofiţer USLA:

În ziua de 21 decembrie 1989 am asigurat măsurile antiteroriste la mitingul “de adio”. În mulţime, am identificat şi luat în supraveghere opt bărbaţi ciudaţi: toţi erau îmbrăcaţi aproximativ la fel (loden, pălărie), toţi fumau deodată, stăteau în grup. Unii arătau a slavi, alţii, asiatici. La un moment dat, au scos din buzunare globuri de pom, le-au dat foc de la ţigări şi le-au aruncat în mulţime; în globuri erau petardele care au pus mulţimea în mişcare<“S.V., ofiţer USLA în rezervă” (poate Strat Vintilă, pe baza altor relatări), în Pavel Coruţ, Floarea de Argint, Bucureşti, Editura Miracol, 1994, pag. 171. În fapt, descrierea acestor bărbaţi ca purtînd paltoane pînă la genunchi şi pălării îi face să arate suspecţi ca înşişi securiştii şi cei de la USLA, după cum vom vedea mai tîrziu>.

Raportul SRI din 1994 despre evenimente sugerează că “tunetele puternice” care au fost auzite ar fi putut veni de la detonarea unei petarde şi că bubuitul care s-a auzit nu era de la mulţime ci de la difuzoare<“Fapte care trimit la o acţiune premeditată a unor ‘actori’ din afară (II)”, Curierul Naţional, 10 iulie 1994, pag. 2>. Panica în rîndul mulţimii a fost pricinuită de transmisia unor ultrasunete (din afara spectrului auzibil) şi de faptul că demonstranţi neidentificaţi au înţepat pe alţii cu vergele de oţel în timp ce strigau “fugiţi, ne omoară!” şi “vin tancurile!”<Ibidem. Fostul viceprimministru şi senator, Gelu Voican Voiculescu, face afirmaţii asemănătoare. El pretinde că explozia a fost pricinuită de “o petardă artizanală” făcută dintr-un tub de şprei. Deasemeni el sugerează că panica a fost intensificată de “probabil voita” funcţionare greşită a difuzoarelor şi emiterea unor sunete înspăimîntătoare care semănau cu huruitul tancurilor. Voiculescu adaugă că “e de asemenea posibil…că a fost un fel de bombă acustică”. Gelu Voican Voiculescu, interviat de Neti Luchian şi Val. Voiculescu, “Haosul nostru i-a paralizat (I)” Libertatea, 16 iulie 1991>.

Povestirile din rîndul opoziţiei încorporează elemente asemănătoare. Influentul ziarist Cornel Nistorescu a plasat incidentul petardei în contextul unei lovituri de stat susţinută de o facţiune din cadrul Securităţii:

“În acelaşi timp, la mitingul din 21 decembrie, conform unor informaţii certe, un ofiţer de securitate a lansat cele două petarde care au provocat panica şi au declanşat mînia bucureştenilor. În acelaşi timp, pe staţia de amplificare controlată tot de securitate au fost difuzate fluierături şi huiduieli”<Cornel Nistorescu, “Complot sau conspiraţie cu pretenţii la putere?”, Cuvîntul, nr. 20 din 13 iunie 1990, pag. 5>.

Ecaterina Rădoi de la revista Zig-Zag sugerează că panica incredibilă care a urmat a fost rezultatul unei emisiuni de sunete asemănătoare cu huruitul tancurilor şi focul de mitralieră<Ecaterina Rădoi, “Remember 15 decembrie 1989 – 20 mai 1990”, revista Zig-Zag, nr. 190 (23-31 decembrie 1993), pag. 4-7>.

Dar incidentul “petardei” şi tulburarea simultană ar putea avea o explicaţie mai simplă. Este folositor să revedem cum a fost raportată tulburarea mitingului de către corespondenţii de presă străini din Bucureşti, imediat după ce-a avut loc incidentul. Scurt timp după ce adunarea populară s-a destrămat, un ziarist bulgar a relatat că motivul tulburării a fost folosirea de grenade cu gaze lacrimogene de către forţele regimului pentru a împiedica demonstranţii să intre în piaţă şi panica pe care aceasta a dezlănţuit-o printre cei care erau deja în piaţă<Sofia Domestic Service, 1400 GMT 21 decembrie 1989, în FBIS-EEU-89-244, 21 decembrie 1989, pag. 71>. Ziaristul sugerează că demonstranţii s-au adunat iniţial lîngă Piaţa Romană pe bulevardul Magheru şi erau de ordinul miilor cînd au ajuns în Piaţa Palatului unde avea loc discursul [lui Ceauşescu].

Relatări similare vin de la ziaristrul agenţiei iugoslave Tanjug care a transmis că demonstranţii s-au adunat în colţul din nord-vest al Pieţii Palatului lîngă hotelul Athenee Palace, şi cînd “au încercat să se apropie de mitingul oficial, s-a aruncat cu grenade de gaz lacrimogen asupra lor”<Belgrade TANJUG Domestic Service, 1359 GMT 21 decembrie 1989, în FBIS-EEU-89-245, 22 decembrie 1989, pag. 77>. Conform aceluiaşi corespondent, bărbaţi tineri au început să strige lozinci anti-Ceauşescu şi cînd au fost alungaţi de miliţie au luat-o pe străzi laterale pentru a ajunge la o altă parte a mitingului<Belgrade Domestic Service, 1410 GMT 21 decembrie 1989, în FBIS-EEU-89-244, 21 decembrie 1989, pag. 70-71>. Miliţia a folosit atunci gaze lacrimogene pentru a-i împiedica pe aceşti demonstranţi să ajungă la mitingul oficial şi după ce “au explodat grenadele cu gaze lacrimogene, transmisia directă la radio şi televiziune a fost tulburată pentru cîteva minute”<Ibidem>.

Este semnificativ că şi martori oculari ai confruntărilor dintre forţele regimului şi demonstranţi din după-masa şi seara de 21 decembrie se referă la forţele regimului folosind “petarde” împotriva demonstranţilor<Băcanu, “Intercontinental 21/22”, România Liberă 15 martie 1990; 5 aprilie 1990; 19 aprilie 1990>. Un martor ocular al întîmplărilor din Piaţa Universităţii din 21 decembrie povesteşte că “Securitatea fugea după ei [demonstranţi] în grupuri şi folosea petarde şi bastoane contra lor”<Vezi comentariile lui Marcel Constantinescu în Băcanu, “Intercontinental 21/22”, România Liberă 15 martie 1990, pag. 3>. Mai mult, Rady a observat că în noaptea de 21/22 decembrie Securitatea “a detonat bombe în cîteva locuri cu speranţa că va răspîndi panica”<Rady, Romania in Turmoil, pag. 104>.

Care forţe ar fi putut folosi “petarde” şi grenade cu gaze lacrimogene împotriva demonstranţilor? În procesul său de la începutul lui 1990, ministrul de interne din perioada evenimentelor, Tudor Postelnicu, a afirmat că “USLA aveau grenade cu gaze lacrimogene” la miting<Emil Munteanu, “Postelnicu a vorbit neîntrebat”, România Liberă, 30 ianuarie 1990, pag. 3>. Stoian a notat diferenţa dintre mitingul din 21 decembrie şi mitingurile din trecut ale regimului în stilul său tipic colorat:

“[Aflat în oraş în acele clipe, am putut urmări personal desfăşurarea evenimentelor]. Ce frapa în primul rînd, era că, dacă altă dată, la mitingurile cu care bucureştenii erau deja obişnuiţi, oamenii erau indiferenţi, ba unii chiar veseli pentru că puteau să mai chiulească trei-patru ceasuri de la muncă, acum nimeni nu zîmbea. Aproape toţi înaintau într-o linişte rău prevestitoare. Încă o noutate o reprezenta verificarea identităţii a cît mai multor persoane aflate pe străzi şi cu această ocazie, cei străini de grupurile de muncitori erau puşi, ce-i drept politicos, să iasă din rînduri. Participanţii la miting erau aduşi în mod organizat, pentru a putea fi controlaţi mai uşor. În momentul în care Piaţa Palatului a fost ocupată, s-a mai întîmplat un lucru nou. Dacă pînă atunci, perimetrele erau înconjurate de civili (securişti, activişti) şi miliţieni care nu permiteau să plece celor care se plictiseau să mai asculte prostiile lui Ceauşescu, de data aceasta se întîmpla invers şi asta încă înainte ca mitingul să înceapă. Oricine dorea să se ducă la treburile lui era liber s-o facă, dar nimeni din afară nu putea pătrunde în zona protejată”<Stoian, Decembrie ‘89: Arta Diversiunii, pag. 22. Interpretarea lui Stoian despre acest fapt este că oamenii nu erau lăsaţi să intre în piaţă fiindcă “se aştepta ceva”, insinuînd astfel că tulburarea mitingului a fost organizată de dinainte>.

Martori oculari au identificat forţele care i-au împiedicat să intre în piaţă ca “trupe USLA”<Vezi comentariile lui Nistor Ruxăndoiu în Gheorghe Ioniţă, “Culcaţi-i la pămînt!”, Adevărul de Duminică din 14 ianuarie 1990, pag. 2>.

Transcrierile parţiale ale comunicaţiilor între unităţile USLA şi de miliţie au fost publicate la sfîrşitul lui ianuarie, începutul lui februarie 1990 în ziarul “Libertatea”<Libertatea între 27 ianuarie şi 15 februarie 1990 sub titlul “Dintre sute de…catarge! Revoluţia ascultată prin staţie”. Asemenea înregistrări puteau veni doar dintr-o sursă: fosta Securitate. Interesant că, cu excepţia unui singur episod (3 februarie 1990), toate aceste comunicări sînt din după-amiaza de 21 decembrie sau dimineaţa de 22 decembrie. Lipsesc comunicările USLA de la ora 3:30 din după-masa 21 decembrie pînă la ora 8 din dimineaţa de 22 decembrie – perioada în care forţele regimului au deschis foc asupra demonstranţilor>. Aceste transcrieri sugerează că încă înainte ca adunarea populară să fi început, grupuri mari de demonstranţi adunate în mai multe intersecţii ducînd spre Piaţa Palatului strigau lozinci împotriva regimului şi puneau la încercare capacitatea forţelor de ordine de a-i împiedica să intre în piaţă<“Dintre sute de catarge”, Libertatea, 27 ianuarie 1990; 29 ianuarie 1990>. Se pare că demonstranţii au înţeles foarte bine excelenta oportunitate oferită de transmiterea mitingului în direct. Astfel, impresia lăsată de multe relatări, că a fost vorba de cîţiva bărbaţi curajoşi izolaţi într-o mulţime de zeci de mii care au îndrăznit să-l înfrunte pe Ceauşescu, este romanţată. Acţiunile celor împiedicaţi să intre în piaţă au dat curaj şi cîtorva din mulţime să strige jos Ceauşescu.

Transcrierile arată deasemeni că din ordinele generalului Vlad, şeful Securităţii, USLA a folosit “gela” (codul folosit de Securitate pentru “petarde”) împotriva demonstranţilor<“Dintre sute de catarge”, Libertatea, 30 ianuarie 1990, pag. 2. La sfîrşitul acestui episod un redactor anonim defineşte “gela” ca însemnînd “petarde”. Ştefănescu confirmă folosirea petardelor în declaraţia sa că şeful USLA, colonel Gheorghe Ardeleanu, a fost văzut în clădirea Comitetului Central strigînd la un subordonat “dă-mi ‘gela’…dă-mi ‘gela’.” Conform lui Ştefănescu, ‘gela’ a fost numele de cod pentru “petarde” folosite de USLA în reprimarea demonstranţilor. Paul Ştefănescu, Istoria Serviciilor Secrete Româneşti (Bucureşti, Editura Divers Press, 1994, pag 287)>. Ilie Stoian pretinde că generalul Grigore Ghiţă, comandantul trupelor de securitate, şi-a încălcat instrucţiunile cînd a inclus unităţi USLA, inclusiv o unitate de geniu-chimic (care ar fi răspuns de gaze lacrimogene) printre forţele regimului detaşate pentru miting<Stoian, Decembrie ‘89: Arta Diversiunii, pag. 21>. Totuşi o asemenea acţiune pare să fie în concordanţă cu Ordinul 2600 al Ministerului de Interne. Mai mult, pînă şi raportul comisiei senatoriale ilustrează că măsurile de siguranţă ale mitingului din 21 decembrie au fost lăsate aproape în întregime în sarcina Securităţii şi că generalul Gianu Bucurescu, adjunctul generalului Vlad, a fost personal răspunzător de miting<Raportul Comisiei Senatoriale, “Cine a tras in noi, în 16-22?”, România Liberă, 27 mai 1992>.

Se pare că factorul cheie care a contribuit la tulburarea cuvîntării lui Ceauşescu a fost încercarea forţelor guvernamentale de a opri intrarea unor demonstranţi anticeauşişti în Piaţa Palatului. Agitaţia şi confuzia rezultate au schimbat caracterul mitingului, încît cîţiva din rîndul acelei mulţimi aleasă cu grijă să participe la miting au profitat de prilej şi au trecut de la lozincile în favoarea lui Ceauşescu la huiduieli. E posibil ca “petarda” de la miting să fi fost lansată de Securitate, dar puţin probabil că aceasta a fost un act de sfidare împotriva dictatorului. “Petarda” pare a fi fost folosită ca să împiedice protestatarii să intre în piaţă sau să dezorineteze mulţimea şi să mascheze sunetul unor lozinci anti-Ceauşescu. Tulburarea mitingului ar putea fi astfel mult mai puţin organizată decît s-a presupus în mod obişnuit.

(Va urma)

Comentariu propriu (Marius Mioc): De remarcat anonimatul pe care şi l-au păstrat multe din sursele securiste pomenite aici: “un grup de ofiţeri de securitate”, “S. V.”, “C. Maltese Martine Ui”. Înregistrarea mitingului din 21 decembrie 1989 a fost deja prezentată pe acest blog (iar recent am actualizat-o cu nişte explicaţii tehnice).

Cu privire la raportul SRI din 1994 despre revoluţie vezi comentariul deja publicat pe acest blog.

12 ianuarie 1990 – înlăturarea lui Lorin Fortuna de la conducerea judeţului Timiş ianuarie 12, 2009

În 12 ianuarie 1990 fusese declarată zi de doliu naţional în amintirea victimelor revoluţiei. Prilej pentru adunarea unor mari mulţimi şi pentru discuţii despre evoluţia României după revoluţie, despre “cine a tras în noi” şi despre nemulţumirile acumulate pînă atunci.

Condiţii asemănătoare generează rezultate asemănătoare. În oraşele Bucureşti şi Timişoara din mulţimea adunată pentru comemorarea victimelor revoluţiei s-au format grupuri de protestatari care au cerut schimbarea conducerii politice. Dacă la Bucureşti acţiunea a eşuat, la Timişoara ea a izbutit, Lorin Fortuna care conducea judeţul după revoluţie fiind silit să-şi dea demisia. Dl. Fortuna plătea şi pentru adeziunea FDR la FSN pe care o anunţase după 22 decembrie 1989, asupra lui răsfrîngîndu-se şi nemulţumirile la adresa conducerii centrale a ţării.

Un scurt remember din presa vremii:

“Renaşterea Bănăţeană” din 13 ianuarie 1990 scrie sub titlul “Pentru o democraţie reală. O nouă demonstraţie la Timişoara”: “Ieri seară, în faţa Consiliului judeţean Timiş al Frontului Salvării Naţionale a avut loc o demonstraţie paşnică, la care participanţii au scandat: ‘Jos cu comuniştii!’, ‘Jos cu Fortuna şi-a lui clică!’, ‘Jos cu Rădulescu!’ [un nomenclaturist PCR care fusese promovat în conducerea judeţului după revoluţie - nota mea], ‘Jos cenzura!’, ‘Vrem alegeri libere!’ etc. Încercînd să vorbească mulţimii în mai multe rînduri, dl. Lorin Fortuna, preşedintele Consiliului judeţean al FSN, a fost huiduit, demonstranţii nedorind să intre în dialog (…) Urmare a dorinţei manifestanţilor, precum şi a unui număr mare de locuitori ai judeţului Timiş, dl. Lorin Fortuna a demisionat!”.

Generalul maior Gheorghe Popescu (fost rezervist, reactivat după revoluţie), comandantul garnizoanei Timişoara, anunţă cu acest prilej că se vor desfăşura noi alegeri pentru conducerea consiliilor FSN atît la nivel de întreprindere cît şi la nivel de judeţ: “Ţinînd seama de nemulţumirile ce s-au manifestat cu privire la alegerile organelor Frontului Salvării Naţionale din instituţii, din întreprinderi, unităţi industriale şi agricole, care nu au respectat principiile democratice, începînd din data de 13 ianuarie a.c. şi pînă în data de 17 ianuarie a.c. va avea loc completarea acestor organe conform voinţei majorităţii colectivelor de muncă. Acolo unde se consideră necesar se vor organiza noi alegeri. Cu acest prilej se va alege şi un număr de 3-5 delegaţi pentru Conferinţa judeţeană a Frontului Salvării Naţionale, în care se va alege Consiliul Judeţean al acestui Front”.

În “Renaşterea Bănăţeană” din 14 ianuarie 1990 Consiliul Judeţean al Frontului Salvării Naţionale face nişte precizări: “În urma consultărilor, atît cu mulţimea aflată în faţa sediului judeţean cît şi cu membri consiliului prezenţi în clădire, domnul general maior Gheorghe Popescu a fost investit ca, împreună cu un grup de ofiţeri din garnizoana Timişoara, să asigure coordonarea desfăşurării în ordine şi linişte a alegerilor comitetelor şi consiliilor Frontului Salvării Naţionale din întreprinderi, instituţii şi localităţi (…) În legătură cu unele zvonuri privind preluarea puterii de către armată în Timişoara, Consiliul Frontului Salvării Naţionale precizează că este vorba de un interimat şi că armata nu doreşte sub nici o formă să preia puterea”.

În 16 ianuarie 1990, “Renaşterea Bănăţeană” publică nişte reguli pentru desfăşurarea noilor alegeri.

În “Renaşterea Bănăţeană” din 20 ianuarie 1990 apare un comunicat al comisiei electorale constituită pentru organizarea alegerilor, semnat de preşedinte Corneliu Ritt şi secretar Vasile Onofrei. În comunicat se dă lista a 48 de întreprinderi şi instituţii (majoritatea din Timişoara) care au constituit Comisia electorală: Î.M.T. [Întreprinderea Mecanică Timişoara], Electrotimiş, Spumotim, Institutul Agronomic, Detergenţi, ELBA, Institutul Politehnic, 1 Iunie, Solventul, I.A.E.M. [Întreprinderea de Aparate Electrice de Măsurat], I.J.T.L. [Întreprinderea Judeţeană de Transport Local], Fabrica de ciorapi, Fabrica de ţigarete, Industria Lînii, Victoria – Guban, Garofiţa, IPROTIM, Electrometal, I.A.T. [Întreprinderea de Autoturisme], I.M.A.I.A., Confecţii Bega, IMCT, ITC Memorii, UJCOOP, Direcţia apelor, Dermatina, 6 Martie, Banatim, Regionala Căi Ferate, Fabrica de zahăr, I.R.P. [Întreprinderea Română de Piele], I.A.S. Timişoara, TAGCMT, Colegiul de avocaţi, Întreprinderea de piele şi mănuşi, Calapoade Lugoj, CIUMMR [institut de proiectare pentru maşini de ridicat - actualul PROMPT], IOT [Întreprinderea Optică], IPL [Întreprinderea de Prelucrare a Lemnului], Întreprinderea Poligrafică, ICPGA, Pencoop, Kandia, Uniunea Artiştilor Plastici, IRA [Întreprinderea de Reparaţii Auto], ILF, ITT [Întreprinderea Textilă Timişoara], Modern.

Activitatea noii comisii a fost contestată. În “Renaşterea Bănăţeană” din 21 ianuarie 1990 Consiliul Judeţean FSN declară comisia electorală ca nelegitimă, “autoformată” şi “autoinvestită”, un comunicat în acelaşi sens dîndu-l şi consiliul municipal FSN.

În acelaşi număr de ziar Consiliul Judeţean FSN publică un comunicat din care citez: “Întrucît cotidianul Renaşterea Bănăţeană îşi menţine şi pe mai departe statutul ambiguu, publicînd numeroase articole cu caracter destabilizator, culminînd cu acreditarea publicării unui Comunicat al unei anume Comisii electorale autoînfiinţate şi provocînd astfel un şir intolerabil de confuzii, Comitetul judeţean al FSN a decis convocarea întregului personal redacţional la o întîlnire de analiză”.

Pînă la urmă alegerile convocate de comisia electorală se vor ţine totuşi, iar la scurt timp conducerea judeţului şi oraşului va fi iar revizuită ca urmarea a înfiinţării CPUN-urilor, decise pe plan naţional. Timişoara a fost singurul oraş din ţară unde în ianuarie 1990 s-au desfăşurat alegeri, liderii emanaţi de revoluţie fiind în mare parte schimbaţi.

Documentar despre revoluţia de la Braşov: Voi aţi tras în noi! (2) ianuarie 10, 2009

A 2-a parte (din 8 părţi) a documentarului TVS Braşov din 2005 despre revoluţia braşoveană. Realizator: Maria Petraşcu. Vezi şi prima parte.

În acest fragment, apare iarăşi interviat Ioan Niculae Irimia. Se vorbeşte despre întîmplările zilei de 22 decembrie 1989, atît înainte cît şi după fuga lui Ceauşescu.

(Va urma)

Fişiere vremelnic indisponibile ianuarie 9, 2009

Saitul trilulilu, care l-am folosit ca platformă pentru o parte din înregistrările video şi audio de pe acest blog, anunţă că are nişte probleme iar o parte din fişiere sînt indisponibile. Dintre fişierele folosite pe acest blog, sînt 10 fişiere video şi 9 audio care nu funcţionează momentan.

Nădăjduiesc ca problema să se rezolve în viitorul apropiat. În cel mai rău caz voi reîncărca fişierele respective, pentru cele video deja folosesc youtube în ultima vreme, aştept sugestii de la cititori pentru un sait de încredere pentru fişere audio.

Documentar despre revoluţia de la Braşov: Voi aţi tras în noi! (1) ianuarie 9, 2009

Un documentar în 8 părţi despre revoluţia din 1989 de la Braşov, din care prezint acum prima parte. Producător: TVS Braşov, în 2005. Realizator: Maria Petraşcu. (voi continua şi serialul cu Rich Andrew Hall, după ce isprăvesc traducerea)

Prima parte face o scurtă istorie a evenimentelor din întreaga ţară. Despre Braşov se vorbeşte începînd de la minutul 4:30. Sînt interviaţi: lt.-col. (r) Viorel Tocan, ofiţer a Statului major al Gărzilor Patriotice Braşov, Ioan Neculaie Irimia, revoluţionar, sînt prezentate imagini filmate la Braşov în 21 decembrie 1989.

Jurnalul Naţional reacţionează prompt la traducerea scrierilor lui Rich Andrew Hall ianuarie 8, 2009

În dimineaţa de 5 ianuarie 2009 am început pe acest blog publicarea în serial a unor părţi din teza de doctorat din 1997 a domnului Rich Andrew Hall “Rescrierea istoriei revoluţiei. Triumful revizionismului securist în România de după Ceauşescu”. Primul episod publicat se numea Ceauşescu pleacă în Iran. În acel episod, dl. Hall comentează absurditatea ideii că un complot al unor persoane din elita comunistă sau din cadrul agenturilor străine ar fi dus la îndepărtarea lui Ceauşescu cîtă vreme s-a ratat cel mai prielnic moment pentru o lovitură de stat contra lui Ceauşescu: perioada cînd acesta a lipsit din ţară, fiind plecat în Iran (18-20 decembrie 1989).

Foarte prompt, Jurnalul Naţional, publicaţie cunoscută pentru eforturile constante de a rescrie istoria revoluţiei, eforturi cărora le-am consacrat cartea “Revoluţia din 1989 şi minciunile din Jurnalul Naţional” (publicată în 2004 pe internet şi în 2005 în ediţie tipărită), în data de 7 ianuarie 2009 publică un interviu cu o persoană care-şi păstrează anonimatul (aşa se fac dezinformările, cu anonimi care n-au nici o răspundere pentru ceea ce spun) din care aflăm că la revoluţie “şi-au băgat coada şi alţii. De ce şi-au băgat coada? Că trebuia, era nevoie să-l aştepte pe Ceauşescu. Altfel, dacă el nu era în ţară, se termina şi revoluţie, şi revoltă, şi tot. Deci trebuia să fie el în ţară”. Iată un fragment din interviu:

Jurnalul Naţional: Spuneţi că revolta putea să se răspîndească în toată ţara pînă să vină el din Iran, dar că au existat forţe care au făcut în aşa fel încît să explodeze totul cînd venea?
Anonim: Da.
Jurnalul Naţional: Ipoteza este senzaţională: Revoluţia să aibă loc fără ca Nicolae Ceauşescu să fie în ţară. Cum credeţi că ar fi decurs evenimentele? Şi, mai ales, ar fi fost posibil?
Anonim: Ar fi fost posibil, dar nu se mai ajungea la restul etapelor care se urmăreau: arestarea, judecarea şi executarea cuplului Ceauşescu.

Nimic concret nu se spune despre cine sînt acei “alţii” care ”şi-au băgat coada” şi de unde ştie anonimul acela de existenţa acestor forţe. Important este însă să se combată tezele domnului Hall, lansîndu-se noua idee că în mod intenţionat s-a aşteptat revenirea lui Ceauşescu din Iran, ca acesta să poată fi arestat şi executat (nu era mai simplu să se dea lovitura de stat cînd acesta era plecat, iar apoi să se facă o cerere de extrădare justificată de morţii deja înregistraţi la Timişoara?).

Şi fiindcă Rich Andrew Hall a scris şi despre mitingul din 21 decembrie 1989 exprimîndu-şi scepticismul faţă de ideea că altcineva i-a sugerat lui Ceauşescu să ţină acel miting, Jurnalul Naţional dă o replică şi pentru aceasta:

Jurnalul Naţional: Cine s-a ocupat de mitingul din 21 decembrie?
Anonim: De asta se ocupa Primăria Capitalei, Barbu Petrescu, dar el era mai… sărac cu duhul.
“MITINGUL DIN 21 N-A FOST IDEEA LUI CEAUŞESCU” [subtitlu dat de redacţia Jurnalul Naţional]
Jurnalul Naţional: A fost ideea lui?
Anonim: Oricum, nu a fost nici a lui Nicolae, nici a Elenei Ceauşescu. Asta e sigur. Primăria a luat legătura cu marile întreprinderi, cu secretarii de partid de acolo, au aranjat să scoată oamenii, să îi aducă în piaţă cu autobuzele ca să asiste la miting. Nu ştiu cît de manipulat era Barbu Petrescu.
Jurnalul Naţional: El a avut ideea mitingului?
Anonim: I-a dat-o altcineva.
Jurnalul Naţional: Cine?
Anonim: Nu ştiu.

În concluzie, avem de-a face cu un anonim care habar n-are cine a avut ideea mitingului din 21 decembrie 1989 dar e ferm convins că nu Ceauşescu a avut această idee. Pentru ziariştii români, convingerile personale ale unor anonimi, care declară însă deschis că nu cunosc nimic concret despre problema discutată, constituie “dovezi”. Ăsta-i nivelul jurnalisticii din România!

De remarcat că nici lui Barbu Petrescu nu i se atribuie ideea mitingului, semn că s-a verificat şi cei interesaţi cunosc faptul că acesta, dacă ar fi întrebat direct, ar dezminţi. Ca pedeapsă pentru faptul că nu vrea să se înroleze în hora dezinformării, se răspîndeşte despre el ideea că e “sărac cu duhul”. Un avertisment şi pentru alţi nomenclaturişti şi securişti care “trădează cauza” nedorind să dea “mărturiile” pe care le aşteaptă revizioniştii istoriei revoluţiei.

Apariţia promptă a articolului din Jurnalul Naţional care combate ideile domnului Hall dovedeşte că acest blog a ajuns în atenţia cercurilor interesate în falsificarea istoriei revoluţiei din 1989, care-şi dau seama că nu pot neglija ceea ce se scrie aici.

Voi continua serialul cu traducerea lucrării lui Rich Andrew Hall şi voi publica şi alte dezvăluiri despre revoluţia din 1989. Însă, îi asigur pe cititori, eu nu lucrez cu anonimi ci numai cu oameni care-şi asumă răspunderea pentru declaraţiile lor.

Rich Andrew Hall – “Rescrierea istoriei revoluţiei. Triumful revizionismului securist în România de după Ceauşescu” (4). Greşeala fatală a lui Ceauşescu: mitingul de susţinere din 21 decembrie ianuarie 8, 2009

Un nou fragment din teza de doctorat din 1997 a profesorului american Rich Andrew Hall avînd titlul: “Rescrierea istoriei revoluţiei. Relaţiile într-un regim autoritar şi triumful revizionismului securist în România de după Ceauşescu”.

Pentru republicarea în altă parte a acestei teze este nevoie să cereţi aprobarea autorului, cu care se poate lua legătura la hallria@comcast.net

Episoadele anterioare:
- Ceauşescu pleacă în Iran
- 18-19 decembrie. Evenimentele din Timişoara în absenţa lui Ceauşescu
- 20 decembrie 1989: Protestatarii cuceresc Timişoara

Greşeala fatală a lui Ceauşescu: adunarea populară de susţinere din 21 decembrie

În dimineaţa de joi 21 decembrie 1989 regimul nu mai stăpînea situaţia din Timişoara. Mai mult, pierdea rapid controlul în alte cîteva oraşe apropiate: Lugoj şi Cugir. Totuşi, regimul ar fi putut ţine piept acestor provocări dacă n-ar fi fost stăruinţa lui Ceauşescu de a convoca o adunare populară în care să se adreseze personal supuşilor săi “iubiţi”. Autoamăgirea lui Nicolae Ceauşescu despre propria sa invincibilitate a fost cea care a făcut ca regimul să nu mai fie în stare să stabilească controlul. Discursul inflamator şi incoerent de miercuri seara de la televiziunea naţională a semnalat panica pentru cei care l-au urmărit. Dacă Ceauşescu e atît de frămîntat, au concluzionat, ceva serios trebuie să se fi întîmplat la Timişoara. După cuvîntarea sa televizată, Ceauşescu a hotărît să ţină în ziua următoare o adunare populară de susţinere în centrul Bucureştilor, în piaţa din faţa clădirii Comitetului Central. Evenimentul urma să fie transmis în direct la radioul şi televiziunea naţională.

Anume fiindcă această adunare populară s-a dovedit a fi o dangătul funebru al regimului Ceauşescu, au apărut speculaţii despre cine l-ar fi îndemnat pe Ceauşescu să facă o asemenea greşeală. În ianuarie 1993 ziarul de opoziţie “România Liberă” a sugerat că “adunarea populară a fost organizată la sugestia [membrului C.P.Ex.] Gogu Rădulescu”<R.M., “Dezvăluiri”, România Liberă, 19 ianuarie 1993, pag. 1. Rădulescu a murit în 1994>. Acelaşi articol menţionează că Rădulescu a fost urmărit în timpul acelor zile şi a fost “observat transmiţînd ceva în afară”, astfel insinuîndu-se încă o dată rolul puterilor străine în evenimentele din România<Ibidem. De presupus că puterea străină ar fi fost Uniunea Sovietică>.

Totuşi este îndoielnic că Nicolae Ceauşescu ar fi avut nevoie de încurajările lui Rădulescu pentru a convoca un asemenea miting. Pare foarte probabil că ideea i-a venit chiar lui Ceauşescu, şi ca de obicei membrii docili ai C.P.Ex. n-au îndrăznit să-l contrazică. Era o reacţie tipică din partea lui Ceauşescu, instinctivă, nesăbuită şi preaîncrezătoare. Mai mult, după cum am văzut, pentru Nicolae Ceauşescu evenimentele care îl confuntau în decembrie 1989 erau o reluare a celor din august 1968: erau în primejdie nu numai socialismul, ci şi suveranitatea şi independenţa naţională a României. Astfel, în acest moment crucial, el va apela în principal nu la interesele politice ale partidului, ci la ceea ce constituiau interesele principale instituţionale ale Securităţii. Şi se va sprijini pe o tehnică de mobilizare de încredere într-un regim totalitar: Adunările populare “spontane” de susţinere a regimului.

Mitingul de susţinere a început joi 21 decembrie 1989, la amiază, după cum se întîmpla întotdeauna cu asemenea evenimente. Aproape 100000 de muncitori, aleşi cu grijă din marile fabrici ale Bucureştilor, au fost mînaţi în centrul oraşului pentru a asculta cuvîntarea lui Ceauşescu de la balconul clădirii Comitetului Central. Au fost obişnuitele lozinci “spontane” de susţinere ale dictatorului şi ale politicii sale şi introducerile linguşitoare ale subalternilor din partid. Ceauşescu a vorbit numai cîteva minute cînd o tulburare neidentificată din mulţime l-a forţat să se oprească în mijlocul propoziţiei. Acum şi-a dat seama de nebunia sa de a stărui ca cuvîntarea sa să fie transmisă în direct la radio şi televiziune. Înainte ca transmisia radio şi TV să fie întreruptă, o audienţă din întreaga ţară a putut auzi ţipete ascuţite şi strigăte de “Jos Ceauşescu!”, “Călăule!” şi “Timişoara, Timişoara!”. Mai rău, imaginile televizate au surprins uimirea şi nedumerirea de pe faţa lui Ceauşescu. După vreo trei minute, cînd o aparenţă de ordine s-a restabilit în piaţă, transmisia în direct s-a reluat. Ceauşescu a anunţat că, chiar în acea dimineaţă, C.P.Ex.-ul a aprobat o creştere a salariului minim şi a pensiilor<Probabil Nicolae Ceauşescu improviza. Pe o casetă cu înregistrarea mitingului difuzată pe o staţie de radio FM din Bucureşti în decembrie 1993 se aude Elena strigînd la soţul ei: “Promite-le ceva! Promite-le orice!”>. Ceauşescu a fost în stare să-şi isprăvească cuvîntarea, deşi strigăte şi zgomote au putut fi auzite sporadic în fundal.

Este imposibil de ştiut cît de mult a influenţat spectatorii imaginea unui Ceauşescu speriat, cerînd zadarnic mulţimii să se liniştească. Totuşi, amploarea şi îndrăzneala protestelor împotriva regimului s-au intensificat clar după transmiterea acestui moment înainte inimaginabil de slăbiciune a dictatorului. Demonstraţiile împotriva regimului s-au răspîndit în oraşele principale ale Transilvaniei - Cluj, Braşov şi Tîrgu Mureş - în după amiaza de 21 decembrie. Nu a contat că un nivel îndestulător de ordine a fost restabilit la miting, încît Ceauşescu a fost în stare să-şi isprăvească cuvîntarea, sau că televiziunea română va retransmite aceeaşi cuvîntare mai tîrziu cu lozinci pro-Ceauşescu sincronizate peste tulburări. Paguba ireparabilă fusese deja făcută.

S-a argumentat că acea perioadă scurtă dar care părea interminabilă în care camerele de televiziune au difuzat în direct întregii naţiuni neîncrederea şi neajutorarea lui Ceauşescu, a reprezentat un fel de moment psihologic unic, ca o piatră sfărîmînd o oglindă. Ce a provocat reacţia lui Ceauşescu? Iniţial, multe relatări au arătat că unele persoane din mulţime au început să scandeze lozinci anti-Ceauşescu<Rateş, Romania: The Entangled Revolution, pag. 39; Rady, Romania in Turmoil, pag. 100>. De frică că vor fi prinşi, au fugit apoi prin mulţime. Celelalte persoane din mulţime au fost înspăimîntate de acest neaşteptat act de curaj şi au încercat şi ele să fugă. Marea tulburare pe care spectatorii au auzit-o înainte ca transmisia să fie întreruptă era zgomotul acestor oameni încercînd să forţeze ieşirea din piaţă. Multe alte explicaţii de mai tîrziu au susţinut însă că aceste evenimente erau mai degrabă un răspuns la actul iniţial de sfidare: aprinderea unei petarde de cineva din mulţime. Numai atunci au profitat demonstranţii de confuzia şi anonimatul momentului pentru a striga jos Ceauşescu. În amîndouă cazurile spontaneitatea evenimentului catalizator a fost pusă în discuţie.

Comentariu propriu (Marius Mioc): Vedeţi înregistrările video de la cuvîntarea televizată a lui Ceauşescu din 20 decembrie 1989 şi de la adunarea populară organizată de acesta în 21 decembrie 1989.

(Va urma)

Rich Andrew Hall – “Rescrierea istoriei revoluţiei. Triumful revizionismului securist în România” (3). 20 Decembrie 1989: Protestatarii cuceresc Timişoara ianuarie 7, 2009

Un nou fragment din teza de doctorat din 1997 a profesorului american Rich Andrew Hall avînd titlul: “Rescrierea istoriei revoluţiei. Relaţiile într-un regim autoritar şi triumful revizionismului securist în România de după Ceauşescu”.

Pentru republicarea în altă parte a acestei teze este nevoie să cereţi aprobarea autorului, cu care se poate lua legătura la hallria@comcast.net

Episoadele anterioare:
- Ceauşescu pleacă în Iran
- 18-19 decembrie. Evenimentele din Timişoara în absenţa lui Ceauşescu

20 Decembrie 1989. Protestatarii cuceresc Timişoara

Nicolae Ceauşescu s-a întors din Iran în după-amiaza de miercuri, 20 decembrie. Cîteva ore mai tîrziu a denunţat pe calea undelor “acţiunile teroriste” din Timişoara, “organizate şi dezlănţuite în strînsă legătură cu cercurile reacţionare, imperialiste, iredentiste, şoviniste şi cu serviciile de spionaj din diferite ţări străine”<Citat în Rady, Romania in turmoil, pag. 97>. Dar chiar în clipele în care Ceauşescu anunţa la televiziunea naţională că în judeţul Timiş s-a decretat “starea de urgenţă”, regimul pierdea controlul asupra Timişorii. În dimineaţa de 20 decembrie, unităţile armatei au început să se retragă din Timişoara. Pe măsură ce ostaşii dispăreau de pe străzi, relatările sugerează că miliţienii şi securiştii rămaşi fie au urmat exemplul armatei au fost copleşiţi de mulţime<Budapest Domestic Service, 2115 GMT 20 decembrie 1989, în FBIS-EEU-89-244, 21 decembrie 1989>. Spre seară, 100000 de oameni, aproape o treime din populaţia Timişorii, a preluat centrul oraşului în triumf. Ce a determinat o asemenea bruscă schimbare a situaţiei? A fost Timişoara abandonată protestatarilor?

Fiind împiedicată să se desfăşoare pe străzi în 18 decembrie, rezistenţa s-a mutat în fabrici. Comitete de grevă ad-hoc s-au format la unele din cele mai importante uzine din Timişoara în zilele de luni şi marţi. Ironic, reflexele totalitare ale regimului par să fi contribuit la dezvoltarea acestor mişcări greviste. Răscolind apele, luni dimineaţă în mai multe fabrici au fost trimişi activişti de partid care să lămurească muncitorii ceea ce nu se întîmplase în oraş în noaptea precedentă. Adelina Elena de la fabrica Electrobanat (ELBA pe scurt) sugerează că înainte de sosirea activistului de partid la fabrica ei, mulţi muncitori nu-şi dăduseră seama de amploarea violenţei din noaptea precedentă<Adelina Elena, “Martor ocular. Faţă în faţă”, revista Orizont, 6 ianuarie 1990, pag. 5>. Conform Elenei, prezentarea făcută de activistul de partid a fost atît de absurdă încît a provocat o reacţie complet opusă celei dorită de regim. Activistul a argumentat că “huligani, fascişti, elemente declasate şi retrograde au devastat Timişoara. Am aflat deasemenea despre Laszlo Tokes, un fanatic religios care a incitat vagabonzii să atace, fure şi să dea foc. Ei au atras şi copii în aceste acţiuni. Toţi erau beţi, inclusiv copiii şi femeile. S-au îmbătat cu lichior furat din magazinele pe care le spărseseră. Au atacat şi clădirea judeţenei [de partid] dar să nu ne îngrijorăm: toţi au fost prinşi. Toţi”<Adelina Elena, “Martor ocular. Faţă în faţă”, revista Orizont, 6 ianuarie 1990, pag. 5>.

Acesta a fost motivul, li s-a spus, pentru care “starea de urgenţă” este în vigoare (neoficial declarată în acel moment) şi toate întrunirile de mai mult de trei persoane sînt interzise. Muncitorii au fost avertizaţi împotriva răspîndirii zvonurilor. Întorcîndu-se la locurile de muncă, spune Elena, oamenilor le-a rămas o nelămurire: De unde au apărut dintr-odată în Timişoara atît de mulţi “fascişti”, “huligani” şi “beţivani” de toate vîrstele?

Dimineaţa următoare, marţi 19 decembrie, forţa de muncă majoritar femeiască de la ELBA a încetat lucrul. Răspunsul regimului a fost să trimită 200 de ostaşi la fabrică pentru a “convinge” femeile să se întoarcă la lucru. Iarăşi, efectul a fost contrar. Femeile au început să scandeze “nu lucrăm sub arme!” şi au isprăvit cu lozinca “jos Ceauşescu!”. Primarul Petre Moţ, panicat, şi secretarul judeţean de partid, Radu Bălan, s-au grăbit la faţa locului. Nefiind în stare să disperseze mulţimea furioasă, Bălan a început să-şi noteze în carneţel cererile unora dintre femei: “Vrem căldură … ciocolată pentru copii … ciorapi, lenjerie, cacao, vată”<Adelina Elena, “Martor ocular. Faţă în faţă”, revista Orizont, 6 ianuarie 1990, pag. 5>. Generalul M.Ap.N. Ştefan Guşă a fost trimis să-i salveze pe Moţ şi Bălan şi s-a trezit şi el încolţit de femei. Numai cînd s-au înregistrat ciocniri în afara fabricii, care au costat cîteva vieţi în ceea ce pare a fi fost o diversiune intenţionată, au fost în stare oficialii să profite de haos şi să scape.

Înapoi la sediul partidului, generalul Guşă a fost, după cum se zice, apostrofat şi ridiculizat pentru că “s-a speriat de nişte muieri”, dar episodul ELBA pare să fi lăsat o impresie puternică asupra recruţilor din armată şi poate chiar asupra unora din comandanţii lor. După incident, forţele regimului au evacuat zona din jurul fabricii ELBA şi angajaţii au ieşit în stradă. Din după masa de 19 decembrie focurile de armă s-au rărit iar mai tîrziu au încetat complet. Recruţii din armată s-au confruntat nu cu vandali sau cu terorişti străini în bezna nopţii, ci cu nişte femei muncitoare care exprimau frustrări legate de umilinţele absurde din viaţa de zi cu zi a ultimei părţi a epocii Ceauşescu, frustrări care nu erau străine nici recruţilor înşişi.

În dimineaţa de miercuri 20 decembrie, o grevă generală a cuprins Timişoara şi numai fabricile de pîine mai lucrau<Rady, Romania in turmoil, pag. 96>. O demonstraţie de solidaritate cu cei care îşi pierduseră rude în violenţele din zilele anterioare, şi care acum cereau să li se dea morţii [cadavrele], a dus coloane de muncitori în centrul oraşului. Unităţile armatei au lăsat cetăţenii să treacă nestingheriţi. Acesta era un prim indiciu clar al susţinerii cauzei demonstranţilor de către militarii obişnuiţi. Soldaţii au refuzat să execute ordinele iar unii chiar s-au alăturat demonstraţiei<Ibidem; Nestor Rateş, Romania: The Entangled Revolution (România: Revoluţia încîlcită), Editura Praeger, New York 1991>. Lozinca “armata e cu noi!” a răsunat în centrul Timişorii. Curînd după asta armata a început să se retragă în cazărmi.

La vremea respectivă, observatorii au fost înclinaţi să interpreteze această hotărîre ca o dovadă că linia de comandă militară se dezintegrează şi ofiţerii de rang mijlociu iau problemele în mîinile lor. Mai mult, retragerea a fost văzută ca un semn neechivoc de susţinere pentru cauza demonstranţilor. Maiorul de armată Viorel Oancea, care în 22 decembrie a devenit primul ofiţer din Timişoara care a declarat public susţinerea sa pentru revoluţie, tăgăduieşte însă ideea unei retrageri spontane: “Evident, a existat un ordin, armata nu a fost în poziţia de a lua hotărîri în mod independent. Probabil generalul Guşă sau Ion Coman [au luat această hotărîre]” <maior Viorel Oancea, interviu de Tudorel Urian, “Frica, din nou pe străzi”, revista Cuvîntul nr. 4 (14 februarie 1990)>. Înalţii comandanţi militari erau fără îndoială preocupaţi de capacitatea lor de a menţine coerenţa instituţiei şi în aceste împrejurări singura cale de a preveni o continuare a scăpării ei de sub control a fost să ia soldaţii de pe străzi<Şi alţi factori au fost sugeraţi că ar fi contribuit la retragere: de pildă ameninţarea comitetului de grevă de la combinatul petrochimic “Solventul” să arunce fabrica în aer dacă armata nu se retrage imediat. Vezi Rady, Romania in Turmoil, pag. 96-97>. Însă, indiferent ce s-ar fi urmărit, locuitorii din Timişoara au interpretat acţiunea de retragere a trupelor în cazărmi ca o susţinere pentru cauza lor.

Rapoartele sugerează că în timp ce retragerea armatei era în desfăşurare, miliţienii şi securiştii în uniformă au dispărut de asemenea de pe străzi. În ce măsură aceasta a fost parte a unei retrageri coordonate a forţelor regimului sau a fost o acţiune determinată de retragerea armatei este necunoscut. În după-amiaza de 20 decembrie au început negocieri între “Comitetul de Acţiune al Frontului Democratic Român” (care se dezvoltase din diferitele comitete de grevă înfiinţate în cele două zile anterioare), şi doi reprezentanţi ai regimului, prim-ministrul Constantin Dăscălescu şi colegul său din C.P.Ex. Emil Bobu. La timpul respectiv, asemenea acţiuni ale unor reprezentanţi înalţi ai guvernului păreau să sugereze că o falie se dezvolta în eşaloanele superioare ale ierarhiei regimului şi că unii politicieni ar putea abandona corabia. Generalul M.Ap.N. Victor Stănculescu susţine însă că Dăscălescu şi Bobu au fost trimişi la Timişoara din ordinele directe ale lui Ceauşescu<General Victor Atanasie Stănculescu, interviu de Ioan Buduca, în Cuvîntul nr. 8 (29 martie 1990), pag. 9>. La fel afirmă şi Rady că “ei acţionau conform instrucţiunilor preşedintelui şi … doar trăgeau de timp”<Rady, Romania in turmoil, pag. 97>.

Convorbirile s-au tărăgănat ore întregi iar Dăscălescu şi Bobu au făcut doar făgăduieli vagi, spunînd că principalele cereri ale demonstranţilor trebuie să aştepte revenirea în ţară a lui Ceauşescu. Conform lui Rady, asemenea tactici de tărăgănare au fost folosite şi în timpul evenimentelor din noiembrie 1987 de la Braşov: s-au dus negocieri cu reprezentanţi ai protestatarilor, dar de îndată ce regimul şi-a restabilit controlul recenţii parteneri de negociere au fost arestaţi<Ibidem>. Anunţarea de către Ceauşescu a “stării de urgenţă” indică clar că nu abandonase demonstranţilor controlul Timişoarei<Ibidem, pag. 97-98>. Totuşi se pare că dispariţia miliţienilor şi securiştilor în uniformă a avut scopul să detensioneze situaţia şi să ofere credibilitate eforturilor echipei de negociatori a regimului. După ce demonstranţii ar fi părăsit străzile, probabil ofiţerii ar fi reapărut.

Sugestia că regimul încerca să restabilească controlul prin alte mijloace este întărită de cazul lui Ioan (Dorel) Curuţiu. Puspoki a afirmat că Securitatea a infiltrat mai mulţi ofiţeri (cel puţin un bărbat şi o femeie) în conducerea demonstranţilor cu scopul de a o compromite şi de a manipula pe ceilalţi lideri<F. Puspoki, “Piramida umbrelor (III)”, Orizont nr. 11 (16 martie 1990), pag. 4>. Curuţiu a fost unul din reprezentanţii FDR care au negociat cu Dăscălescu şi Bobu<Radu Ciobotea, “Incredibil. La Timişoara – Miliţia înarma revoluţionarii”, Flacăra, nr. 33 (14 August 1991), pag. 4-5>. Comentariile lui Curuţiu după evenimente au fost foarte dubioase<El pretinde că în după-masa de 20 decembrie a fost numit “comandant al gărzii revoluţionare a FDR”; că Miliţia a trimis o scrisoare de recunoaştere către FDR; şi că în 22 Decembrie Miliţia a furnizat revoluţionarilor pistoale mitralieră şi staţii de emisie-recepţie>. Dar ceea ce trezeşte cu adevărat bănuieli este locul unde a ajuns Curuţiu după evenimente: în 1990 s-a dovedit a fi maior în “departamentul de serviciu şi armament” al Ministerului de Interne<Ibidem>.

Comentariu propriu (Marius Mioc): Afirmaţia că “Comitetul de Acţiune al Frontului Democratic Român” s-a dezvoltat din comitetele de grevă formate în întreprinderi este inexactă. Au fost două comitete ale revoluţionarilor formate în 20 decembrie 1989. Primul, cel de la Consiliul Judeţean PCR, s-a format cînd s-a pus problema să se alcătuiască o delegaţie care să dialogheze cu primul ministru. S-a putut înscrie în acea delegaţie cine a avut curajul, din mulţimea care era atunci în faţa Consiliului judeţean PCR. Ştiindu-se că numele celor care vor face parte din delegaţie vor ajunge în posesia autorităţilor, nu mulţi au fost cei care au avut curajul să se treacă pe listă. Al doilea comitet revoluţionar s-a format la Operă. Lorin Fortuna povestea că aflîndu-se în mulţimea din faţa Operei şi ridicînd privirea spre balconul acesteia, i-a venit spontan ideea că ar fi bine să vorbească oamenilor din balcon <Miodrag Milin – “Timişoara în revoluţie şi după”, Editura Marineasa, Timişoara 1997, pag. 107>. Ulterior, de la balconul Operei s-a lansat chemarea la grevă generală (care fusese deja declanşată, dar ca o mişcare spontană a muncitorilor, fără “comitete de grevă” înfiinţate formal, căci nici nu prea avea nimeni curajul să se declare membru al unui comitet de grevă), s-a anunţat crearea Frontului Democratic Român (FDR) şi s-a cerut formarea de comitete ale FDR în fiecare întreprindere. Cele două comitete revoluţionare formate independent s-au unit apoi, de la consiliul judeţean PCR s-a trimis vorbă la Operă să vină şi reprezentanţi de acolo pentru tratativele cu Dăscălescu, iar după ce judeţeana de partid a fost evacuată membrii comitetului de acolo s-au dus la Operă unde au fost cooptaţi în FDR. Deci, în înfiinţarea FDR există o doză de spontaneitate, a contat cine a intrat mai repede în clădirea Operei sau s-a înscris mai repede pe o listă, unul din criteriile de selecţie fiind şi cel de a avea curajul să-ţi declari numele adevărat.

Despre Curuţiu am întrebat-o pe Mihaela Munteanu, care a fost secretară a FDR iar acum e secretară a asociaţiei “Victoria”. Dînsa mi-a spus că acesta a fost numit comandant al gărzii revoluţionare a FDR abia după fuga lui Ceauşescu, pînă atunci Sorin Oprea fiind cel care a condus garda. După revoluţie Ioan Doru Curuţiu a ajuns comandant al Poliţiei Timişoara la propunerea Consiliului Judeţean FSN (condus la acea vreme de Lorin Fortuna). Numirea lui Curuţiu în fruntea Poliţiei municipiului Timişoara, cît şi a lui Radu Motica în fruntea Poliţiei judeţului Timiş, s-a anunţat în “Renaşterea Bănăţeană” din 5 ianuarie 1990.

Rich Andrew Hall – “Rescrierea istoriei revoluţiei. Triumful revizionismului securist în România” (2). 18-19 decembrie. Evenimentele din Timişoara în absenţa lui Ceauşescu ianuarie 6, 2009

Un nou fragment din teza de doctorat din 1997 a profesorului american Rich Andrew Hall avînd titlul: “Rescrierea istoriei revoluţiei. Relaţiile într-un regim autoritar şi triumful revizionismului securist în România de după Ceauşescu”.

Pentru republicarea în altă parte a acestei teze este nevoie să cereţi aprobarea autorului, cu care se poate lua legătura la hallria@comcast.net

Episodul anterior: Ceauşescu pleacă în Iran

18-19 decembrie. Evenimentele din Timişoara în absenţa lui Ceauşescu

Considerînd importanţa acordată “turiştilor străini” în relatările inspirate de Securitate despre evenimentele din decembrie, este interesant să notăm acţiunile luate de regimul Ceauşescu în 18 decembrie 1989. La încheierea şedinţei de urgenţă a C.P.Ex. de duminică după masă, Nicolae Ceauşescu a anunţat:

“Am dispus ca toată activitatea turistică să fie întreruptă. Nici un singur turist străin nu va fi acceptat, fiindcă toţi s-au dovedit agenţi de spionaj. Nici măcar cei din ţările socialiste nu vor fi acceptaţi, cu excepţia celor din Coreea [de Nord], Cuba şi China. Fiindcă ţările socialiste vecine nu sînt de încredere. Aceia care vin din ţările socialiste vecine sînt trimişi ca agenţi” <Mircea Bunea, Praf în Ochi. Procesul Celor 24-1-2. (Bucureşti, Editura Scripta, 1994), pag 34>

Ca urmare, luni 18 decembrie, într-un stil tipic ceauşist, s-a anunţat că România nu va mai accepta noi turişti datorită “lipsei locurilor de cazare” şi fiindcă “condiţiile meteo nu sînt potrivite pentru turism”<Belgrade Domestic Service, 1400 GMT 20 Decembrie 1989, în FBIS-EEU-89-243, 20 Decembrie 1989>. Ironic, singurii exceptaţi de la această interdicţie erau “turiştii sovietici venind acasă de la călătoriile pentru cumpărături din Iugoslavia”<Agenţia France Presse, 19 Decembrie 1989, în FBIS-EEU-89-242, 19 Decembrie 1989>.

Este interesant de văzut cum fostul colonel de securitate Filip Teodorescu îşi ajustează caracterizarea situaţiei din Timişoara în 18 decembrie pentru a explica această schimbare: “În hoteluri erau puţini străini, cei mai mulţi părăsind oraşul în jurul prînzului [în 17 decembrie], cînd se conturau deja ciocnirile. Au rămas cei interesaţi să rămînă. Ne-a atras atenţia numărul nejustificat de mare de turişti sovietici, fie cu autobuze fie cu autoturisme. Nu toţi s-au cazat în hoteluri. Fie că părăsiseră autobuzele, fie că erau în maşini staţionate ca pentru înnoptare. Verificările la graniţă indicau intrarea prin punctele de trecere ale frontierei din Nordul Transilvaniei. Declarau cu toţii că sînt în tranzit pentru Iugoslavia. Explicaţia era plauzibilă, călătoriile în scop de bişniţă ale sovieticilor fiind cunoscute de toată lumea. Din păcate nu dispuneam de forţe şi nici condiţiile nu au permis, pentru a urmări activitatea măcar a unora dintre “turişti”<Filip Teodorescu, Un Risc Asumat: Timişoara decembrie 1989 (Bucureşti, Editura Viitorul Românesc, 1992), pag. 92>.

Aceasta ridică întrebarea: de ce, dacă turiştii sovietici erau principalii bănuiţi a fi în spatele revoltei, exact lor li se îngăduia mai departe intrarea în România? Una dintre cele mai clare respingeri ale “scenariului turiştilor” a venit de la un grup de ofiţeri [de armată] din garnizoana Timişoara. Într-o scrisoare deschisă ei întreabă:

“Dacă ei [turiştii] apăreau ca suspecţi pentru Securitate şi contrainformaţiile militare, de ce n-au încercat să-i ţină sub supraveghere? În acea perioadă securiştii şi C.I.-iştii n-au ştiut să-şi facă meseria? Au uitat cumva pentru ce erau plătiţi cu bani grei din bugetul de stat?”<Un grup de ofiţeri din garnizoana Timişoara, “FRICA DE PROPRIUL POPOR…” România Liberă, 15 octombrie 1991, 2a>

Aşa cum am menţionat mai devreme, printr-o interesantă răsucire psihologică foştii securişti atribuie uneori altora propriile lor acţiuni, în special unor convenabili şi fantomatici “turişti străini”. Unele din argumentele Securităţii par să se bizuie pe informaţii reale scoase din context şi plasate într-un alt context unde slujesc mai bine interesele instituţionale ale Securităţii. De pildă, comentariile corespondentului agenţiei de presă iugoslave Tanjug de la punctul de graniţă Vatin ne poate da un indiciu de unde a apărut ideea “turiştilor străini călătorind în coloane de maşini”:

“Oamenii care au petrecut azi timp îndelungat la acest punct de graniţă au spus că autorităţile române însoţesc maşinile particulare de turişti care se întorc acasă prin România. De obicei aşteaptă pînă se adună cinci sau şase maşini şi apoi le lasă să treacă într-un convoi însoţit de maşini oficiale ale autorităţilor române”<Belgrade TANJUG, 2137 GMT 20 Decembrie 1989, în FBIS-EEU-89-244, 21 Decembrie 1989, pag. 80. Dezinformarea este deseori considerată sinonimă cu “o mare minciună”, dar de fapt cele mai eficace dezinformări totdeauna conţin un sîmbure de adevăr. Deseori, fapte reale sînt prezentate în afara contextului>

În sfîrşit, ne amintim că ziariştii franceji, Portocală şi Weber, şi-au susţinut teoriile despre “intervenţia străină” referindu-se la declaraţia din instanţă a “maestrului prinzător de spioni” (colonelul de securitate Filip Teodorescu), că în timpul evenimentelor ar fi arestat “agenţi străini”. După cum s-a dovedit, Teodorescu a arestat într-adevăr nişte “agenţi” la o fabrică din Timişoara, dar aceştia erau membri ai DIA, Direcţia de informaţii a Armatei, şi nu agenţi străini<Despre acest ciudat şi uşor comic incident vezi “Frica de propriul popor …” şi Ilie Stoian – Decembrie ’89. Arta Diversiunii (Bucureşti, Editura Colaj 1993), pag. 17-18. În ciuda permanentelor sale susţineri despre rolul jucat de agenţii străini, Teodorescu recunoaşte că cei pe care i-a arestat erau ofiţeri DIA (Teodorescu, Un risc asumat, pag. 96). Împrejurările acestui incident rămîn neclare. Totuşi, ele pot fi un indiciu al rivalităţilor dintre instituţii care au influenţat evenimentele din decembrie>

În timpul zilei de luni, căutările din casă în casă şi arestările au continuat la Timişoara. Protestatarii au încercat să se adune din nou şi au strigat cea mai tragică lozincă a acestor zile: “Vrem morţii noştri!”. Forţele regimului au răspuns deschizînd iarăşi focul. Cel puţin 7 oameni au fost ucişi şi 100 răniţi doar în zilele de 18 şi 19 decembrie. Se zvoneşte că securiştii au împuşcat unii dintre răniţi în paturile lor de spital. Acest zvon pare să se confirme prin observaţiile unui ostaş al armatei care a fost martor la deshumarea a 27 de cadavre din Cimitirul Săracilor din Timişoara, în ianuarie 1990: unele din aceste cadavre purtau urme de răni tratate<Liviu Ştefănuţ, interviu de Dan Preisz, “Teroriştii Timişoarei” România Liberă, 21 aprilie 1994, pag. 6. Deşi colonelul de securitate Teodorescu tăgăduieşte vehement aceste susţineri, descrierea sa despre ce s-a întîmplat în timpul acelor zile la spitalul judeţean doar întăreşte asemenea bănuieli (Teodorescu, Un Risc Asumat, pag. 87-89). Lucrătorii spitalului au susţinut că Securitatea a făcut interogatorii brutale la care personalul medical n-a fost prezent, vezi comentariile Floricăi Curpaş în Titus Suciu, Reportaj cu Sufletul la Gură (Timişoara, Editura Facla, 1990), pag. 145>. Urmînd poruncile Elenei Ceauşescu, în noaptea de 18/19 decembrie au luat cadavrele a 40 de protestatari morţi de la morga spitalului şi le-au transportat la Bucureşti unde au fost incinerate<Incidentul este explicat în rechizitoriul procuraturii împotriva ofiţerilor de miliţie şi securitate arestaţi pentru amestec în represiunea de la Timişoara, vezi Teodorescu, Un Risc Asumat, 279-300>. Ca şi în noaptea de 16/17 decembrie cînd regimul a întreprins acţiuni absurde pentru a pretinde că nimic neobişnuit nu s-a întîmplat la clădirea comitetului judeţean de partid, reparînd toate stricăciunile din zonă, acest incident reflectă credinţa că “dacă nu există acte de identitate şi nici cadavre, înseamnă că n-au existat nici morţi”. Reflexele orweliene ale regimului nu l-au părăsit niciodată, nici măcar în cele mai mari momente de criză.

Comentariu propriu (Marius Mioc):

În 1991, urmare a zvonurilor despre invazia turiştilor străini în timpul revoluţiei, în numele “Comisiei pentru Adevăr şi Dreptate” a Asociaţiei “17 Decembrie” din Timişoara am cerut date de la hotelurile timişorene pentru a vedea dacă comparativ cu anul 1988 a existat vreo creştere semnificativă a numărului acestor turişti. De la fostul Oficiu Judeţean de Turism (OJT), transformat după revoluţie în S.C. “Banatul” S.A., datele mi le-a dat directorul Dorin Munteanu, care avea să devină apoi parlamentar PDSR, iar de la hotelul Pecotim care nu aparţinea OJT-ului datele mi le-a dat Lechin Jova, directorul executiv. La Pecotim nu aveau maşină de scris, de aceea adresa a fost scrisă de mînă.
După cum se vede din adresele de mai jos, comparativ cu decembrie 1988 noiembrie 1989 în decembrie 1989 au fost chiar mai puţini turişti străini. Scurt timp după ce dobîndisem datele de la OJT a ieşit pe piaţă teoria că acei turişti străini nu s-au dus la hoteluri ci au rămas peste noapte în maşini.

Trebuie spus că raportarea turiştilor străini la securitate era o activitate de rutină a hotelierilor. În 1991 cînd am făcut acea cercetare exista chiar şi nominal evidenţa turiştilor străini care stătuseră la hoteluri, dar n-am considerat important să cer date atît de amănunţite.

În ceea ce priveşte cimitirul săracilor, Rich Hall face o confuzie între morţii dezgropaţi la cimitirul săracilor, fapt întîmplat în 22 decembrie 1989, dar care morţi conform datelor medicinii legale nu aveau legătură cu revoluţia, şi morţii dezgropaţi în cimitirul eroilor în 15 ianuarie 1990, numai aceştia avînd legătură cu revoluţia. Deci, morţii de care vorbeşte Hall fuseseră descoperiţi în cimitirul eroilor, nu în cimitirul săracilor. Respectivii morţi fuseseră ridicaţi în 27 decembrie 1989 (după fuga lui Ceauşescu!) de la morga Spitalului Judeţean pe motiv că familiile lor nu-i ridicaseră pînă atunci (dar nimeni nu informase familiile că se găsesc aceşti morţi la morgă) şi fuseseră îngropaţi în 28 decembrie 1989. E vorba de 10 morţi, nu de 27. Mai jos dau extrase din presa timişoreană referitoare la groapa comună din cimitirul eroilor. Primele două imagini sînt din “Renaşterea Bănăţeană” din 16 ianuarie 1990 iar comunicatul comenduirii garnizoanei Timişoara a apărut în “Renaşterea Bănăţeană” din 18 ianuarie 1990.

(Va urma)

Rich Andrew Hall – “Rescrierea istoriei revoluţiei. Triumful revizionismului securist în România” (1). Ceauşescu pleacă în Iran ianuarie 5, 2009

"Tineretul Liber" din 26 decembrie 1989 despre vizita lui Ceauşescu în Iran

Rich Andrew Hall este un profesor american care a studiat revoluţia română din 1989. În 1997 şi-a luat doctoratul în ştiinţe politice la Universitatea Indiana, teza de doctorat avînd titlul: “Rescrierea istoriei revoluţiei. Relaţiile într-un regim autoritar şi triumful revizionismului securist în România de după Ceauşescu”.

Recent dl. Hall şi-a publicat teza de doctorat pe internet, pe blogul său personal consacrat revoluţiei române din 1989. Unele idei din această teză de doctorat le consider interesante, de aceea voi publica aici în serial traducerea unor părţi din această lucrare. Pentru republicarea în altă parte a acestor fragmente este nevoie să cereţi aprobarea autorului, cu care se poate lua legătura la hallria@comcast.net

Ceauşescu pleacă în Iran

Luni dimineaţă, în 18 decembrie 1989, preşedintele Ceauşescu a plecat într-o vizită dinainte plănuită în Iran. Era primul şef de stat care mergea într-o vizită oficială la Teheran după moartea aiatolahului Khomeini în iunie 1989<Jack Anderson şi Dale Van Atta – “Iran Embarassed by Ceausescu Visit” (Iranul stînjenit de vizita lui Ceauşescu) în Washington Post, 17 ianuarie 1990>. Cînd avionul prezidenţial a decolat spre Iran, Timişoara era practic sub ocupaţie militară de către unităţi de armată, securitate şi miliţie. Se pare că Ceauşescu era mulţumit de veştile pe care le primise despre înăbuşirea revoltei, încît a considerat că poate părăsi ţara în siguranţă. În absenţa sa, atribuţiile sale erau preluate de Biroul Permanent al Comitetului Politic Executiv (C.P.Ex.). În fapt, asta însemna că puterea rămîne prim-viceprimministrului – soţia sa Elena – care nu era nicidecum o străină de putere, şi vicepreşedintelui ţării, Manea Mănescu, care era căsătorit cu sora lui Nicolae, Maria<Martyn Rady, Romania in Turmoil: A Contemporary History (New York: IB Tauris & Co Ltd., 1992), pag. 94. Pentru legăturile lui Mănescu cu familia Ceauşescu, vezi ibid., pag. 52-53>.

Faptul că Ceauşescu a părăsit ţara în toiul celei mai serioase ameninţări pe care a avut-o de înfruntat vreodată regimul comunist din România, pe deplin conştient de ceea ce se întîmplase cu ceilalţi lideri comunişti din regiune cu doar puţină vreme în urmă, în acea toamnă, e o dovadă despre cît de încrezător în propriile-i forţe şi rupt de realitate devenise. Pe de altă parte, absenţa lui din ţară între 18 şi 20 decembrie pentru un răstimp de peste 48 de ore a oferit elitelor din cadrul regimului oportunitatea perfectă să îl elimine de la putere dacă ar fi dorit asta. Ceauşescu, foarte probabil, ar fi primit azil politic în Iran. În teorie cel puţin, dacă înlăturarea lui Ceauşescu a fost premeditată, acesta era momentul ideal pentru a acţiona.

Multe persoane din elita comunistă îşi aminteau cum absenţa din ţară a lui Ceauşescu în timpul devastatorului cutremur din 1977 a paralizat autorităţile<Lovitura de stat eşuată plănuită pentru octombrie 1984 în timp ce Ceauşescu era în vizită în Germania de Vest a fost inspirată de amintirea experienţei din martie 1977. Vezi Silviu Brucan, The Wasted Generation: Memories of the Romanian Journey from Capitalism to Socialism and Back (Generaţia irosită: Amintiri ale călătoriei româneşti de la capitalism la socialism şi înapoi), Editura Westview Press 1993, Boulder, Colorado, SUA, pag. 131-134>. Mai mult, fiind ameninţaţi de Ceauşescu la şedinţa de urgenţă a C.P.Ex. din 17 decembrie 1989 cu înlăturarea din funcţii şi posibila execuţie, iar Ceauşescu fiind convins la acea şedinţă mai degrabă să amîne decît să anuleze acea hotărîre, comandanţii militari ai lui Ceauşescu aveau o puternică motivaţie să acţioneze rapid. Însă, în loc să facă aşa ceva, acoliţii lui Ceauşescu i-au executat credincioşi ordinele şi au aşteptat răbdători întoarcerea sa. Acesta este un puternic argument împotriva oricărei presupuneri că subordonaţii lui Ceauşescu plănuiau să-l înlocuiască şi intenţionat au lăsat evenimentele din Timişoara să scape de sub control.

Teoriile care pretind că Ceauşescu a fost răsturnat de o lovitură de stat plănuită din afară au o problemă în a explica de ce complotiştii n-au încercat să preia puterea în răstimpul cînd Ceauşescu a fost în afara ţării şi să-l împiedice apoi să revină în România. Întîmplările din Timişoara deja asiguraseră dimensiunea populară presupusă a fi atît de importantă acestui scenariu al loviturii de stat. Mai mult, dacă protestele din Timişoara au fost instigate de agenţi străini, de ce aceşti agenţi au fost incapabili să răspîndească revoluţia la Bucureşti (care a rămas surprinzător de liniştit) în timpul acestor zile?

În susţinerea ideii că evenimentele din decembrie au fost o lovitură de stat cu sprijin sovietic, Cornel Ivanciuc a citat comentariile din martie 1994 ale lui Igor Toporovski (directorul Institutului pentru Studii Politice Ruseşti şi Internaţionale de la Moscova), care a pretins că Biroul Politic Sovietic “a ales momentul cînd Ceauşescu era la Teheran [pentru a-l înlătura], căci altfel acţiunea ar fi fost greu de iniţiat”<Cornel Ivanciuc, “Raporturile dintre Frontul Salvării Naţionale şi KGB”, revista 22, nr. 21 (24-30 mai 1995), pag. 11>. Totuşi, faptele spun altceva. Ceauşescu nu a fost înlăturat la momentul cel mai prielnic – cînd se afla în Iran – iar răscoala din Timişoara nu s-a răspîndit în afara oraşului decît după întoarcerea lui Ceauşescu. Toate acestea aruncă îndoieli asupra afirmaţiilor lui Toporovski.

Comentariu propriu (Marius Mioc): Cornel Ivanciuc, cel care a scris în revista “22″ despre declaraţiile lui Igor Toporovski, este un fost informator al securităţii. A se vedea articolul Mirelei Corlăţan – “Cornel Ivanciuc: Am turnat şi am fost plătit de Securitate” apărut în “Cotidianul” din 25 octombrie 2006. De la Ivanciuc şi alţii au preluat “argumentul Toporovski”, de pildă Vladimir Alexe în “Ziua” din 20 decembrie 1999. Acest Vladimir Alexe apare la rîndul său pe o listă a informatorilor Securităţii. În aceste condiţii eu pun la îndoială nu numai corectitudinea declaraţiilor lui Igor Toporovski ci chiar şi simpla existenţă a acestora. Ce anume a declarat Igor Toporovski despre revoluţia română, dacă o fi declarat ceva pe acest subiect, trebuie stabilit prin surse mai serioase decît Cornel Ivanciuc.

(Va urma)