Studiu american: Familiile acuzate de neglijenţă sau abuz faţă de copii îşi cresc totuşi mai bine copiii decît dacă aceştia ajung în grija statului februarie 9, 2009

Alin Fumurescu semnalează un raport al Federaţiei Organizaţiilor Neguvernamentale pentru Copil din România care este dezbătut acum la Comitetul Naţiunilor Unite pentru Drepturile Copilului. Raportul respectiv este un atac la adresa „educaţiei de tip tradiţionalist din România“, care „face ca dreptul la opinie şi participare al copilului să nu se exercite în practică decît în mod punctual“. „Vocea copiilor nu se face auzită în aspectele de conţinut ale procesului de instrucţie şi educaţie“, se mai arată în raport. „Familia este vinovată pentru nerespectarea dreptului de alegere a religiei, părinţii fiind cei care stabilesc de obicei cultul de urmat“. Autorii raportului mai susţin că copiilor le este încălcată libertatea de a da, a primi şi de a difuza informaţii şi idei de orice natură, prevăzută de Convenţia ONU. Nici libertatea de asociere şi reuniune paşnică a copiilor nu este pe deplin respectată.

Publicarea unor asemenea rapoarte n-ar avea nimic rău, cîtă vreme eu ca părinte le pot citi şi hotărî în ce măsură accept sau nu recomandările din ele. Din păcate, se doreşte crearea unei legislaţii (inclusiv la nivel internaţional) prin care părinţii să fie siliţi să respecte ceea ce autodeclaraţii “experţi” în educarea copiilor consideră necesar, sub sancţiunea decăderii din drepturile părinteşti.

Ideea că Statul ştie cel mai bine cum trebuie crescuţi copii iar părinţii sînt incompetenţi în acest domeniu (căci n-au diplome de psihologi sau pedagogi) este specifică ideologiei Statului Maximal, care stă la baza multor abuzuri. Pe baza acestei idei s-ar putea argumenta ca toţi copiii să fie despărţiţi de părinţi şi daţi în grija Statului, ca în cartea “Minunata lume nouă” de Aldous Huxley.

Republic cu acest prilej un articol al meu din 2007, despre un studiu american referitor la copiii încredinţaţi autorităţilor, comparativ cu copiii lăsaţi în grija părinţilor. Atrag atenţia că studiul se referă exclusiv la părinţii care au fost acuzaţi de neglijenţă sau abuz faţă de proprii copii.

Studiu american: Familiile acuzate de neglijenţă sau abuz faţă de copii îşi cresc totuşi mai bine copiii decît dacă aceştia ajung în grija statului

Ziarul american “USA Today” din 3 iulie 2007 publică rezultatele unui studiu ştiinţific realizat în SUA cu privire la familiile acuzate că şi-ar fi neglijat sau abuzat copiii.

Principala concluzie a studiului: “Copiii din familiile investigate pentru abuz sau neglijenţă [faţă de copii] au mai multe şanse să o ducă bine în viaţă dacă rămîn cu familia lor decît dacă sînt încredinţaţi autorităţilor”.

Este primul studiu de amploare pe această temă făcut în SUA. Au fost comparate date despre 15000 de copii din statul american Illinois, pe o perioadă de 12 ani (1990-2002).

Copiii care au rămas cu familiile lor în ciuda rapoartelor că aceste familii i-ar abuza sau neglija au ajuns în proporţie mai mică să săvîrşească infracţiuni sau să devină părinţi prematur (în adolescenţă), iar ca adulţi au izbutit într-o proporţie mai mare să aibe un serviciu stabil, arată cercetarea. “Amploarea efectului m-a surprins, deoarece copiii proveneau din familii dificile”, a declarat unul dintre cercetători.

Atît în SUA cît şi în România, ca de altfel peste tot unde se face simţită ideologia statului maximal, există o puzderie de birocraţi pe la agenţiile de ocrotire a copiilor care inventează diferite cazuri de abuzuri pe care ei trebuie să le oprească. Pentru o palmă dată copilului, părinţii se pot trezi decăzuţi din drepturile părinteşti. Unii ar vrea să introducă şi la noi acest sistem. Se porneşte de la premiza greşită că Statul Maximal ştie mai bine cum se cresc copiii decît părinţii.

După cum arată studiul american, luarea copiilor din famillile lor înseamnă, în majoritatea cazurilor, nenorocirea copiilor. Puţin probabil însă ca birocraţilor care se îndeletnicesc cu aşa ceva să le pese de asta, important pentru ei este să-şi justifice salariile.

Bănuiesc că în orfelinatele româneşti situaţia e chiar mai proastă decît în orfelinatele americane. N-ar strica să se facă şi la noi asemenea studii, dar să fie făcute de cercetători independenţi, nu de angajaţii Direcţiilor de ocrotire a minorilor, care au tot interesul să muşamalizeze eventualele lor eşecuri.

Instanţele judecătoreşti ar trebui să fie mai reticente în acceptarea sfaturilor unor “experţi” ai sistemului birocratic, de a plasa minorii în grija statului împotriva voinţei familiilor respective.

TVR 22 decembrie 1989. Mihai Lupoi: Comandantul armatei e generalul Militaru. Ni se transmite că în piaţa centrală din Sibiu e un măcel îngrozitor. General-colonel Militaru a dat ordin ca toate unităţile militare să se retragă în cazărmi (video) februarie 7, 2009

Intervenţie a lui Mihail Lupoi la TVR, în 22 decembrie 1989. Explică că la unitatea militară din Boteni s-au luat măsuri ca Ceauşescu să nu poată să fugă din ţară. Anunţă că s-a hotărît ca comandantul armatei să fie generalul Militaru şi că la Sibiu este un măcel îngrozitor. Interesantă şi afirmaţia lui Lupoi că generalul Militaru a dat ordin ca unităţile militare să se retragă în cazărmi. Ulterior acest ordin de retragere în cazărmi avea să fie atribuit şi generalului Stănculescu. Poate şi Stănculescu a dat un asemenea ordin, dar ar fi interesant de stabilit dacă a făcut-o înainte sau după generalul Militaru.

Mihail Lupoi a fost ministru al turismului în guvernul CFSN, a demisionat în februarie 1990. În 2000 a devenit senator PRM, reales în 2004, în 2005 a trecut la PNL.

Transcriere înregistrare:
00:00 Teodor Brateş: [O comunicare] extrem de importantă.
00:01 Mihail Lupoi: Fac o mică întrerupere şi-mi cer scuze. În primul rînd…
00:04 Bărbat: Comunicare importantă.
00:08 Mihail Lupoi: După atîtea veşti proaste şi foarte bune şi extraordinare şi minunate, avem una şi mai minunată. Aici, omenească, de suflet, aici în faţa televiziunii, în acest moment, s-a născut un copil. Probabil că s-a numi Victoria sau Victoriţa sau Victor, ca să semnifice victoria noastră din această zi (bravo!, aplauze, Trăiască!). Sîntem anunţaţi, sîntem anunţaţi de două persoane diferite din Boteni că dictatorul Ceauşescu a coborît dintr-un elicopter alb şi s-a urcat într-o maşină condusă de generalul Neagoe. Se pare că numărul maşinii, este o dacie roşie cu numărul fie 4 B fie 2 B 2646. Se pare că se îndreaptă spre drumul naţional numărul şase. Rog unităţile, vă rog lăsaţi-mă, rog unităţile din jur, Dîmboviţa şi cele limitrofe aeroportului Boteni şi judeţului respectiv să păzească drumurile şi să dovedească maximul de vigilenţă pentru prinderea dictatorului, ca să-l aducem în faţa justiţiei pentru tot ceea ce a făcut timp de 20 şi ceva de ani. Repet: este vorba de o dacie roşie condusă de generalul Neagoe, care poate avea, pentru că nu ştim precis, erau multe numere, două din cele numere au fost 2 B 2646 şi 4 B 2646.
01:16 Bărbat: Locotenent colonel Suciu, comandantul de la Boteni.
01:18 Mihail Lupoi: Comandantul de la Boteni (Bărbat: locotenent colonel Suciu), locotenent colonel Suciu ne raportează (Bărbat: că a luat toate măsurile) că a luat toate măsurile ca dictatorul să nu poată părăsi pe calea aerului România. Elicopterul este sigilat şi oprit la sol. El încearcă să o şteargă din ţară pe drumurile naţionale. Cetăţeni, fiţi vigilenţi! Deasemenea, trebuie să repet apelul pentru că nu am fost suficient de bine înţeles, la populaţie: Fac apel în primul rînd la populaţie să înceteze actele de vandalism. Să se aşeze pe jos, dacă nu mai pot sta în picioare şi au obosit, să nu spargă vitrine, să nu mai creeze panică, şi să, în jurul televiziunii să stea uniţi, să se aşeze şi să fie multă ordine, pentru că ţara ne priveşte, şi de ordinea de care vom da noi dovadă vor da şi cei care ne privesc. Armata, pentru moment, deci ca un interimat, a hotărît ca să preia frînele, deci să fie comandant al armatei pînă la alegerea unui comandant, tovarăşul general-colonel Militaru, sau domnul colonel, general-colonel Militaru. De aceea, rog toate trupele să asculte ordinele acestui general-colonel. De asemenea, avem aici o parte din inventarul casei Ceauşescu. Asemenea inventare…
02:27 Petre Popescu: Şi o casetă luată tot de acolo.
02:28 Mihail Lupoi: Şi o casetă. Asemenea inventare şi lucruri care (neînţelegibil) Comitetul Central, trebuie bine păzite (Teodor Brateş, întinzînd nişte hîrtii: cadourile primite), permiteţi, permiteţi să termin ce am de spus. Aceste asemenea documente, sînt cu sutele, cu miile. Rog cei care se află la Piaţa Palatului, să nu le distrugă, să nu le ia acasă. Nu sînt amintiri, sînt probe, şi aceste probe trebuie folosite de oameni care se pricep să le folosească! Nu le distrugeţi, nu le răspîndiţi! Va dura ani de zile şi altfel nu vom putea judeca acest om. Nu vă închipuiţi ce crime a putut să facă şi ce jaf! Daţi-ne voie să punem judecată să demascăm. Păstraţi ordinea! Nu uitaţi că în aceste momente singura instituţie viabilă şi bine organizată este armata. Aveţi încredere în ea! Aveţi încredere în armată! Ea vă apără şi daţi-i voie să organizeze noua ordine! Pentru că indiferent de cine va fi la putere, ordine şi disciplină trebuie în orice ţară! Nu distrugeţi bunurile, sînt ale noastre! Le-am muncit cu sudoarea noastră şi trebuie să le folosim! Avem ştiri de ultimă oră. Se pare că automobilul, automobilul a fost localizat pe (neînţelegibil). De asemenea, din Sibiu ni se transmite că în piaţa centrală din Sibiu este un măcel îngrozitor. Dacă ştirea se confirmă pe vreo cale, fac apel din nou la comandanţii din Sibiu să fie realişti, să-şi dea seama că dictatorul a şters-o, că vremurile lui s-au terminat. Rog încă o dată să fie lucizi. Comandantul armatei, general-colonel Militaru a dat ordin, şi nu uitaţi că militarii chiar în aceste momente sînt militari şi trebuie să asculte de ordin, a dat ordin ca toate unităţile să se retragă în cazărmi. Cine nu respectă ordinele, chiar în aceste momente, este tot militar şi va suferi rigorile legii. Indiferent cine va face această lege, militarul, în orice ţară, în orice orînduire, în orice epocă, se supune ordinelor comandanţilor direcţi! Deci, nu uitaţi că sînteţi militari şi comandantul vostru actual v-a dat ordin să intraţi în cazărmi! Veţi suferi consecinţele de rigoare! Repet deci apelul generalului-colonel Militaru: reintraţi în cazărmi! Vă mulţumesc.

Brînza a dispărut din pieţele timişorene, iar la Bucureşti o nouă piaţă ţărănească se desfiinţează februarie 6, 2009

Ca urmare a Ordinului 111 al Autorităţii Naţionale Sanitar-Veterinare, brînza a dispărut din pieţele timişorene, anunţă “Renaşterea Bănăţeană” din 2 februarie 2009.

“În Piaţa Badea Cîrţan nu era nici un comerciant, în Calea Lipovei doar o femeie a îndrăznit să scoată la vînzare brînză. (…) În Iosefin, la fel, o singură vînzătoare, din Ivanda, se afla în întreaga hală”, ne informează ziarul.

Din experienţă proprie ştiu că ieri în Piaţa 700 se găseau totuşi brînzeturi, dar la preţuri mai mari decît de obicei (18 lei/kg pentru caş de oaie). Este efectul micşorării concurenţei şi al costurilor suplimentare pe care le au producătorii, fie cu respectarea formalităţilor birocratice pretinse de Direcţia Sanitar Veterinară, fie cu amenzile.

Arătam într-un articol mai vechi de pe acest sait că ambalarea şi etichetarea obligatorie, impusă în numele alinierii la standardele Uniunii Europene, are ca adevărat scop eliminarea de pe piaţă a micilor producători, în favoarea marilor trusturi susţinute de birocraţia de la Bruxeles. Nu a existat în România o problemă reală cu un număr mare de toxiinfecţii alimentare datorate consumului de produse “neigienice” din pieţele ţărăneşti, iar dacă cumva asemenea problemă există, Ministerul Sănătăţii ar trebui s-o semnaleze, nu Autoritatea Naţională Sanitar Veterinară (care are specialişti în medicină veterinară, nu în medicină umană). Birocraţii “sanitar-veterinari” născocesc false probleme cu a căror rezolvare să-şi justifice apoi salariile, iar prin reglementările pe care le promovează obligă producătorii să le plătească tot felul de taxe, întru bunăstarea lor personală. Căci avem o puzderie de “Autorităţi Naţionale” care stabilesc taxe de capul lor, fără a fi controlate de nimeni. N-ar fi o problemă dacă acele taxe s-ar referi la nişte servicii facultative, dar respectivele “Autorităţi Naţionale” au grijă să emită reglementări prin care serviciile taxate sînt obligatorii pentru oricine vrea să desfăşoare activitate economică în domeniul lor de reglementare.

O situaţie asemănătoare se întîlneşte în unele ţări, unde Mafia obligă întreprinzătorii să-i plătească taxă de protecţie, cei care refuză fiind supuşi diferitelor hărţuiri. Însă sărmanii mafioţi trebuie să se străduiască singuri să-şi impună autoritatea asupra comercianţilor. Birocraţii n-au asemenea probleme, ei pot apela la întreaga structură a Statului Maximal (poliţie, jandarmerie, poliţie comunitară, instanţe judecătoreşti) pentru a constrînge recalcitranţii să se supună.

În cadrul ofensivei Statului împotriva pieţii libere, în paralel cu impunerea de diferite condiţii prin care producătorii să renunţe singuri la ideea de a-şi vinde direct marfa în pieţe, fără intermedierea băieţilor deştepţi de la multinaţionalele agreate de UE, se practică şi desfiinţarea pur şi simplu a unor pieţe. Recent, la Bucureşti s-a mai desfiinţat o piaţă agro-alimentară - Piaţa “Basarabia” din sectorul 2 (primar Neculai Onţanu, cunoscut şi pentru distrugerea pieţei Obor). Motivul invocat sînt gunoaiele lăsate de pieţari. Doar cu o mică parte din taxele încasate de la vînzătorii din piaţă, primăria putea angaja un om care să se ocupe permanent de curăţenia în zonă. Departe însă de gîndirea lui Onţanu că tarabagiii care plătesc nişte taxe Primăriei au dreptul şi la nişte servicii din partea acesteia, ceea ce se caută este un pretext pentru desfiinţarea pieţii. De ce să angajezi un măturător cînd cu mai mulţi bani se pot angaja nişte poliţişti comunitari care să dea amenzi? Iar dacă amenzile sînt contestate în instanţă e minunat – au de lucru şi colegii de la serviciul juridic!

Micşorarea numărului de locuri de vînzare disponibile în pieţele ţărăneşti va duce la creşterea chiriei pentru tarabe, autorităţile putînd invoca legea cererii şi ofertei. În multe locuri aceste chirii au ajuns deja la niveluri prohibitive. Efectul combinat al creşterii chiriilor pentru tarabe şi noilor pretenţii cărora trebuie să le facă faţă producătorii, este creşterea preţurilor de pe piaţa ţărănească la nivele similare cu cele din supermarchet. Astfel, sprijinul pe care orăşenii (clienţii) l-ar avea faţă de ideea de piaţă ţărănească va scădea, şi noi măsuri împotriva micilor producători vor putea fi luate, fără teama unor proteste semnificative.

Activitatea birocraţilor aduce unora şi avantaje. Lipsite de concurenţa pieţelor ţărăneşti, supermarcheturile vor putea să crească preţurile. Prevăd în viitor o creştere generală de preţuri la alimente, pe care politicienii o vor pune pe seama crizei economice mondiale. Dar, mai mult decît faptul că în SUA nişte oameni au luat împrumuturi de la bănci şi nu le-au returnat, pentru creşterile de preţuri din România vinovaţi sînt birocraţii noştri autohtoni, cît şi politicienii care au creat cadrul legislativ prielnic acestora.

Citeşte, pe aceeaşi temă:
- Ambalarea şi etichetarea obligatorie, metodă prin care Statul Maximal elimină de pe piaţă micii producători
- Uniunea Europeană interzice libera concurenţă
- Zadarnicele proteste ale lăptarilor

Actualizare (14 februarie): Autorităţile par să dea înapoi, în Piaţa Badea Cîrţan au apărut iar vînzătorii de lactate, dar numai jumătate din cîţi erau înainte şi cu preţuri mărite. Se putea însă gusta brînza înainte de cumpărare. Efectul realizat este promovarea nihilismului juridic – avem nişte legi, care n-au nimic de-a face cu voinţa poporului căci sînt adoptate la presiunea UE, dar nu-i problemă, că oricum nu le respectăm. Rămîne de văzut cît va dura această îngăduinţă a autorităţilor.

Polemica cu Sergiu Nicolaescu, legată de raportul Comisiei Senatoriale “Decembrie 1989″ pe care o condusese februarie 5, 2009

Sergiu Nicolaescu a fost iniţiatorul Comisiei Senatoriale “Decembrie 1989″ şi preşedintele acesteia în legislatura 1990-1992. Comisia se înfiinţase după ce o grevă generală la Timişoara din decembrie 1990 ceruse adevărul despre revoluţie (fapt cam ocultat de istoriografia noastră; în perioada grevei, TVR-ul pomenea despre aceasta doar în timpul nopţii, cred că mulţi români nici n-au ştiut că greva aceea a avut loc). Prin înfiinţarea comisiei, regimul politic voia să dea impresia că doreşte să afle adevărul despre revoluţie.

Mai jos reproduc nişte reacţii din presă legate de activitatea acestei comisii. Am reprodus acele reacţii şi în cartea mea “Falsificatorii istoriei”, iar apoi în “Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei”. Comunicatele asociaţiei “17 Decembrie” au fost scrise de mine (la vremea aceea activam în “Comisia pentru adevăr şi dreptate” a asociaţiei) dar aprobate de preşedintele asociaţiei (Mihai Drăgoi). Observaţiile ulterioare publicării articolelor le-am inserat cu litere cursive între parateze drepte.

Raportul lui Sergiu Nicolaescu – o minciună!

După publicarea (în ziarul “Adevărul” din 25.05.1992) secţiunii a 3-a a raportului Comisiei Senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989, Asociaţia “17 Decembrie” se simte obligată să facă următoarele precizări:

1. Pînă în prezent, Comisia sus-numită nu a luat legătura cu Asociaţia “17 Decembrie”, din motive care ne scapă.

2. Sîntem uimiţi că, în aprecierea evenimentelor din Timişoara, este considerată demnă de încredere mărturia puşcăriaşului Paul Niculescu Mizil, persoană care nici n-a fost în Timişoara în perioada revoluţiei. Aprecierea acestuia conform căreia pagubele din timpul revoltei timişorene ar fi fost de 5 miliarde lei reprezintă o minciună [O anchetă ziaristică pe aceasta temă a stabilit că pagubele produse în revoluţia din Timişoara au fost de 59518558 lei (Grid Modorcea - "Revoluţia română a avut nevoie de un detonator", în "Expres Magazin" nr. 26/3 iulie 1991)]. Dacă această apreciere ar fi adevarată, ar însemna că, în medie, fiecare timişorean ar fi furat sau distrus bunuri în valoare de 15000 lei neliberalizaţi (cînd leafa medie era de 3000 lei). Nu credem că poate exista vreo persoană, în deplinătatea facultăţilor mintale, care să creadă sincer aşa ceva.
După aprecierea noastră, valoarea reală a pagubelor înregistrate în primele zile ale revoltei timişorene este de cîteva sute, poate de o mie de ori mai mică decît cea afirmată de Paul Niculescu Mizil.

3. Considerăm că importanţa exagerată dată pagubelor materiale produse în decembrie 1989 are drept scop contestarea legitimităţii revoluţiei.

4. În raportul Comisiei Senatoriale se afirma că: “Gen-lt. Ilie Ceauşescu a informat conducerea M.Ap.N. asupra situaţiei din Timişoara, comunicînd totodată că între persoanele arestate de către organele de ordine ale municipiului, peste 100 erau cetăţeni veniţi din oraşul Tg. Mureş”.
Amintim Comisiei Senatoriale că membrii familiei Ceauşescu, din cînd în cînd, mai şi minţeau. Lista completă a persoanelor arestate atunci există la Procuratură, deci Comisia Senatoriala o putea lesne verifica.
Din cei 843 de arestaţi [843 de arestaţi apar pe o listă făcută la penitenciar în 19 decembrie. Ulterior, Parchetul Militar avea să precizeze că numărul total al arestaţilor din timpul revoluţiei de la Timişoara a fost de 978, ceea ce include persoane care au fost ţinute la Miliţie sau Garnizoană, fără să mai treacă prin penitenciar şi persoane care au fost omise de pe listă alcătuită în penitenciar, posibil minorii cărora li se dăduse drumul mai repede], numai unul (Cosma Samuel) e din Tg. Mureş şi încă unul (Toti Sandor – com. Voivodeni) din judeţul Mureş. În rest arestaţii erau: 706 din Timişoara şi încă 68 din judeţul Timiş, 9 din jud. Suceava, 8 din jud. Bihor, 8 din jud. Hunedoara, 6 din jud. Caraş-Severin, 5 din jud. Arad etc. Toţi arestaţii erau cetăţeni români.

(“Renaşterea Bănăţeană” din 2 iunie 1992; criticile au fost repetate în “Nu” nr. 78/10 iunie 1992, “Expres” din 7 iulie 1992, la radio Timişoara, la conferinţa de presă a asociaţiei “17 Decembrie” din 17 decembrie 1992 – relatată în “România Liberă” din 19 decembrie 1992; ziarul “Adevărul” care scosese ediţie specială cu raportul lui Sergiu Nicolaescu a refuzat să publice replica asociaţiei “17 Decembrie”).

Notă: Am luat legătura cu senatorul Mihai Ruva (P.N.L.), cerîndu-i să prezinte în Senat obiecţiile pe care asociaţia “17 Decembrie” le are faţă de raportul Nicolaescu. Domnul Ruva a făgăduit că va face acest lucru, dar numai cînd discutarea raportului “decembrie 1989″ va fi inclusă pe ordinea de zi a Senatului. I-am replicat ca acest lucru s-ar putea să nu se întîmple niciodată. Domnul senator a spus că în acest caz nu are ce face. Stăruinţa mea a sfîrşit prin a-l enerva pe domnul senator. Nu ştiu dacă atitudinea domnului Ruva a fost influenţată de faptul că, la vremea respectivă, Sergiu Nicolaescu abandonase F.S.N.-ul şi se înscrisese în grupul parlamentar P.N.L. Sigur este că pînă la alegerile din septembrie 1992 problema comisiei “decembrie 1989″ nu a ajuns pe ordinea de zi a Senatului.

Întrebări pentru Sergiu Nicolaescu

În 12 februarie 1993, postul de radio “România Cultural” a transmis o emisiune legată de “misterele” revoluţiei al cărei invitat a fost Sergiu Nicolaescu. Pentru că în timpul emisiunii nu am izbutit să obţinem legătura telefonică, dorim să-i punem d-lui Nicolaescu, prin intermediul presei, următoarele întrebări:

1. De ce vorbeşte de evenimentele din Timişoara fără să fi luat legătura cu nici unul din răniţii revoluţiei timişorene?

2. În secţiunea a 3-a a raportului comisiei senatoriale conduse de Sergiu Nicolaescu (“Adevărul” 25 mai 1992) se afirmă: “între persoanele reţinute de organele de ordine ale municipiului (Timişoara – n.n.) peste 100 erau cetăţeni veniţi din oraşul Tg. Mureş”.
Lista completă a arestaţilor din perioada revoluţiei există la Procuratura Militară, deci Comisia Senatorială o putea verifica. Numai un arestat, Cosma Samuel, este din Tg. Mureş.
Întrebare: Ce dorea domnul Nicolaescu să sugereze prin minciuna cu cei 100 de arestaţi din Tîrgu-Mureş?

3. În aceeaşi secţiune a raportului nicolaescian se afirmă că pagubele materiale înregistrate la Timişoara au fost de “peste 5 miliarde lei”. Cum a fost calculată aceasta sumă? Asociaţia “17 Decembrie” consideră că este o exagerare atît de neruşinată încît îl bănuim pe dl. Nicolaescu fie de rea-credinţă, fie de lipsă de discernămînt.

4. Este stabilit că generalul Milea a dat ordine de reprimare a revoluţiei. Pentru faptele lui, după izbînda revoluţiei ar fi fost pasibil de pedeapsa capitală. Comisia parlamentară pentru aplicarea legii 42 a respins acordarea titlului de erou lui Milea. Atunci de ce în secţiunea întîi a raportului lui Sergiu Nicolaescu (“Strict Secret” nr.99 din 17 martie 1992) generalul Milea e prezentat ca erou?

5. Tot în secţiunea întîi a raportului citim: “În noaptea de 21/22.12.1989, din datele deţinute de Procuratura Militară a rezultat că au decedat (la Bucureşti – n.n.) 43 de persoane – 27 de civili şi 16 militari”.
Lista militarilor morţi în Bucureşti în timpul revoluţiei, publicată în “Armata României” la 3 ani de la revoluţie nu cuprinde nici o persoană moartă în Piaţa Universităţii în noaptea de 21/22.12.1989.
Întrebare: Îşi menţine Sergiu Nicolaescu afirmaţia că au existat 16 militari morţi în noaptea de 21/22 decembrie ’89 la Bucureşti? Dacă da, îl rugăm să prezinte lista cu numele şi adresa acestor militari. Dacă nu, să explice scopul dezinformării întreprinse.

6. În cadrul emisiunii radiofonice, dl. Nicolaescu numea teroriştii “diversionişti”. Oare ceea ce a facut domnia sa în 22 decembrie 1989, cînd a alungat unii revoluţionari din clădirea CC sub pretextul că aceasta ar fi fost minată (vezi revista clujeană “Nu” nr.76/1992) nu se numeşte diversiune ?

7. Dl. Nicolaescu a mai afirmat că Ceauşescu dispunea de rapoarte despre acţiuni destabilizatoare organizate din exterior. Ceauşescu dispunea, de pildă, şi de rapoarte privind producţii de grîu de 8000 kg/ha. Înseamnă că aceasta era realitatea ?

(“Ora” 25 februarie 1993)

Primim din partea domnului senator Sergiu Nicolaescu

Stimate domn,
Vă adresez rugămintea de a dispune publicarea răspunsului meu către asociaţia “17 Decembrie”, ca urmare a întrebărilor ce mi s-au pus prin intermediul ziarului dv. Înainte de aceasta atenţionăm pe cititori ca, ceea ce s-a dat publicităţii prin presa scrisă, este un material intermediar care oferă tuturor celor interesaţi o bază de discuţii, fiind susceptibil la completări şi îmbunătăţiri.
Activitatea de documentare se desfăşoară pe secţiuni corespunzătoare unor zone geografice şi va cuprinde, la timpul potrivit toate organele, organizaţiile şi forţele ce ne pot ajuta în elucidarea faptelor petrecute în decembrie 1989. Nu avem pretenţia deţinerii adevărului absolut, materialul nostru fiind deschis şi, repet, perfectibil.

Şi acum răspunsurile:
1. Asociaţiile revoluţionare din Timişoara, şi nu numai ele, vor fi audiate de grupa de lucru a Comisiei Senatoriale, cu ocazia investigaţiilor ce vor fi efectuate în teren, probabil în perioada 1.06-10.07.1993, conform proiectului planului de lucru [făgăduială nerespectată]. Pînă atunci, adresăm tuturor rugămintea de a culege cît mai multe date şi fapte probatorii, care să poată fi luate în consideraţie şi incluse în analize.

2. În legătură cu informaţia potrivit căreia, din participanţii la acţiunile din Timişoara, reţinuţi de organele de ordine, 100 proveneau din judeţul Tîrgu Mureş, citez ceea ce noi am scris: “Gral lt. Ilie Ceauşescu a informat conducerea M.Ap.N. asupra situaţiei din Timişoara, comunicînd totodată, că între persoanele reţinute de către organele de ordine ale municipiului erau cetăţeni veniţi din oraşul Tîrgu Mureş (Documentar M.Ap.N. S/2029 R/19.01.1991)”. Ca urmare, este opinia respectivei persoane şi nu punctul nostru de vedere.
Aceste episoade au fost redate pentru a explica contextul intern în care se desfăşurau evenimentele, potrivit opiniei unor persoane implicate în desfăşurarea lor.

3. Acelaşi răspuns este valabil şi pentru întrebarea a 3-a, cifrele respective fiind extrase din declaraţia lui Paul Niculescu Mizil.

4. Generalul Milea nu a dat un ordin de reprimare a revoluţiei. Dacă deţineţi alte informaţii de ce nu ni le comunicaţi? Mai toate ordinele sale sînt detaliate în secţiunea 1 şi 3 a Raportului Senatorial.
Dacă generalul Milea dădea ordin să se tragă în populaţia cinstită ieşită în stradă datorită lipsurilor şi nevoilor, s-ar fi produs un adevărat măcel.
Analizînd comportamentul generalului Milea, ca ministru al apărării naţionale, constatăm că el a încercat să frîneze acţiunile comandate de Ceauşescu, ceea ce nu-l absolvea de greşelile săvîrşite. Prin gestul său (sinuciderea), el a dezechilibrat din temelie structura de partid şi militară, fidele lui Ceauşescu.
Este singura personalitate din anturajul lui Ceauşescu care-l părăseşte, fapt confirmat la orele 10,00, prin afirmaţia publică a acestuia de a fi trădător.

5. Din materialele avute la dispoziţie, respectiv documentul statistic al S.M.C., rezultă că în ziua de 22.12.1989 au fost internaţi 16 militari (Documentar M.Ap.N., Inspectoratul General Medical 454/21.08.1991). În document nu sînt precizate cu exactitate ora incidentului, ci numai data de 22.12, urmînd ca pe măsura rezolvării cazurilor de către procuratură să revenim cu precizări.

6. Dezinformare se numeşte ceea ce dv. faceţi, domnule Mioc, fiindcă mă adresez dumneavoastră şi nu asociaţiei ce pretindeţi că o reprezentaţi.
După afirmaţiile dvs. toti marii comunişti aflaţi la C.C. în acel moment în camera în care am spus într-adevăr această frază, ar fi fost revoluţionari. Revedeţi caseta şi nu dezinformaţi cititorii.

7. Informaţiile deţinute de Ceauşescu erau foarte bine documentate, Securitatea noastră deţinînd date certe în această problemă. Dacă pe fond intern se proliferau exagerări sau chiar neadevăruri, informaţiile ce le primea de la Serviciul de Informaţii externe şi nu numai, erau întocmite direct de şeful D.S.S. şi care nu avea interes să-l “supere” pe Ceauşescu. Aceasta nu însemna că problemele de importanţă deosebită erau relatate întotdeauna corect.

Stimaţi membri ai Asociaţiei “17 Decembrie” mă adresez în special dvs, d-le Mioc, vă rugăm să studiaţi cu mai multă atenţie materialele date publicităţii de către Comisia Senatorială “Decembrie 1989″ şi fără rea voinţă sau intenţie de culpabilizare a unor persoane, să vă aduceţi contribuţia la îmbunătăţirea conţinutului acestora. Nu plecaţi de la ideea că numai dvs. deţineţi adevărul. Adevărul rezultă din analiza acţiunilor desfăşurate de toate forţele participante la evenimentele din acele zile fierbinţi.
Scopul Comisiei Senatoriale “Decembrie 1989″ este de a colabora cu orice instituţie sau persoană care-şi manifestă dorinţa sinceră de a contribui la aflarea adevărului.

Pentru o viitoare informare reciprocă, vă mulţumim anticipat.

Cu mulţumiri,
Sergiu Nicolaescu

(“Românul” din 8-14 martie 1993)

Sergiu Nicolaescu dezinformează

Săptămînalul “Românul” din 8-14 martie 1993 a publicat răspunsul domnului Sergiu Nicolaescu la întrebările Asociaţiei “17 Decembrie”, acuzîndu-ne totodată de dezinformare. Considerăm că se impun următoarele precizări:

1. Date şi fapte probatorii despre revoluţie au fost culese, încă din decembrie 1989, de către istoricii de la Muzeul Banatului, Procuratura Militară, ziarişti timişoreni. În 1990 s-a infiinţat şi o Comisie Guvernamentală de Anchetă care a fost desfiinţată, fără explicaţii, în iunie 1990 (păcat că domnul senator Nicolaescu nu a protestat în parlament la desfiinţarea acelei comisii). Menţionăm că acea Comisie Guvernamentală nu era formată din regizori, scenarişti sau poeţi ci din militari şi procurori militari.
În aprecierea evenimentelor de la Timişoara credem că ar trebui să se pornească de la cercetările făcute în 1990 de Comisia Guvernamentală şi de la marele număr de mărturii strînse în decembrie 1989 şi începutul anului 1990. Avantajele acestor mărturii sînt:

a. Martorii aveau memoria proaspată.
b. Erau mai puţin influenţaţi de diferite scenarii apărute în presă.
c. Actualmente există posibilitatea înrîuririi martorilor de către diferite grupuri de interese (de pildă, persoanele vinovate de reprimarea revoluţiei, pentru a scăpa de răspundere, pot mitui martori).

Asociaţia “17 Decembrie” va analiza dacă este sau nu cazul să colaboreze cu Comisia Senatorială “Decembrie 1989″. Membrii noştri au depus deja mărturii la Procuratură, procesul “Timişoara”, Comisia Guvernamentală din 1990. Considerăm că, înainte de orice colaborare, Comisia Senatorială ar trebui sa dea o declaraţie de respingere a teoriei legitimităţii reprimării revoluţiei.
Ţinînd seama de dubiile existente cu privire la capacitatea intelectuală a parlamentarilor români (vezi rapoartele “Tîrgu Mureş”, “13-15 iunie 1990″, “septembrie 1991″), Asociaţia “17 Decembrie” îşi rezervă dreptul de a întocmi propriul raport cu privire la evenimentele din decembrie 1989.

2 şi 3. a. Judeţul Tîrgu Mureş nu există. Există un oraş Tîrgu Mureş şi un judeţ Mureş.
b. În raportul domnului Nicolaescu e scris ca Ilie Ceauşescu a afirmat că peste 100 dintre arestaţi erau din Tîrgu Mureş. Cînd dă citatul din propriul raport (“Românul” 8 martie) domnul Nicolaescu omite cuvintele “peste 100″. Tocmai aceste cuvinte aveau menirea de a sugera anumite scenarii. Credem că această omisiune are drept scop insinuarea faptului că numărul de 100 de arestaţi tîrgmureşeni a fost născocit de asociaţia “17 Decembrie”. Ziarul “Adevărul” (ediţie specială) din 25 mai 1992 arată clar cine dezinformează.
c. Felul în care este redactat raportul Comisiei Senatoriale face ca 90 % dintre cititori să creadă că afirmaţiile lui Ilie Ceauşescu şi Paul Niculescu Mizil exprimă realitatea. Trebuia să se specifice clar că e vorba de minciuni. Scopul raportului trebuie să fie lămurirea cititorilor, nu crearea de confuzie.

4. a. Vinovăţia lui Vasile Milea reiese din Jurnalul acţiunilor de luptă al diviziei din Timişoara, jurnal aflat în copie la Procuratura Militară Timişoara.
b. Chiar în secţiunea întîi a raportului lui Sergiu Nicolaescu (“Strict Secret” din 17 martie 1992) se spune: “putem afirma că generalul Milea este cel puţin la fel de vinovat ca orice militar ce se supune necondiţionat ordinelor date de comandant”. Această formulare, făcută în paralel cu declararea lui Milea drept erou, are drept scop răspîndirea în opinia publică a ideii de nevinovăţie a celor care au reprimat revoluţia, deoarece, nu-i aşa, toţi au executat nişte ordine. Exact această idee nu este acceptată de asociaţia “17 Decembrie”.
c. Afirmaţia că, dacă ar fi vrut, Milea ar fi putut provoca un adevărat măcel, dovedeşte necunoaşterea situaţiei reale a armatei române. În ultimii ani ai epocii Ceauşescu, indisciplina, alături de corupţie şi de sistemul de muşamalizare a neregulilor, era o caracteristică a armatei. Prin urmare, scăparea ei de sub control, în 20 decembrie la Timişoara şi ulterior în alte localităţi, reprezintă un fenomen firesc.
Dacă noi, revoluţionarii, am fi crezut în atotputernicia sistemului represiv ceauşist, nu am fi ieşit în stradă.
d. În conformitate cu strălucita logică a domnului Nicolaescu, aşteptăm concluzia că nici Ceauşescu nu a ordonat să se tragă în popor, căci dacă Ceauşescu ar fi dat un asemenea ordin s-ar fi produs un adevarat măcel.

5.a. De ce, dacă documentaţia existentă vorbeşte de 16 militari internaţi, în secţiunea întîi a raportului se vorbeşte de 16 militari decedaţi?
b. De ce, dacă documentaţia despre aceşti militari provine de la Inspectoratul General Medical al M.Ap.N., în raport se vorbeşte de Procuratura Militară?
c. De ce, dacă documentaţia vorbeşte de 22 decembrie, fără a se preciza ora, în raport se vorbeşte de noaptea de 21/22 ?

6.a. Sîntem obişnuiţi cu lozincăraia anticomunistă a domnului Nicolaescu. La un moment dat, domnia sa ameninţa că, dacă P.S.M. [Partidul Socialist al Muncii, condus de Ilie Verdeţ] nu va fi scos în afara legii, se va retrage din parlament. Apoi şi-a uitat făgăduiala. Minciuna este, în viaţa politica românească, un fenomen atît de frecvent, încît nu mai impresionează pe nimeni.
b. Trimiteţi caseta pe adresa asociaţiei “17 Decembrie”.

(text trimis, sub o formă uşor scurtată, revistei “Românul”, ca drept la replică. Nu a fost însă publicat)

Legat de polemica cu Sergiu Nicolaescu, mai urmăreşte:

- Emisiune TV despre revoluţia din 1989, cu Sergiu Nicolaescu nervos
- Recenzie la cartea lui Sergiu Nicolaescu “Revoluţia, începutul adevărului” (Editura Topaz 1995)
- Boicotarea comisiei senatoriale “Decembrie 1989″ de către Asociaţia “17 Decembrie”

Rich Andrew Hall: Rescrierea istoriei revoluţiei. Triumful revizionismului securist în România (8). Concluzii februarie 4, 2009

Ultimul fragment pe care-l prezint pe acest blog din teza de doctorat din 1997 a profesorului american Rich Andrew Hall avînd titlul: “Rescrierea istoriei revoluţiei. Relaţiile într-un regim autoritar şi triumful revizionismului securist în România de după Ceauşescu”. Lucrarea respectivă este mai amplă, am prezentat aici doar fragmente din ea.

Pentru republicarea în altă parte a acestei lucrări este nevoie să cereţi aprobarea autorului, cu care se poate lua legătura la hallria@comcast.net

Episoadele anterioare:
- Ceauşescu pleacă în Iran
- 18-19 decembrie. Evenimentele din Timişoara în absenţa lui Ceauşescu
- 20 decembrie 1989: Protestatarii cuceresc Timişoara
- Greşeala fatală a lui Ceauşescu: mitingul din 21 decembrie
- Cine a aruncat “petarda”?
- Ce l-a făcut pe Ceauşescu să fugă?
- Ceauşeştii în timpul fugii

Concluzii

În două din ţările est-europene cu cele mai stricte regimuri – Germania de Est şi Cehoslovacia – izbucnirea unor demonstraţii antiguvernamentale fără precedent în toamna lui 1989 a instigat unele persoane din cadrul nomenclaturii de partid şi oferit acestora posibilitatea să înlăture liderii aripii dure a partidului (Erich Honnecker respectiv Milos Jakes). Mai mult, după ce încercările pripite ale forţelor de securitate de a zdrobi aceste demonstraţii au avut un efect de bumerang şi în fapt au catalizat manifestările împotriva regimului politic, aceste instituţii în cea mai mare parte s-au retras pe margine. Reţinerea instituţiilor de ordine publică ale statului de la apărarea agresivă a conducerii de partid şi a regimului comunist a îngăduit într-o primă fază înlăturarea liderilor din aripa dură a regimului, iar apoi colapsul regimului comunist.

Protestul antiguvernamental din România evidenţiază diferenţele esenţiale între caracterul instituţional al regimului [comunist] din România, comparat cu celelalte două regimuri dure. Protestele antiguvernamentale din România nu au putut determina îndepărtarea lui Ceauşescu din poziţia de secretar general al PCR fiindcă Partidul Comunist Român îşi pierduse de mult timp caracterul corporatist. În schimb, membrii C.P.Ex. au susţinut cu obedienţă hotărîrea lui Ceauşescu de a reprima demonstraţiile din Timişoara. Aparatul de stat al securităţii şi armata au participat la apărarea agresivă şi sîngeroasă a regimului la Timişoara. Semnificativ, nici măcar cînd li s-a oferit oportunitatea perfectă, prin absenţa de două zile a lui Ceauşescu datorită vizitei sale în Iran, nomenclaturiştii de partid de rang înalt n-au acţionat pentru a-l înlătura din poziţia de secretar general şi nici securitatea sau armata n-au lansat o lovitură de stat pentru a sfîrşi cu conducerea sa.

Cazul românesc oferă o confirmare a teoriilor lui Theda Skocpol şi Charles Tilly că acţiunea sau inacţiunea statului este cea care joacă un rol critic, catalitic şi deseori neintenţionat în a face o revoluţie posibilă<Theda Skocpol, States and Social Revolutions: A Comparative Analysis of France, Russia, and China (Statele şi revoluţiile sociale. O analiză comparată a Franţei, Rusiei şi Chinei), New York: Cambridge University Press, 1979; Charles Tilly, From Mobilization to Revolution (De la mobilizare la revoluţie), New York: Random House, 1978>. Cuvîntările absurde şi dure ale activiştilor de partid trimişi în fabricile timişorene, retragerea tactică a armatei în cazărmi la Timişoara, tirada televizată a lui Ceauşescu din seara de 20 decembrie şi ideea sa teribil de greşită de a convoca o adunare populară de susţinere în 21 decembrie, asigurînd şi transmisia în direct a acestui eveniment către întreaga naţiune, toate acestea au încurajat populaţia şi au avut o contribuţie fundamentală la căderea regimului.

În sfîrşit, contrar multor relatări, căderea regimului Ceauşescu în 22 decembrie pare să fie nu o urmare a unei conspiraţii sau a mărinimiei securităţii, ci rezultatul unei extinderi bruşte a protestelor şi a deciziilor în mod rezonabil spontane ale comandanţilor militari de nivel mijlociu care au luat iniţiativa cînd au fost confruntaţi cu evenimente care îi depăşeau cu repeziciune. Aceasta a forţat conducerea la nivel înalt a armatei, întîi să îngăduie protestatarilor să treacă nestingheriţi spre centrul oraşului iar apoi să accepte retragerea armatei în cazărmi. Alunecarea armatei spre dezertare a pus securitatea într-o poziţie de neinvidiat şi oarecum neanticipată. Dovezile par să arate că securitatea a fost pur şi simplu depăşită de evenimente, de protestatari şi de comportarea armatei. Evenimentele din România confirmă astfel rolul central pe care D.E.H. Russell îl atribuie dezertării armatei în a face o revoluţie posibilă<D.E.H. Russell, Rebellion, Revolution, and Armed Force (Răscoală, revoluţie şi forţă armată), New York: Academic, 1974>.

Contestaţia în anulare a generalilor Chiţac şi Stănculescu – respinsă februarie 4, 2009

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins contestaţia în anulare înaintată de generalii Victor Stănculescu şi Mihai Chiţac referitor la hotărîrea de condamnare pe care au suferit-o pentru participare la reprimarea revoluţiei din 1989 la Timişoara.

Preşedinta completului de judecată a fost Lidia Bărbulescu, aceeaşi care acceptase în 2004 recursul în anulare a lui Tănase Joiţa.

Contestaţia în anulare e o cale extraordinară de atac, în care se pot invoca doar motive limitativ prevăzute în legislaţie. În cazul de faţă foştii generali au invocat faptul că n-au fost audiaţi la recurs. Ei fuseseră audiaţi însă la prima instanţă şi nu e nici o lege că inculpaţii trebuie să fie audiaţi iarăşi în faza de recurs. Practic, era un motiv de contestaţie tras de păr, s-au născocit nişte pretenţii procedurale care nu sînt prevăzute de lege, iar instanţa n-a avut altceva de făcut decît să constate că respectiva contestaţie e neîntemeiată. Aş zice că avocaţii au încercat marea cu degetul, dar e de înţeles gestul lor (mai jupoaie nişte bani de la clienţi), mai ales că există precedent cînd căi extraordinare de atac bizuite pe motive trase de păr au avut izbîndă: chiar recursul în anulare din cazul Chiţac-Stănculescu s-a întemeiat (printre altele) pe faptul că expertiza psihiatrică a lui Stănculescu nu ar fi valabilă. În fapt, existase o expertiză psihiatrică, dar Parchetul General, în motivele de recurs în anulare, a susţinut că aceasta nu e valabilă fiindcă generalul Stănculescu nu fusese internat la Spitalul de Psihiatrie cînd s-a făcut expertiza (a fost expertizat ambulatoriu). Atunci, acest tip de argumentaţie a fost considerat întemeiat de completul condus de aceeaşi Lidia Bărbulescu (o chestie la care sînt curios să aflu răspuns: e cumva rudă cu cumnatul lui Ceauşescu, Lică Bărbulescu?).

După această hotărîre a Înaltei Curţi, văd la televizor (Naţional TV sau B1TV, nu mai ştiu) pe fostul informator al securităţii Doru Braia (exclus din acest motiv din Societatea “Timişoara”), cunoscut şi ca semnatar al unei petiţii pentru graţierea generalului Stănculescu, cum îi ia un interviu în închisoare lui Victor Stănculescu. S-au repetat aceleaşi dezvinovăţiri ale generalului, pe care le-am mai auzit de zeci de ori la diferite posturi de televiziune. Ceva nou mi s-a părut afirmaţia lui Stănculescu că ar fi existat nişte grupe militare în subordinea CC-ului, care nu se subordonau armatei sau Ministerului de Interne, şi care ar putea fi la obîrşia acţiunilor teroriste de după 22. Comandantul acestor grupe ar fi putut fi generalul Ion Coman, care conducea secţia militară a CC al PCR, îşi dădea cu presupusul Stănculescu. Se doreşte să se ofere poporului o explicaţie cu privire la problema teroriştilor de după 22. Ion Coman a fost însă arestat în 22 decembrie 1989 (cum se precizează şi în sentinţa de condamnare a acestuia, în partea în care se deduce perioada de arestare preventivă), deci nu pare credibil să fi coordonat activitatea teroriştilor.

Această nouă hotărîre a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cît şi cel de-al enşpelea interviu cu Stănculescu pe care am avut posibilitatea să-l văd la televiziune, îmi atinge fiorul poetic. După modelul poeziei “Hanibal” a lui Eugen Jebeleanu, am făcut şi eu o poezie:

Victor Atanasie Stănculescu

Ale lui au fost toate
Şi televiziunile
Şi tonomatele de presă
Şi clasa politică, şi tagma militarilor
Şi zvonerii, şi răspîndacii, şi instituţiile statului şi
Tancurile cu şenilele lor sfărîmînd asfaltul
Acestor străzi albite de spaimă

Şi n-a învins

TVR 22 decembrie 1989. Florin Filipoiu anunţă programul grupării “Dreptatea Socială” februarie 3, 2009

Apariţia lui Florin Filipoiu la TVR în 22 decembrie 1989. Acesta făcuse parte dintre cei care participaseră la baricada din Piaţa Universităţii, iar acolo alcătuiseră o grupare numită “Dreptatea socială” şi o listă de revendicări pe care o citeşte la TVR

Transcriere înregistrare:
00:00 Teodor Brateş: Acum să dăm cuvîntul unui tînăr, reprezentantul celor care în această noapte au apărat libertatea!
00:07 Florin Filipoiu: Fac parte dintr-un grup care astă noapte a ridicat baricada de la Inter. Atunci am format gruparea “Dreptatea Socială”, şi cei din prima linie şi-au pus pe hîrtie cererile lor. Dacă vor fi cumva aprobate nu se ştie, dar noi le vom prezenta: Abolirea pe viitor a oricărei forme de cult al personalităţii; eliberarea deţinuţilor politici; încetarea exporturilor de alimente şi virarea acestora pe piaţa internă; desfiinţarea magazinelor nomenclaturii; reducerea consumului electric al marilor consumatori industriali şi renunţarea la economii de curent pe spatele populaţiei; încetarea spionării populaţiei de către securitate; deplasarea liberă în interiorul şi exteriorul ţării; independenţa televiziunii, libertatea presei, a cuvîntului, desfiinţarea cenzurii, libertatea artelor; permisiune de circulaţie a automobilelor în fiecare duminică; renunţare la raţionalizarea benzinei; crearea unui nou sistem de distribuţie a alimentelor către populaţie; revenirea la orarele normale în serviciile publice; acordarea de libertăţi economice micilor proprietari şi ţăranilor; încetarea sistemului de condiţionări în aprovizionarea ţăranilor; excluderea învăţămîntului politico-ideologic din şcoli şi facultăţi; renunţarea la criminala politică demografică şi liberalizarea avorturilor; încetarea demolării satelor; dreptul la liberă asociere; comisii de anchetă care să investigheze abuzurile foştilor potentaţi; crearea unor comisii de anchetă care să revizuiască istoria patriei; denumirea ţării de Republica România; crearea unei comisii de specialişti care să redacteze constituţia ţării, care va garanta că niciodată vreo dictatură nu va conduce România; numirea de specialişti în conducerea ministerului şi, în final, a ministerelor, şi în final, alegeri libere. Acestea au fost puse pe hîrtie de gruparea “Dreptatea Socială” şi de oamenii care azi noapte au ridicat baricada la Inter (aplauze, bravo).
02:11 Teodor Brateş: Linişte, vă rog.

“Misterul” celor 40 de cadavre februarie 2, 2009

Capitol din cartea mea “Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei” (Editura Sedona, Timişoara 1999). Tema am tratat-o şi în cartea “Falsificatorii istoriei” (Editura Almanahul Banatului 1994; Editura Marineasa 1995).

Pe la sfîrşitul anului 1990 şi începutul anului 1991 devenise aproape o axiomă în presa dimboviţeană existenţa unei mari enigme a revoluţiei: faptul că, chipurile, nimeni nu-i revendică pe cei 40 de morţi din Timişoara incineraţi la Bucureşti.

Această aşa-zisă enigmă a fost popularizată iniţial prin articolul “Morţii din TIR-ul frigorific – ofiteri D.I.A.?” iscălit de Gheorghe Olbojan în revista “Zig-Zag” nr. 9/aprilie 1990. Pentru ca dezinformarea să aibe succes, articolul este scris într-un stil antiiliescian şi anticomunist. Domnul Gheorghe Olbojan, întîmplător, de meserie securist, este şi autor al cărţii “Good bye, domnule Pacepa”.

Să urmărim mai departe dezvoltarea acestui aşa-zis mister.

Francezul de origine română Radu Portocală scrie, într-o carte apărută iniţial în Franţa, în 1990: “trupele USLA ale Securităţii erau bine reprezentate la Timişoara. Membrii lor erau educaţi într-un spirit sinucigaş. Este foarte posibil ca provocatorii – ucişi cu toţii de armată – să fie din rîndul lor (…) S-ar putea astfel explica un alt mister: dacă membrii USLA au facut provocările cu preţul vieţii lor, este foarte posibil ca ale lor să fie şi cadavrele furate de Securitate în ziua de 18 din morga oraşului, pentru ca apoi să fie incinerate la Bucureşti” (“România. Autopsia unei lovituri de stat”, Agora Timişoreană în colaborare cu Editura Continent 1991, pag. 35-36).

În articolul “Procesul lui Filip Teodorescu şi neorevizionismul maghiar” din ziarul “Azi” (30 august 1990), I. Baicu afirmă categoric: “Nici pînă astăzi morţii transportaţi de la Timişoara şi incineraţi la Bucureşti n-au fost revendicaţi de către cineva (din România)”. Dl. Baicu e convins că aceştia ar proveni din rîndul celor “cîteva mii de agenţi infiltraţi de Budapesta (şi de Moscova)”.

Nici Corneliu Vadim Tudor nu se lasă mai prejos: “cei 40 de morţi transportaţi cu autoduba frigorifică, n-au fost nici revoluţionari, nici ofiţeri români ai D.I.A., cum s-a tot spus pînă acum, au fost pur şi simplu agenţi maghiari pe care oamenii lui Vlad, Stamatoiu şi Teodorescu i-au dibuit şi i-au lichidat (…) pe teritoriul Ungariei a fost dezvelit recent un monument consacrat victimelor maghiare ale Revoluţiei din România !” (“România Mare” 31 august 1990).

În ziarul “Azi” din 9 decembrie 1990, Petre Meldin se arată convins că Laszló Tökes deţine cheia misterului: “Oare de ce procuratura militară nu l-a citat ca martor pentru a declara ce ştia despre cele 40 de cadavre incinerate ?” (“Pastorul necurat”)

Generalul Emil Macri, inculpat în procesul Timişoara, aminteşte şi el, în “Adevărul” din 26 februarie 1991, faptul că nimeni nu revendică cadavrele incinerate.

Aurel Perva şi Carol Roman, ziarişti la “Tineretul Liber”, în cartea “Misterele revoluţiei române” (Casa de editare “Răscruci de milenii” SRL, pag. 15-18 ) prezintă problema celor 40 de cadavre într-un mod pretins obiectiv, punînd faţă în faţă varianta “România Mare” (agenţi maghiari) şi varianta “Zig-Zag” (ofiţeri D.I.A.). Un singur lucru nu le trece prin minte domnilor Aurel Perva şi Carol Roman: atît “România Mare” a lui Corneliu Vadim Tudor, cît şi “Zig-Zag”-ul lui Ion Cristoiu, mint cu egală neruşinare.

Iată lista martirilor a căror trupuri au fost arse la crematoriul “Cenuşa” din Bucureşti:

1. Andrei Maria, 25 ani, Timişoara, str. Ion Ionescu de la Brad bl. A 107 ap. 12
2. Apro Mihai, 31 ani, Timişoara, str. Naturii 4 sc. B ap. 20
3. Balmuş Vasile, 26 ani, Timişoara, str. Luminii 35 sc. A ap. 4
4. Balogh Pavel, 69 ani, Timişoara, str. Mangalia nr. 18
5. Bărbat Lepa, 43 ani, Timişoara, str. Ion Raţiu 6A
6. Belehuz Ioan, 41 ani, Timişoara, str. Gr. Alexandrescu 40
7. Belici Radian, 25 ani, Timişoara, str. 16 Februarie bl. 17 sc. B ap. 58
8. Bînciu Leontina, 39 ani, Timişoara, str. Elevului 3 sc. A ap. 12
9. Caceu Margareta, 40 ani, Timişoara, str. Dîmboviţa 6A
10. Carpîn Dănuţ, 25 ani, Timişoara, str. Textiliştilor 20 ap. 6
11. Chörösi Alexandru, 24 ani, Timişoara, str. Reşiţa 19
12. Ciobanu Constantin, 43 ani, Timişoara, str. Transilvaniei 9 sc. D ap. 10
13. Cruceru Gheorghe, 25 ani, Timişoara, str. Hebe 47
14. Csizmarik Ladislau, 55 ani, Timişoara, str. Cosminului 11
15. Ewinger Slobodanca, 20 ani, Variaş, sat Gelu nr. 68, jud. Timiş
16. Ferkel-Şuteu Ştefan Alexandru, 43 ani, Timişoara, str. Cheia 3 sc. A ap. 8
17. Florian Antoniu Tiberiu, 20 ani, Timişoara, complex studenţesc cămin 2
18. Gîrjoabă Constantin Dumitru, 30 ani, Timişoara, str. Bicaz 11 ap. 4
19. Haţegan Petru, 47 ani, Timişoara, str. Chişodei 89
20. Ianoş Paris, 18 ani, Timişoara, str. Cozia 57 ap. 7
21. Iosub Constantin, 18 ani, Chişoda, str. Bucegi 32, jud. Timiş
22. Ioţcovici Gh. Nuţu, 25 ani, Timişoara, bd. Gheorghe Lazar 40 sc. E ap. 2
23. Lăcătuş Nicolae, 27 ani, Timişoara, str. Mediaş 2A
24. Luca Rodica, 30 ani, Timişoara, str. Muzicescu 26 ap. 3
25. Mardare Adrian, 20 ani, Timişoara, str. Dorobanţilor bl. D 14
26. Miron Ion, 50 ani, Timişoara, str. Haga 10
27. Motohon Silviu, 35 ani, Timişoara, str. Liniştei 3 ap. 7
28. Munteanu Nicolae Ovidiu, 25 ani, Orăştie, str. Unirii 61B, jud. Hunedoara
29. Nagy Eugen Francisc, 17 ani, Turda, str. Zambilelor 10 ap. 10, jud. Cluj
30. Opre Gogu, 40 ani, Cerneteaz nr. 275, jud. Timiş
31. Osman Dumitru, 24 ani, Sadova nr. 183, jud. Dolj
32. Oteliţă Aurel, 34 ani, Timişoara, Calea Lipovei cămin 8, ap. 88
33. Radu Constantin, 33 ani, Timişoara, str. Luţa Ioviţă 6
34. Sava Angela Elena, 25 ani, Timişoara, str. Ştefan Stîncă bl. 119
35. Sporer Rudolf Herman, 33 ani, Timişoara, str. Musorgschi 24
36. Stanciu Ion, 42 ani, Timişoara, str. Naturii 1 sc. B ap. 14
37. Wittman Petru, Timişoara, str. Ungureanu 11
38. Zăbulică Constantin, 30 ani, Timişoara, str. Constantin cel Mare 13

La iniţiativa noastră, această listă (cu cîteva nume lipsă, care nu erau cunoscute în 1991) a fost publicată în “Renaşterea Bănăţeană” din 2 martie 1991, “Adevărul” din 13 martie 1991, “Naţiunea” nr. 12/1991, “Timişoara” 29 noiembrie 1991. Revista “România Mare” a refuzat să publice lista.

În ciuda dezminţirilor, teoria misterului celor 40 de cadavre este deosebit de persistentă. De pildă, Ilie Stoian, în cartea “Decembrie 89 criminala capodoperă” (Editura Evex, Bucureşti 1998 ) scrie: “în mod curios, cele 40 de cadavre neidentificate nu au fost revendicate de nimeni. Nici un locuitor al Timişoarei nu a reclamat, ulterior revoluţiei, dispariţia fără urmă a vreunui membru al familiei (…) credem că respectivele 40 de cadavre aparţin unora dintre agenţii străini care au fost trimişi la Timişoara pentru a incita populaţia la revoltă” (pag. 40-41). Ilie Stoian, fost redactor la săptămînalul “Expres” condus de Cornel Nistorescu, a mai scris şi volumul “Decembrie 89 – Arta diversiunii” (Editura Colaj 1993), este deci un individ cu pretenţii de specialist în istoria revoluţiei.

Identificarea răposaţilor s-a făcut de către rudele acestora, pe baza certificatelor medico-legale de constatare a decesului. Aceste certificate conţin doar o descriere sumară a victimelor, care nu întotdeauna a fost suficientă pentru identificare. Există cîteva cazuri în care s-a stabilit apartenenţa victimelor la grupul celor incineraţi prin mărturii, eliberîndu-se certificate de deces ulterioare, prin hotărîre judecătorească. Există totodată 7 certificate medico-legale de deces care n-au fost revendicate de nimeni, dar la 5 dintre persoanele de pe listă nu s-a stabilit certificatul medical corespunzător (s-a recunoscut decesul în timpul revoluţiei pe bază de martori şi hotărîre judecătorească). E posibil ca şi în viitor să se mai identifice morţi din acest grup, dintre persoanele dispărute în acea perioadă (există două cazuri de dispăruţi suspectaţi că au fost în grupul incineraţilor: Zornek Otto şi Pisek Zoltan). O piedică în calea identificării o prezintă felul sumar în care au fost alcătuite certificatele de deces.