Recenzie publicată iniţial în cartea “Falsificatorii istoriei”, ediţia a 2-a revăzută şi adăugită, Editura Marineasa, Timişoara 1995
Prin cartea “Revoluţia, începutul adevărului” (Editura Topaz 1995), Sergiu Nicolaescu ne oferă interpretarea sa asupra revoluţiei române.
Cît de sincer este acest demers? Autorul ne asigură că nu este un “om cu ambiţii de posturi politice” (pag. 32). Oare postul de senator pe care dînsul îl ocupă [îl ocupa la momentul publicării cărţii respectiv a acestei recenzii] este pur administrativ?
Varianta lui Nicolaescu ar fi, pe scurt: amestec străin în revoluţie, dar cu un rol important al forţelor interne. Rolul forţelor interne (poporului român) oricum nu poate fi contestat. Vom analiza deci doar problema amestecului străin.
Argumentul principal al autorului este cuvîntul evident:
La pag. 23 se vorbeşte despre “schimbarea celor doi dictatori – Honecker şi Jivkov – înlăturaţi prin lovituri de stat susţinute evident de Gorbaciov”.
Din cîte ştiu, înlăturarea tovarăşilor Honecker şi Jivkov s-a făcut respectîndu-se legislaţia (comunistă) în vigoare atunci în ţările respective. Deci nu poate fi vorba de lovituri de stat.
“Apare din ce în ce mai evident că la Malta, printre altele, se hotărîse şi soarta ultimului dictator comunist din Europa” (pag. 17).
Spre ştiinţa domnului Nicolaescu: ultima dictatură comunistă din Europa a fost în Albania.
Merită făcută o observaţie: dacă a existat o înţelegere între marile puteri referitoare la estul Europei, ea nu a putut fi pusă la cale la Malta. În momentul întîlnirii Bush-Gorbaciov de la Malta (2-3 decembrie 1989) într-o serie de ţări est-europene mişcările protestatare deja începuseră (sau erau chiar finalizate). Aşadar, întîlnirea de la Malta nu poate fi cauza acestor mişcări, ci, poate, efectul lor. Dacă admitem că revoluţia română a fost pusă la cale la Malta, implicit admitem ca ea are o altă geneză decît evenimentele din 1989 din restul ţărilor est-europene.
Spirit fin, domnului Nicolaescu nu-i poate scăpa adevăratul motiv al căderii lui Ceauşescu: “În acest secol au fost două conjuncţiuni Saturn – care reprezintă structurile existente, instituţii publice şi politice – cu Neptun, planeta idealurilor politice şi a libertăţii. În 1917, revoluţia rusă, şi în 1953 la moartea lui Stalin. Cea de-a treia era prevăzută în 1989″ (pag. 26).
Placa comemorativă de pe biserica reformată a lui Tokes fixează începutul revoluţiei în 15 decembrie. Majoritatea timişorenilor consideră însă că revoluţia a început în seara de 16, cînd demonstraţia pro-Tokes s-a prefăcut în demonstraţie anti-Ceauşescu şi s-a extins în întreg oraşul. Domnul Nicolaescu, convins pesemne ca adevărul e undeva la mijloc, ne spune că revoluţia a început în noaptea de 15/16 decembrie (pag. 33). Original punct de vedere!
Despre Tokes aflăm: “Varianta D.S.S.-istă că pastorul ar fi fost agent al unui serviciu secret maghiar poate fi luată în considerare, dar cu rezerve. «Dovezile» aduse de fosta securitate nu sînt pe deplin satisfăcătoare. S.R.I. nu a adus nici un element în plus” (pag. 34).
Exagerarea numărului morţilor revoluţiei este considerată “o monstruoasă campanie de minciuni, dusă de comun acord de mas-media occidentală şi de agenţii de presă reformatoare din Europa de Est” (pag. 29).
Domnul Nicolaescu ar trebui să se întrebe dacă nu cumva a fost vorba de o monstruoasă campanie de minciuni, pusă la cale de cei care au preluat puterea în 22 decembrie 1989, şi căreia i-a căzut victimă mas-media occidentală. Anunţarea oficială a 60000 de morţi, prin procesul Ceauşescu, a făcut credibile şi celelalte relatări exagerate. Iar procesul Ceauşescu nu străinii l-au organizat.
Autorul recunoaşte, sfios, că în dezinformările din timpul revoluţiei “o contribuţie de seamă şi-a adus şi Televiziunea naţională prin imaginile, dar mai ales prin informaţiile date pe post. O parte din aceşti terorişti ai informaţiei se pretind astăzi revoluţionari” (pag. 32).
La pag. 49 domnul Nicolaescu explică: “Ion Iliescu a fost recunoscut de cei aflaţi la TV ca un posibil conducător”.
Au existat printre cei aflaţi la TV unii care doreau ca neapărat Ion Iliescu să fie cel care să umple vidul de putere rămas după fuga lui Ceauşescu (şi Sergiu Nicolaescu e printre aceştia). Coincidenţă sau nu, anume printre aceşti fani ai lui Iliescu găsim mulţi dintre “teroriştii informaţiei” despre care ne vorbeşte domnul Nicolaescu, fără să-i nominalizeze. Îi voi nominaliza eu, pe baza celor spuse de ei la TVR în 22 decembrie 1989 şi consemnate în volumul “Revoluţia română în direct” (RRD) editat de TVR în 1990 (coordonator Mihai Tatulici):
Căpitan de rang întîi Dumitrescu (Cico): “Rog pe tovarăşul Iliescu, cu care am fost coleg, să vină la televiziune. Trebuie tovarăşi să ne organizăm” (RRD, pag. 40).
Acelaşi Cico Dumitrescu ordona unităţilor militare din Tîrgovişte, Rîmnicu Sărat, Buzău, Focşani, Galaţi, Brăila să se deplaseze spre Bucureşti pentru a lupta contra teroriştilor (RRD, pag. 119).
Teodor Brateş: “Stimaţi telespectatori, avem marea bucurie de a găzdui aici în studio pe Ion Iliescu. Domnul Iliescu este fiul unui revoluţionar, unui patriot, el însuşi patriot” (RRD, pag. 41).
Acelaşi Teodor Brateş va anunţa că “elementele acestea duşmănoase, securiştii, au otrăvit apa la Sibiu, la Timişoara … apa trebuie fiartă înainte de a fi consumată” (RRD, pag. 51) sau că “detaşamente criminale se îndreaptă spre clădirea Radioteleviziunii” (RRD, pag. 64).
Datorită “teroriştilor” de după 22 decembrie, în ţară s-au înregistrat 942 morţi şi 2245 răniţi, comparativ cu doar 162 morţi şi 1107 răniţi în perioada 16-22 decembrie (pag. 213).
Despre începutul acţiunii teroriste, Sergiu Nicolaescu explică: “La orele 18,30, atitudinea anticomunistă a maselor provoacă reacţie în rîndul fidelilor regimului comunist, care deschid focul în Piaţa Palatului. Este de fapt un act de diversiune, deoarece în acele momente nu au existat victime. Scopul diversiunii era împrăştierea manifestanţilor pentru a permite nomenclaturiştilor din cladirea C.C.-ului să-şi refacă structurile şi să preia puterea. Ei urmăreau formarea unui guvern condus de Ilie Verdeţ” (pag. 50-51). “În acest moment exclud varianta care ar atribui deschiderea focului unor fideli ceauşişti” (pag. 53).
Cu alte cuvinte, Sergiu Nicolaescu ar putea spune: Noi cei care am format FSN-ul, am dezinformat cînd am îngrozit ţara că fanaticii lui Ceauşescu vor să-l readucă la putere.
Nu înţeleg de ce autorul elimină posibilitatea ca lozinca “fără comunişti!”, strigată în Piaţa Palatului în 22 decembrie, să se fi referit şi la Ion Iliescu, nu numai la Ilie Verdeţ.
Mai aflăm: “De la etajul 11 al televiziunii, unde se afla noua conducere a FSN, se ia legătura cu ambasada URSS şi cu ambasadele altor ţări, fapt pe care nu-l consider concludent, întrucît aceştia, în acel moment, nu îndeplineau condiţiile de reprezentare legală a ţării” (pag. 51-52).
“Asupra cererii de intervenţie a forţelor sovietice în România se pot face multe speculaţii. Au fost unii, chiar şi militari, care au susţinut această poziţie” (pag. 54). Păcat că domnul Nicolaescu se fereşte să-i nominalizeze. Opinia publică ar fi avut dreptul să-i cunoască, mai ales dacă aceştia ocupă funcţii importante, politice sau militare.
“O intervenţie a Tratatului de la Varşovia era pregătită şi putea oricînd să intre în acţiune” (pag. 54). Aşa să fie oare?
În 4 decembrie ’89 la Moscova a avut loc consfătuirea ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia. La întrunire, Bulgaria, RDG, Polonia, Ungaria şi URSS adoptă o declaraţie în care afirmă: “introducerea trupelor statelor lor în R.S. Cehoslovacă, întreprinsa în 1968, a constituit un amestec în treburile interne ale Cehoslovaciei suverane şi trebuie să fie condamnată (…) Istoria a confirmat cît de important este, chiar şi în cea mai complexă situaţie internaţională (…) să fie respectate cu stricteţe principiile independenţei şi suveranităţii în relaţiile dintre state” (“Scînteia” din 5 decembrie 1989).
Declaraţia respectivă arată abandonarea de către Tratatul de la Varşovia a ideii intervenţiei militare în alte state. O asemenea acţiune ar fi fost de altfel contrară întregii politici gorbacioviste.
Faptul că la Chişinău, în acea perioadă, tineri români cereau arme pentru a lupta în sprijinul Revoluţiei Române nu cred să fie relevant. Esenţa naţionalistă a manifestărilor de la Chişinău nu putea fi pe placul Moscovei.
O afirmaţie surprinzătoare găsim la pag. 128, unde acţiunea teroristă de după 22 este corelată cu încercarea de a provoca un miting anticeauşist la Iaşi, în 14 decembrie. Cei mai indreptăţiţi să comenteze această presupunere sînt membrii asociaţiei “14 Decembrie 1989″ din Iaşi (lideri: Ştefan Prutianu şi Cassian Spiridon).
Domnul Nicolaescu ne oferă şi o listă cu ipotezele care circulă despre revoluţie. Printre ele: “Varianta a 5-a, apăruta mai de curînd (nov.-dec. ’94) susţine inexistenţa teroriştilor. Această versiune are un caracter pur politic, încercînd să-l implice pe Ion Iliescu în vinovăţia deschiderii focului după 22 decembrie” (pag. 222).
Îl informăm pe domnul Nicolaescu că “varianta a 5-a” este totuşi mai veche, fiind cunoscută încă de la mitingul din Piaţa Universităţii din 1990.
“Din 22.12.1989, pînă în 26.12.1989, o parte din acţiunile teroriste organizate şi mai ales ştergerea oricăror urme au fost conduse de un stat major intern, din care avem convingerea că făceau parte şi unele personalităţi din viaţa socială şi politică actuală a ţării (…) Este un capitol care, cercetat cu profesionalism de Procuratură, Poliţie şi S.R.I., poate da justiţiei elemente pentru a stabili vinovaţii” ne spune domnul Nicolaescu (pag. 231). Însă tot domnia sa a cerut, cu prilejul audierii preşedintelui Iliescu la Comisia Senatorială, decretarea unei amnistii pentru vinovaţii din decembrie ’89, fiindcă “numai aşa vom putea afla adevărul”. Or, amnistie înseamnă suspendarea şi a ultimelor cercetări pe care Procuratura le mai face. De aceea fie-ne îngăduit să punem la îndoială dorinţa de adevăr a domnului Nicolaescu.
O concluzie se desprinde după citirea acestei cărţi: Păcat, păcat, de banii aruncaţi.
Vezi şi: Emisiune TV despre revoluţie, cu Sergiu Nicolaescu nervos
Comentarii recente