Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Secretarul de stat pentru revoluţionari, Puiu Fesan, la congresul BNR (video) Septembrie 30, 2008


Prezint discursul şefului Secretariatului de Stat pentru Revoluţionari (SSPR), liberalul Puiu Fesan, la congresul Blocului Naţional al Revoluţionarilor. Este vorba de congresul la care Emil Constantinescu a luptat împotriva structurilor securiste cot la cot cu Ion Iliescu, şi pe care l-am comentat în articolul „Blocul Naţional al Revoluţionarilor – Iliescu reales la al enşpelea congres”. În cuvîntarea sa, Fesan (membru PNL) îşi ia angajamentul că va urgenta preschimbarea certificatelor de revoluţionar conform legii 341/2004.

Cîteva fragmente din discursul lui Fesan: Minutul 02:22: „De mult timp, nu vă spun, ca să nu vă enervez, lucrez la asociaţia „Metrou”. Nu am nimic cu asociaţia „Metrou”, n-am nici un parti-pris, ba dimpotrivă, dar oamenii aceia au fost şi ei la revoluţie, sînt colegii noştri, au şi ei merite deosebite în revoluţie, îmi pare rău că foştii secretari de stat i-au tratat cum i-au tratat, eu nu pot să îi marginalizez pe aceşti oameni. Şi pentru aceasta, o asociaţie care are aproape 7000 de oameni trebuie tratată ca atare. De asta n-am [neînţelegibil] la sesizarea asociaţiilor, pentru că am vrut măcar odată să termin cu asociaţia 23 decembrie metrou Bucureşti” (aplauze).

Asociaţia „23 decembrie metrou Bucureşti”, după cum îi arată numele, este formată în principal din persoane care au desfăşurat activitate revoluţionară după fuga lui Ceauşescu, în 23 decembrie. Principala lor activitate pare să fie alcătuirea de patrule care depistau „terorişti” în staţiile de metrou din Bucureşti. Nu fac judecăţi globale, nu exclud ca în acea asociaţie să existe revoluţionari care au săvîrşit autentice fapte deosebite în 1989, dar îi înţeleg pe foştii secretari de stat ai SSPR care au „marginalizat” acestă asociaţie, adică nu şi-au dat acordul la preschimbarea certificatelor membrilor acesteia. Conform art. 3 alin. (1) pct. b al Legii 341/2004, prin „luptător remarcat cu fapte deosebite” se înţeleg cei care „au mobilizat şi condus grupuri sau mulţimi de oameni, au construit şi menţinut baricade împotriva forţelor de represiune ale regimului totalitar comunist, au ocupat obiective de importanţă vitală pentru rezistenţa regimului totalitar şi le-au apărat până la data judecării dictatorului, în localităţile unde au luptat pentru victoria Revoluţiei române din decembrie 1989, precum şi celor care au avut acţiuni dovedite împotriva regimului şi însemnelor comunismului între 14-22 decembrie 1989″. Nu cred că staţiile de metrou din Bucureşti pot fi numite „obiective de importanţă vitală pentru rezistenţa regimului totalitar”. Soluţia legală în cazul celor care au participat la revoluţie doar din 23 decembrie 1989, prin alcătuirea de patrule antiteroriste în staţiile de metrou, este să li se refuze titlul de „luptător cu merite deosebite” (care presupune şi nişte avantaje financiare) şi să li se dea doar titlul pur onorific de „participant la revoluţie” prevăzut de art. 3 alin. (1) pct. c din Legea 341/2004. Aceeaşi soluţie se impune şi în cazul celor care au intrat în grevă în 22 decembrie 1989 şi au ieşit cu fabrica la demonstraţia anti-Ceauşescu, fără însă să pătrundă în sediul C.C. Au fost sute de mii de asemenea oameni, fără ei revoluţia nu izbutea, căci revoluţia nu s-a făcut doar cu „luptători cu merite deosebite”, ci şi cu sutele de mii de simpli participanţi. Atîta vreme cît Legea 341/2004 prevede distincţia între „luptători cu merite deosebite” şi „participanţi”, SSPR ar trebui să respecte această distincţie.

Însă, cum remarcă Fesan, „o asociaţie care are aproape 7000 de oameni trebuie tratată ca atare”. Pentru întreaga Timişoară, care a luptat o săptămînă cu regimul Ceauşescu (din care 5 zile singură), sînt vreo 1500 de titluri de luptător, jumătate dintre ei răniţi sau reţinuţi, dar numai la asociaţia „23 decembrie metrou” sînt 7000 care cer titlul. Se apropie alegerile, 7000 de familii contează, ăştia oricînd pot face manifestaţii de protest. În schimb, dacă li se dau certificate, vor fi recunoscători guvernului care le-a dat aceste drepturi.

Mai zice Fesan, minutul 03:28: „Sînt 12778 certificate avizate şi semnate de SSPR la ora asta, în diferite faze, pe care vi le-am arătat. O să vă mai spun de asemenea că mai sînt încă atîtea dosare în arhivă, care sînt de asemenea în diferite faze. Oameni buni, sînteţi majoritatea preşedinţilor de asociaţie. Aşa cum aţi făcut cu mine atuncea dumneavoastră, care m-aţi propus ca secretar de stat, v-aţi dus împreună cu conducerea la lot [?], împreună cu lotul la preşedintele Iliescu, la Emil Constantinescu, o parte nu m-au vrut, eu ştiu, fiecare a ţinut de omul lui, dar aşa cum aţi propus şi am ajuns la această sinergie, de a pune un secretar de stat pe care l-aţi impus dumneavoastră, faceţi aşa şi cu colegii dumneavoastră care au rămas pe dinafară. Ajutaţi-i pe colegii dumneavoastră să-şi întocmească dosarul. Nu vorbesc în neştiinţă de cauză. Sînt oameni care-i văd aici, să spună cîtă luptă duc cu comisia” [comisia parlamentară care verifică propunerile SSPR legate de preschimbarea titlurilor de revoluţionar, iar uneori refuză să confirme propunerile – nota mea].

În concepţia iniţială a Legii 341/2004 asociaţiile revoluţionare erau menite să facă o preverificare a dosarelor, punîndu-se condiţia existenţei unui aviz din partea unei asociaţii de revoluţionari pentru dobîndirea titlului de „luptător remarcat prin fapte deosebite”. Îndemnul lui Fesan „ajutaţi-i pe colegii dumneavoastră să-şi întocmească dosarul”, înseamnă practic: unii au scris în dosar că participarea lor la revoluţie se rezumă, să zicem, la alcătuirea unei patrule care căuta terorişti în staţiile de metrou din Bucureşti, în 23 decembrie 1989. Asociaţiile de revoluţionari trebuie să explice membrilor că asta nu e destul, să vină cu o nouă declaraţie „mai consistentă”, în care să spună, de pildă, că au construit baricada de la Inter din 21 decembrie. Astfel, dosarul va arăta în regulă. Măcar Fesan spune deschis ceea ce ştie toată lumea – rolul asociaţiilor revoluţionare nu e de verificare a pretendenţilor la certificate (indiferent cîte declaraţii împotriva impostorilor ar da şefii de asociaţii), ci de ajutare a membrilor să-şi primească certificatul. Iniţial, legea 341/2004 zicea că dosarele se depun în 6 luni de la apariţia legii, prin grija dragilor noştri politicieni sorocul a fost prelungit de enşpe ori, ultima prelungire o datorăm lui Tăriceanu (Ordonanţa nr. 1/28 ianuarie 2008, prin care se pot depune cereri de preschimbare şi completa dosarele pînă la 31 decembrie 2008). De la 6 luni iniţiale s-a ajuns la 4 ani şi 6 luni pentru depunerea şi completarea dosarelor!

Fesan, minutul 07:46:„Am 3000 de dosare care sînt la reanalizare, dumneavoastră ştiţi asta. Vreau să le fac, am poliţist, am procuror, am toată lumea acolo deci săptămîna ce vine, cred că într-o săptămînă termin cu asociaţia „Metrou”, pînă astăzi au avut deschiderea, după care voi lua cele 3000 şi ceva de dosare care sînt la reanalizare şi sper să treacă”.

Dosarele astea care sînt la reanalizare sînt cele care nu îndeplineau condiţiile legale pentru preschimbarea certificatelor, dar noroc cu secretarul de stat Fesan care se va lupta ca şi aceste dosare să treacă. Mai e vreme pînă la 31 decembrie 2008 ca să fie completate dosarele, dacă nu se va prelungi iar sorocul. Doritorii de certificate pot trece pe la asociaţiile de care aparţin ca să primească instrucţiuni exacte cu privire la faptele revoluţionare pe care trebuie să pretindă că le-au săvîrşit, dacă vor avantajele conferite de legea 341/2004. Secretarul de stat Puiu Fesan nu este un funcţionar neutru care analizează în ce măsură cererile pentru preschimbarea certificatelor de revoluţionar sînt întemeiate, ci o persoană care „speră să treacă” dosarele şi cere ajutor preşedinţilor de asociaţii revoluţionare pentru realizarea acestui obiectiv. Nu am nici o îndoială că apelul lui Fesan va fi ascultat, şi acesta va fi ajutat să ajute.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

 

Ion Iliescu – „Revoluţie şi reformă” Septembrie 29, 2008


Notă: Recenzia se referă la prima ediţie a cărţii, editată de Redacţia publicaţiilor pentru străinatate, 1993, şi a fost publicată iniţial în „Renaşterea Bănăţeană” din 2 martie 1994

Apariţia memoriilor preşedintelui Ion Iliescu [preşedintele României la vremea publicării iniţiale a acestui articol; azi, preşedinte al Institutului Revoluţiei Române], sub titlul „Revoluţie şi reformă”, a stîrnit un justificat interes în opinia publică. Domnul Ion Cristoiu, de pildă, numea aceasta apariţie „un moment politic de excepţie”, iar memoriile în sine, „un text de excepţie” („Expres Magazin” nr. 50/1993). Această carte ne oferă prilejul de a cunoaşte opiniile şefului statului [fostului şef al statului] despre unele întîmplări din istoria recentă a ţării.

Din păcate, după părerea noastră, memoriile domnului preşedinte conţin o serie de neadevăruri care nu vor face decît să întărească suspiciunile cu privire la domnia sa.

Unul din motivele contestaţiilor la care a fost supus pînă acum domnul Iliescu este minciuna care, din primele clipe, a fost răspîndită de puterea instalată în 22 decembrie 1989. Dl. Iliescu nu tăgăduieşte faptul că, în decembrie s-au spus unele neadevăruri, însă le pune pe seama altora. „Cifra victimelor pe care, într-un prim moment, am luat-o drept bună, 60000 de morţi, nu exista decît în imaginaţia corespondenţilor de presă” explică domnia sa (pag. 6). Avem de-a face cu o inversare a cauzei cu efectul. Cifra de 60000 de morţi a fost răspîndită prin procesul lui Ceauşescu. Nu ziariştii au dezinformat noua putere, ci noua putere a dezinformat ziariştii. Aceasta nu s-a intimplat „într-un prim moment”, ci la trei zile după răsturnarea lui Ceauşescu.

Remarcăm laudele pe care autorul le aduce pluralismului politic, pluripartidismului (pag. 18). Să fie oare acelaşi Ion Iliescu care, în ianuarie 1990, spunea ca multipartidismul este „depăşit istoriceşte” (vezi „Dialog cu tinerii” în „Adevărul” din 23 ianuarie 1990) ?

„Nu aveam nici o îndoială că înlăturarea dictaturii nu era decît partea vizibilă a aisbergului şi că această mişcare populară tindea, de fapt, la dispariţia totală a sistemului comunist, în care nimeni nu mai credea” scrie autorul (pag. 31). Credem că aici domnul preşedinte se înşeală. Oameni care să creadă în sistemul comunist existau încă. Dl. Iliescu însuşi vorbea la televiziune în 22 decembrie 1989 despre cei care „au întinat numai numele partidului comunist român” (vezi „Revoluţia română în direct”, volum editat de TVR, 1990, coordonator Mihai Tatulici, pag. 46). De altfel, chiar autorul cărţii „Revoluţie şi reformă” scrie despre necesitatea respectării convingerilor celor care „au fost şi au rămas comunişti” (pag. 62). Cum am putea să-i respectăm pe aceşti oameni dacă aceştia n-ar exista ?

În continuare, domnul preşedinte mărturiseşte despre ziua de 22 decembrie 1989, numită de dînsul „vremea acţiunii”: „Mi-am spus că lucrul cel mai important era (…) de a putea constitui un nucleu în jurul căruia să se poată regrupa toate forţele capabile de a transforma simplul deziderat în fapt politic; acesta trebuie să fie bulgărele de zăpadă pe care, în condiţii favorabile, este destul să-l laşi să se rostogolească pentru ca el să devină avalanşă. Dar acest bulgăre, această mînă de zăpadă întărită între palme (…) cineva trebuia să-l facă” (pag. 35).

Ţinem să-l informăm pe domnul Iliescu că bulgărele fusese deja făcut în 16 decembrie 1989, la Timişoara. În 22 decembrie aveam deja de a face cu o avalanşă.

Una dintre problemele a căror lămurire era aşteptată de la această carte este „cine au fost teroriştii ?”. În seara de 22 decembrie primele focuri de armă au fost trase la C.C. la orele 6,30-7. Despre acestea, domnul preşedinte scrie: „nu mi se pare exclus ca aceste prime focuri de armă să fi fost un simplu accident datorat unuia din acei tineri care aveau pentru prima dată o armă în mînă (…) Multe din înfruntările care aveau loc în acele zile au fost cauzate, pur şi simplu, de graba unora de a apăsa pe trăgaci, fără să ştie prea bine în cine trag şi de ce” (pag. 37-38).

Aşadar, domnul preşedinte confirmă varianta răspîndită încă din 1990 de domnul Nica Leon, anume că la C.C. revoluţionarii se împuşcau între ei. Nica Leon era însă de părere că aceasta era urmarea unui scenariu pus la cale de cei care au preluat atunci puterea.

Pentru a combate asemenea teorii, domnul Iliescu scrie: „Cei care ne (şi mă) acuză de a fi simulat un început de război civil, pentru a prelua puterea şi a o consolida, o fac cu rea credinţă şi de pe poziţii politice vădit partizane; ei ar trebui (…) să dea o explicaţie logică unei atitudini cel puţin surprinzătoare: în acel moment, nimeni nu contesta nici persoana mea, nici Consiliul Frontului Salvării Naţionale (…) Noua putere, avînd din prima clipă controlul armatei şi al forţelor de ordine, nu văd de ce s-ar fi pus în pericol, stîrnind tulburări care n-ar fi putut decît compromite o poziţie deja dobîndită şi unanim recunoscută” (pag. 39).

Interesantă ni se pare mărturisirea că noua putere avea „din prima clipă” controlul armatei şi al forţelor de ordine. Însă afirmaţia că a fost destul ca domnul Iliescu să se autoproclame şef al statului şi imediat poziţia lui a devenit „unanim recunoscută” dovedeşte dispreţ faţă de adevărul istoric.

Reamintim domnului Iliescu că, atunci cînd a încercat să se adreseze mulţimii aflate în faţa clădirii C.C., a fost întîmpinat cu huiduieli şi cu lozinca „fără comunişti!”. Despre asta a povestit şi unul din apropiaţii domniei sale, regizorul Sergiu Nicolaescu (vezi „Revoluţia română în direct”, pag. 239).

Ceea ce încearcă domnul Iliescu să ascundă este existenţa, printre revoluţionari, a unei contestări a domniei sale începînd chiar cu momentul autoproclamării dînsului ca şef al statului. Aceasta contestare nu avea nimic comun cu Ceauşescu şi nici cu partidele politice înfiinţate mai apoi.

De îndată ce aşa-zisa luptă cu teroriştii a scăzut în intensitate, în 26 decembrie 1989 un grup de revoluţionari bucureşteni au încercat înlăturarea de la putere a lui Ion Iliescu. Pe străzile Bucureştilor au fost trimişi agitatori ca să convingă lumea să se adune la un miting. Guvernul a anunţat prin radio şi TV că respectivul miting este o provocare a „teroriştilor” (vezi „Cum a fost suspendat de către guvern primul miting anticomunist” de Crina Nedelcu, în „Zig-Zag” nr. 13/1990). Chiar şi Doina Cornea a fost convinsă atunci de Silviu Brucan să spună revoluţionarilor că în acel moment un miting ar fi primejdios. Să nu cunoască domnul Iliescu aceasta primă încercare de înlăturare a sa de la putere ? Greu de crezut.

Văzînd mulţimea adunată în faţa C.C., domnul Iliescu a simţit răspunderea care îi revenea „nu numai în constituirea unui nou edificiu politic, ci, mai ales, în a împiedica conflictele care puteau fi extrem de crude” (pag. 36). „Unul din principalele obiective şi merite ale noii puteri” este „acela de a fi reuşit (…) să păstreze în ţară o atmosferă cît de cît calmă, evitînd confruntările civile, sîngeroase” (pag.38). Amintim că în urma aşa-zisei lupte cu teroriştii (după 22 decembrie) au murit de 5 ori mai mulţi oameni decît ca urmare a încercării de înăbuşire a revoluţiei de către Ceauşescu (16-22 decembrie). Putea exista ceva mai rău decît asta ?

După părerea domnului Ion Iliescu, România „a reuşit, întrucîtva mai bine decît altele (ţări – n.n.) din fostul bloc comunist, trecerea de la o dictatură (…) la o organizare democratică” (pag. 57). Probabil domnul preşedinte nu ştie că România a fost singura dintre ţările foste membre ale Tratatului de la Varşovia, exceptînd U.R.S.S., în care confruntările interetnice (Tîrgu Mureş) şi politice (iunie 1990) au dus la pierderi de vieţi omeneşti. Totodată, între aceste state, România a avut cea mai mare descreştere economică.

Mai aflăm din această carte unele măsuri luate de domnul Iliescu. De pildă, epurarea securităţii: „această epurare – a cărei amploare depăşeşte cu mult tot ce s-a făcut în acest sens (…) în alte ţări” (pag. 54). Cu Piaţa Universităţii, „o mişcare atît de contrară idealurilor de libertate şi valorilor democratice” (pag. 83), sprijinită de „generoşi plătitori” (pag. 85), domnul Iliescu a vrut sa dialogheze, însa nu în faţa televiziunii. Cu toate acestea, domnia sa se declară „gata să discut cu oricine şi în orice condiţii” (pag. 86). „Orice condiţii” nu include oare prezenţa televiziunii?

În concluzie, considerăm „Revoluţie şi reformă” o carte nesinceră, scrisă în scopul cosmetizării istoriei în conformitate cu interesele autorului. Credem însă că opinia publică va deveni din ce in ce mai refractară la acest tip de propagandă.

Reacţia lui Ion Iliescu: În cea de-a doua ediţie a cărţii „Revoluţie şi reformă” (Editura Enciclopedică, 1994), în loc de „sistemul comunist în care nimeni nu mai credea” este scris „sistemul comunist în care foarte puţini mai credeau” (pag. 51). Totodată, citatul scris cu litere cursive îngroşate a fost înlocuit cu: „…lucrul cel mai urgent era (…) de a alcătui un nucleu în jurul căruia să se poată regrupa toate forţele capabile de a orienta dezideratele mulţimii (…) într-un program politic cu direcţie unitară. Prin acest program, mişcarea populară spontană, revolta împotriva dictaturii – care pornise, iniţial, ca un bulgăre de zăpadă şi se transformase acum într-o avalanşă de nestăpînit – aveau să dobîndească o hotărîtoare substanţă revoluţionară” (pag. 55).

 

Statul Maximal, vinovat de criza economică din SUA Septembrie 27, 2008


Guvernul lui G. W. Bush a cerut Congresului aprobarea de a investi 700 miliarde dolari pentru a ajuta sistemul financiar american, care este în criză.

Folosirea banilor publici pentru salvarea unor afaceri particulare este profund imorală, mai ales că particularii salvaţi nu sînt nişte amărîţi (statul nu a intervenit niciodată pentru a salva afacerile vreunui tarabagiu) ci nişte indivizi care ani de zile au avut nişte cîştiguri enorme. Se aplică acum şi în SUA principiul cunoscut de noi românii de pe vremea Bancorex şi FNI etc: profiturile se privatizează şi pierderile se naţionalizează.

Yaron Brook, într-un articol din revista Forbes, explică rolul nefast pe care l-a avut Statul, prin cele două metode folosite, „morcovul” şi „bîta”, în crearea actualei crize.

Printr-o politică consecventă de ani de zile, guvernul federal american a determinat băncile, folosind atît „bîta” (sancţiunile) cît şi „morcovul” (răsplăţi plătite din banii contribuabililor), să scadă standardele de acordare a împrumuturilor.

Prin Community Reinvestment Act, birocraţii americani au silit băncile să elimine „discriminarea” şi să acorde împrumuturi unor persoane care provin din comunităţi sărace. Ceea ce înţeleg birocraţii prin discriminare este variabil, în funcţie de necesitatea ca aceştia să-şi păstreze obiectul muncii, adică lupta împotriva discriminării. „Discriminarea există cînd politicile de acordare a împrumuturilor conţin criterii arbitrare sau depăşite care în mod practic descalifică de la eligibilitate pretendenţii care provin din comunităţi minoritare cu venituri scăzute”, sună o astfel de definiţie birocratică a discriminării. Acele criterii „depăşite” sînt exact criteriile care ar trebui să stea la baza  acordării împrumuturilor, adică nivelul veniturilor, verificarea declaraţiilor despre venituri şi bonitatea dovedită în timp a pretendentului la împrumut. Cei care erau refuzaţi la acordarea unui împrumut, erau încurajaţi să depună plîngeri la agenţii guvernamentale pe motiv de „discriminare”.

Pe lîngă ameninţarea cu sancţiunile împotriva băncilor care practică „discriminarea”, s-a folosit şi tactica „morcovului”. Guvernul american a creat Fannie Mae şi Freddie Mac, agenţii care cumpără şi garantează contracte de împrumut. Astfel s-a creat o cale artificială şi lesnicioasă de profit pentru împrumutători. Aceştia au acordat împrumuturi dubioase ştiind că le pot vinde apoi, cu profit, unor agenţii guvernamentale preocupate de ajutarea familiilor americane să devină proprietare de locuinţă (lozinca politicianistă a unui preşedinte american: „vrem ca fiecare american să fie proprietar în casa lui”), nu de respectarea riguroasă a criteriilor de acordare a împrumuturilor.

Cîtă vreme preţurile caselor erau în creştere, schema a funcţionat. Persoanele cu venituri modeste, dacă nu aveau bani să plătească rata, puteau totuşi să vîndă locuinţele, iar din preţul de vînzare să-şi acopere datoria. Puteau totodată să obţină o refinanţare a împrumutului. Astfel, miliarde de dolari s-au investit în împrumuturi dubioase. Criza a apărut cînd preţurile caselor au încetat să crească. Atunci balonul de săpun s-a spart.

Soluţia crizei nu constă în crearea de noi organisme birocratice de control a pieţei financiare, ci prin eliminarea puterii guvernului de a a sprijini hotărîri iraţionale ale agenţilor economici, prin constrîngere sau stimulente, concluzionează Yaron Brook.

 

Laszlo Tokes: Nu mi-am putut închipui ca preot simplu reformat să lupt pentru eliberarea ţării de sub dictatură (video) Septembrie 26, 2008


Actualizare 18 decembrie 2010: Înlocuire înregistrare de pe saitul trilulilu.ro cu înregistrare de pe youtube.

A 2-a parte a interviului dat de Laszlo Tokes, în care acesta îl acuză pe episcopul reformat de Cluj, Gyula Nagy, pentru îndepărtarea sa din preoţie, la Dej. „Şi în prezent sînt destituit din calitatea mea de cleric în eparhia reformată din Ardeal. (…) eparhia reformată din Cluj (…) nu a fost în stare în timp de 12 ani să facă o revizuire a situaţiei (…) în mod legal eu nici nu sînt membru al clerului în eparhia al cărei preşedinte de sinod sînt şi eu, deoarece cele 2 eparhii se unesc într-un sinod şi eu sînt copreşedinte cu episcopul din Cluj al acestui sinod”.

Se explică şi ajungerea lui Tokes la Timişoara, ca urmare a scrisorilor de protest din străinătate, şi începutul divergenţelor cu episcopul din Oradea. „Mi-am asumat responsabilitatea şi pericolul să lupt pentru drepturile bisericii, ale minorităţii maghiare. N-am avut în vedere să joc un rol pe plan naţional (…) Nu mi-am putut închipui ca un preot simplu reformat să lupt pentru cauza eliberării ţării de sub dictatura comunistă”, mai explică dl. Tokes (minutul 43:00).

(va urma)

 

Valentin Ceauşescu, beneficiar al principiului restitutio in integrum Septembrie 25, 2008


43 de tablouri ale unor pictori vestiţi, printre care Theodor Pallady, Nicolae Tonitza, Alexandru Ciucurencu, sînt pe cale de a fi restituite lui Valentin Ceauşescu, fiul fostului preşedinte Nicolae Ceauşescu, după cum ne informează ziarul “Gardianul” din 11 august 2008. Tablourile respective, a căror valoare e estimată la jumătate de milion de euro, fuseseră confiscate de la locuinţa Ceauşeştilor în timpul revoluţiei din decembrie 1989. Valentin, unic moştenitor al familiei Ceauşescu după moartea fraţilor săi Nicu şi Zoie, a început demersurile de recuperare a bunurilor confiscate în 1989 după ce Parchetul l-a scos de sub urmărire pentru infracţiunile de subminare a economiei naţionale şi genocid.

Însă, după cum arată “Gardianul”, nici un judecător nu i-a cerut lui Valentin Ceauşescu “să dovedească modul în care aceste opere de artă au intrat în proprietatea sa ori a tatălui său. Magistraţilor le-a fost suficient că bunurile se aflau la revoluţie în domiciliul fraţilor Ceauşescu”. “Gardianul” consideră ca posibilă sursă a acestor tablouri o decizie din 1966 a Muzeului de Artă al RSR prin care mai multe tablouri au fost transmise spre folosinţă Gospodăriei de Partid a Comitetului Central al PCR, instituţie care asigura pe atunci protocolul demnitarilor, şi care putea folosi tablourile inclusiv în scopul decorării locuinţelor demnitarilor. Chiar dacă Ceauşeştii ar fi cumpărat acele tablouri, conform Legii 63/1974 dată chiar de Ceauşescu, ar fi avut obligaţia să le declare pentru evidenţa centralizată a patrimoniului naţional, sub sancţiunea confiscării. Nimeni însă nu s-a obosit să verifice aceste aspecte.

Pe lîngă restituirea tablourilor, Valentin Ceauşescu mai cere despăgubiri de 30 de lei pe zi, calculate din 1996, data cînd a cerut prima oară să i se restituie tablourile. Pînă acum, s-au adunat deja peste 100000 lei noi numai din aceste despăgubiri.

În acest context, prezint mai jos o înregistrare de la Televiziunea Română din decembrie 1989, cu arestarea Zoiei Ceauşescu, sora lui Valentin, răposată în 2006. Crainicii televiziunii sînt Victor Ionescu şi George Marinescu. Se afirmă la un moment dat că în posesia Zoiei Ceauşescu s-ar fi găsit valută (ceea ce era pedepsit cu puşcărie conform legislaţiei ceauşiste), chiar se subliniază că banii găsiţi “n-au capul lui Nicolae Bălcescu” (portretul lui Bălcescu fiind pe bancnotele ceauşiste de 100 lei), dar în imagine se văd doar bancnote cu chipul lui Bălcescu. Indignarea crainicilor (care cu cîteva zile înainte proslăviseră regimul Ceauşescu) faţă de cei care au supt din sudoarea poporului, va face deliciul cititorilor.

 

Mişcă? Impozitează-l! Încă mai mişcă? Reglementează-l! Dă faliment? Subvenţionează-l! Septembrie 24, 2008


Nimic nu este mai dăunător pentru ideologia Statului maximal decît exemplele afacerilor de succes făcute fără implicarea Statului. Lupta împotriva acestora este cauza naturală a birocraţilor de pretutindeni. Doar acele afaceri care, pentru a supravieţui, au nevoie de subvenţii de la Stat, se bucură de simpatia birocraţilor, căci numai astfel importanţa acestei categorii sociale creşte.

“Mişcă? Impozitează-l! Încă mai mişcă? Reglementează-l! Dă faliment? Subvenţionează-l!” este modul cum descria Ronald Reagan cele 3 stadii ale implicării Statului în economie. Niciunde nu se poate observa mai bine această tendinţă decît în Uniunea Europeană – suprastatul pe altarul căruia România şi-a jertfit independenţa.

În condiţiile României, o ramură economică viabilă fără amestecul Statului este (era) creşterea oilor. De vreo 2000 de ani se descurcau ciobanii fără birocraţi printre ei, chiar şi în perioada comunistă unii făcuseră averi din această ocupaţie (vezi familia Becali).

În procesul istoric (considerat de unii progresist) al transformării oieritului într-o activitate economică care are nevoie de subvenţii de la stat, sîntem în faza a doua: reglementarea. După cum la război un atac izbutit trebuie făcut pe mai multe planuri (artilerie, infanterie, aviaţie), şi în cazul ciobanilor reglementările “europene” născocite de birocraţi atacă din mai multe direcţii. Oile trebuie mulse doar cu echipamente speciale, nu cu mîna (chiar dacă la stînă nu e curent electric), putinile de brînză să fie din inox, nu din lemn, să se depună “caiete de sarcini” pentru fiecare produs la Direcţiile Sanitar-Veterinare, brînza să fie ambalată în celofan, să nu se vîndă la distanţe mai mari de 30 km de domiciliul producătorului. Ultima reglementare: transhumanţa oilor să se facă doar cu camioanele.

“Arestaţi-i pe ciobani!” este îndemnul Autorităţii Naţionale Sanitar-Veterinare, îngrijorată că transhumanţa încalcă “regulile de bunăstare animală”, după cum aflăm din ziarul „Adevărul” din 31 ianuarie 2007. Ciobanii români nu au camioane, închirierea acestora costă scump şi oricum şosele să ducă sau aducă oile din/de la vîrful muntelui nu există. Obiectivul propus – eliberarea pieţii pentru marile trusturi europene, va fi atins.

Propagandiştii de serviciu explică şi alte rele pricinuite de migraţia turmelor, care în drum intră pe proprietăţi private distrugînd roadele. Argument valabil pentru orăşeni necunoscători, căci transhumanţa are loc după strîngerea recoltei, cînd oile găsesc în drum doar resturi vegetale fără valoare economică şi ajută chiar la îngrăşarea pămîntului peste care trec.

În final, pentru ca izbînda Noii Ordini să fie completă, aceeaşi birocraţi care prin reglementările lor vor distruge oieritul, anunţă planuri complicate prin care se pot primi subvenţii. Şi vom vedea la televizor ciobani mulţumind din inimă Partidului Statului Maximal, pentru grija care li se poartă.

(articol publicat iniţial în februarie 2007)

 

Interviu cu Laszlo Tokes anul 2001 – partea 1 (video) Septembrie 23, 2008


Actualizare 18 decembrie 2010: Înlocuire înregistrare de pe saitul trilulilu.ro cu înregistrare de pe youtube.

Mai jos, înregistrarea video cu prima parte a interviului cu Laszlo Tokes. Vorbeşte aici de biografia sa şi problemele pe care le-a avut cu autorităţile înainte de a ajunge la Timişoara: pierderea funcţiei de preot la Dej, perioada studenţiei, publicarea revistei samizdat „Ellenpontok”.

(va urma)