Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Ion Iliescu – „Revoluţie şi reformă” septembrie 29, 2008


Notă: Recenzia se referă la prima ediţie a cărţii, editată de Redacţia publicaţiilor pentru străinatate, 1993, şi a fost publicată iniţial în „Renaşterea Bănăţeană” din 2 martie 1994

Apariţia memoriilor preşedintelui Ion Iliescu [preşedintele României la vremea publicării iniţiale a acestui articol; azi, preşedinte al Institutului Revoluţiei Române], sub titlul „Revoluţie şi reformă”, a stîrnit un justificat interes în opinia publică. Domnul Ion Cristoiu, de pildă, numea aceasta apariţie „un moment politic de excepţie”, iar memoriile în sine, „un text de excepţie” („Expres Magazin” nr. 50/1993). Această carte ne oferă prilejul de a cunoaşte opiniile şefului statului [fostului şef al statului] despre unele întîmplări din istoria recentă a ţării.

Din păcate, după părerea noastră, memoriile domnului preşedinte conţin o serie de neadevăruri care nu vor face decît să întărească suspiciunile cu privire la domnia sa.

Unul din motivele contestaţiilor la care a fost supus pînă acum domnul Iliescu este minciuna care, din primele clipe, a fost răspîndită de puterea instalată în 22 decembrie 1989. Dl. Iliescu nu tăgăduieşte faptul că, în decembrie s-au spus unele neadevăruri, însă le pune pe seama altora. „Cifra victimelor pe care, într-un prim moment, am luat-o drept bună, 60000 de morţi, nu exista decît în imaginaţia corespondenţilor de presă” explică domnia sa (pag. 6). Avem de-a face cu o inversare a cauzei cu efectul. Cifra de 60000 de morţi a fost răspîndită prin procesul lui Ceauşescu. Nu ziariştii au dezinformat noua putere, ci noua putere a dezinformat ziariştii. Aceasta nu s-a intimplat „într-un prim moment”, ci la trei zile după răsturnarea lui Ceauşescu.

Remarcăm laudele pe care autorul le aduce pluralismului politic, pluripartidismului (pag. 18). Să fie oare acelaşi Ion Iliescu care, în ianuarie 1990, spunea ca multipartidismul este „depăşit istoriceşte” (vezi „Dialog cu tinerii” în „Adevărul” din 23 ianuarie 1990) ?

„Nu aveam nici o îndoială că înlăturarea dictaturii nu era decît partea vizibilă a aisbergului şi că această mişcare populară tindea, de fapt, la dispariţia totală a sistemului comunist, în care nimeni nu mai credea” scrie autorul (pag. 31). Credem că aici domnul preşedinte se înşeală. Oameni care să creadă în sistemul comunist existau încă. Dl. Iliescu însuşi vorbea la televiziune în 22 decembrie 1989 despre cei care „au întinat numai numele partidului comunist român” (vezi „Revoluţia română în direct”, volum editat de TVR, 1990, coordonator Mihai Tatulici, pag. 46). De altfel, chiar autorul cărţii „Revoluţie şi reformă” scrie despre necesitatea respectării convingerilor celor care „au fost şi au rămas comunişti” (pag. 62). Cum am putea să-i respectăm pe aceşti oameni dacă aceştia n-ar exista ?

În continuare, domnul preşedinte mărturiseşte despre ziua de 22 decembrie 1989, numită de dînsul „vremea acţiunii”: „Mi-am spus că lucrul cel mai important era (…) de a putea constitui un nucleu în jurul căruia să se poată regrupa toate forţele capabile de a transforma simplul deziderat în fapt politic; acesta trebuie să fie bulgărele de zăpadă pe care, în condiţii favorabile, este destul să-l laşi să se rostogolească pentru ca el să devină avalanşă. Dar acest bulgăre, această mînă de zăpadă întărită între palme (…) cineva trebuia să-l facă” (pag. 35).

Ţinem să-l informăm pe domnul Iliescu că bulgărele fusese deja făcut în 16 decembrie 1989, la Timişoara. În 22 decembrie aveam deja de a face cu o avalanşă.

Una dintre problemele a căror lămurire era aşteptată de la această carte este „cine au fost teroriştii ?”. În seara de 22 decembrie primele focuri de armă au fost trase la C.C. la orele 6,30-7. Despre acestea, domnul preşedinte scrie: „nu mi se pare exclus ca aceste prime focuri de armă să fi fost un simplu accident datorat unuia din acei tineri care aveau pentru prima dată o armă în mînă (…) Multe din înfruntările care aveau loc în acele zile au fost cauzate, pur şi simplu, de graba unora de a apăsa pe trăgaci, fără să ştie prea bine în cine trag şi de ce” (pag. 37-38).

Aşadar, domnul preşedinte confirmă varianta răspîndită încă din 1990 de domnul Nica Leon, anume că la C.C. revoluţionarii se împuşcau între ei. Nica Leon era însă de părere că aceasta era urmarea unui scenariu pus la cale de cei care au preluat atunci puterea.

Pentru a combate asemenea teorii, domnul Iliescu scrie: „Cei care ne (şi mă) acuză de a fi simulat un început de război civil, pentru a prelua puterea şi a o consolida, o fac cu rea credinţă şi de pe poziţii politice vădit partizane; ei ar trebui (…) să dea o explicaţie logică unei atitudini cel puţin surprinzătoare: în acel moment, nimeni nu contesta nici persoana mea, nici Consiliul Frontului Salvării Naţionale (…) Noua putere, avînd din prima clipă controlul armatei şi al forţelor de ordine, nu văd de ce s-ar fi pus în pericol, stîrnind tulburări care n-ar fi putut decît compromite o poziţie deja dobîndită şi unanim recunoscută” (pag. 39).

Interesantă ni se pare mărturisirea că noua putere avea „din prima clipă” controlul armatei şi al forţelor de ordine. Însă afirmaţia că a fost destul ca domnul Iliescu să se autoproclame şef al statului şi imediat poziţia lui a devenit „unanim recunoscută” dovedeşte dispreţ faţă de adevărul istoric.

Reamintim domnului Iliescu că, atunci cînd a încercat să se adreseze mulţimii aflate în faţa clădirii C.C., a fost întîmpinat cu huiduieli şi cu lozinca „fără comunişti!”. Despre asta a povestit şi unul din apropiaţii domniei sale, regizorul Sergiu Nicolaescu (vezi „Revoluţia română în direct”, pag. 239).

Ceea ce încearcă domnul Iliescu să ascundă este existenţa, printre revoluţionari, a unei contestări a domniei sale începînd chiar cu momentul autoproclamării dînsului ca şef al statului. Aceasta contestare nu avea nimic comun cu Ceauşescu şi nici cu partidele politice înfiinţate mai apoi.

De îndată ce aşa-zisa luptă cu teroriştii a scăzut în intensitate, în 26 decembrie 1989 un grup de revoluţionari bucureşteni au încercat înlăturarea de la putere a lui Ion Iliescu. Pe străzile Bucureştilor au fost trimişi agitatori ca să convingă lumea să se adune la un miting. Guvernul a anunţat prin radio şi TV că respectivul miting este o provocare a „teroriştilor” (vezi „Cum a fost suspendat de către guvern primul miting anticomunist” de Crina Nedelcu, în „Zig-Zag” nr. 13/1990). Chiar şi Doina Cornea a fost convinsă atunci de Silviu Brucan să spună revoluţionarilor că în acel moment un miting ar fi primejdios. Să nu cunoască domnul Iliescu aceasta primă încercare de înlăturare a sa de la putere ? Greu de crezut.

Văzînd mulţimea adunată în faţa C.C., domnul Iliescu a simţit răspunderea care îi revenea „nu numai în constituirea unui nou edificiu politic, ci, mai ales, în a împiedica conflictele care puteau fi extrem de crude” (pag. 36). „Unul din principalele obiective şi merite ale noii puteri” este „acela de a fi reuşit (…) să păstreze în ţară o atmosferă cît de cît calmă, evitînd confruntările civile, sîngeroase” (pag.38). Amintim că în urma aşa-zisei lupte cu teroriştii (după 22 decembrie) au murit de 5 ori mai mulţi oameni decît ca urmare a încercării de înăbuşire a revoluţiei de către Ceauşescu (16-22 decembrie). Putea exista ceva mai rău decît asta ?

După părerea domnului Ion Iliescu, România „a reuşit, întrucîtva mai bine decît altele (ţări – n.n.) din fostul bloc comunist, trecerea de la o dictatură (…) la o organizare democratică” (pag. 57). Probabil domnul preşedinte nu ştie că România a fost singura dintre ţările foste membre ale Tratatului de la Varşovia, exceptînd U.R.S.S., în care confruntările interetnice (Tîrgu Mureş) şi politice (iunie 1990) au dus la pierderi de vieţi omeneşti. Totodată, între aceste state, România a avut cea mai mare descreştere economică.

Mai aflăm din această carte unele măsuri luate de domnul Iliescu. De pildă, epurarea securităţii: „această epurare – a cărei amploare depăşeşte cu mult tot ce s-a făcut în acest sens (…) în alte ţări” (pag. 54). Cu Piaţa Universităţii, „o mişcare atît de contrară idealurilor de libertate şi valorilor democratice” (pag. 83), sprijinită de „generoşi plătitori” (pag. 85), domnul Iliescu a vrut sa dialogheze, însa nu în faţa televiziunii. Cu toate acestea, domnia sa se declară „gata să discut cu oricine şi în orice condiţii” (pag. 86). „Orice condiţii” nu include oare prezenţa televiziunii?

În concluzie, considerăm „Revoluţie şi reformă” o carte nesinceră, scrisă în scopul cosmetizării istoriei în conformitate cu interesele autorului. Credem însă că opinia publică va deveni din ce in ce mai refractară la acest tip de propagandă.

Reacţia lui Ion Iliescu: În cea de-a doua ediţie a cărţii „Revoluţie şi reformă” (Editura Enciclopedică, 1994), în loc de „sistemul comunist în care nimeni nu mai credea” este scris „sistemul comunist în care foarte puţini mai credeau” (pag. 51). Totodată, citatul scris cu litere cursive îngroşate a fost înlocuit cu: „…lucrul cel mai urgent era (…) de a alcătui un nucleu în jurul căruia să se poată regrupa toate forţele capabile de a orienta dezideratele mulţimii (…) într-un program politic cu direcţie unitară. Prin acest program, mişcarea populară spontană, revolta împotriva dictaturii – care pornise, iniţial, ca un bulgăre de zăpadă şi se transformase acum într-o avalanşă de nestăpînit – aveau să dobîndească o hotărîtoare substanţă revoluţionară” (pag. 55).

 

5 Responses to “Ion Iliescu – „Revoluţie şi reformă””

  1. […] numărul morţilor. Însuşi Ion Iliescu, în cartea sa “Revoluţie şi reformă” deja comentată pe acest blog scria, referindu-se la dezinformarea cu cei 60000 de morţi de la procesul Ceauşescu: “cifra […]

  2. […] 12 ianuarie 1990″ (pag. 143). Ion Iliescu, în cartea “Revoluţie şi reformă” (deasemeni comentată pe acest blog), scria: “Cei care ne (şi mă) acuză de a fi simulat un început de război civil, pentru a […]

  3. […] drept bună, 60000 de morţi, nu exista decît în imaginaţia corespondenţilor de presă”, scria Ion Iliescu în cartea sa “Revoluţie şi reformă”, dezvinovăţindu-se astfel pentru afirmaţia din procesul Ceauşescu, organizat la porunca sa, cu […]

  4. […] L. Friedman Reiau discuţia asupra uneia din dezinformările răspîndite de Ion Iliescu, prin cartea sa “Revoluţie şi reformă”, şi preluată de propagandiştii acestuia din presa românească (în rîndul propagandiştilor […]

  5. […] de morţi, nu exista decît în imaginaţia corespondenţilor de presă” scria Ion Iliescu în cartea sa “Revoluţie şi reformă. Iliescu nu indică cine sînt acei corespondenţi de presă care l-ar fi indus în eroare, dar am […]


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.