Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Securitatea în Revoluţia din 1989, după părerea lui Alex Stoenescu octombrie 4, 2008


Comentariu la capitolul „Departamentul Securităţii Statului la începutul revoluţiei” din cartea „Istoria loviturilor de stat din România – vol. IV (II)”, Editura Rao 2005, de Alex Stoenescu

După „Istoria loviturilor de stat – vol. 4 (I)” publicată în 2004 la Editura Rao, carte pe care am comentat-o deja sub titlul „Prejudecăţile birocratice ale lui Alex Stoenescu”, Alex Stoenescu a publicat al 2-lea volum de analiză a revoluţiei din 1989 – „Istoria loviturilor de stat – vol. 4 (II)”.

Găsim aici aceeaşi încercare de reabilitare a Securităţii pe care am observat-o în primul volum. Generalului Iulian Vlad, şeful securităţii, i se atribuie acţiuni revoluţionare: „în dimineaţa de 18 decembrie 1989 se execută ordinul generalului Iulian Vlad de eliberare din arestul Securităţii (Rahova) a celor reţinuţi sau arestaţi fără hotărîre judecătorească” (pag. 14). Ce a fost la Rahova nu ştim exact, dar ştim că la Timişoara erau o mulţime de reţinuţi fără hotărîre judecătorească, care nu au fost eliberaţi, iar securiştii timişoreni, subordonaţi generalului Vlad, i-au anchetat. Aceeaşi securişti au anchetat chiar şi răniţii din spitale, iar şeful Securităţii Timiş, colonelul Traian Sima, a fost condamnat penal pentru arestările nelegale din 1989. Iulian Vlad însuşi s-a implicat în 21 decembrie 1989 în reţinerea nelegală a lui Dumitru Mazilu (a fost şi condamnat pentru asta), astfel că imaginea de persoană preocupată de respectarea legalităţii socialiste, pe care Stoenescu vrea s-o creeze despre Iulian Vlad, nu este reală. În ciuda acestor fapte, Stoenescu afirmă că „securitatea este singura instituţie care nu a trecut de la represiune la sprijinirea revoluţiei, neparticipînd la represiune (sau acoperindu-şi perfect operaţiunile) şi favorizînd căderea lui Ceauşescu” (pag. 20). Afirmaţia e greşită în toate aspectele, căci Securitatea a participat la represiune, nu a izbutit să-şi acopere perfect acest lucru – dovadă condamnările penale ale şefilor Securităţii de după revoluţie, iar în 22 decembrie a trecut ca toţi oportuniştii la sprijinirea revoluţiei. Credem că şi eliberarea reţinuţilor de la Rahova este o poveste, căci Petre Mihai Băcanu, care a fost încarcerat acolo, nu a remarcat aşa ceva.

Stoenescu atribuie Securităţii intenţii pe care aceasta nu le-a avut niciodată, precum „sprijinirea unei reforme politice declanşate de Nicolae Ceauşescu, apoi fără el, dar cu estimarea şanselor de apariţie a unui nou lider (în ordine: Nicu Ceauşescu, un lider comunist din C.P.Ex., Ion Iliescu)” (pag. 20-21). Nu ni se oferă nici cea mai mică dovadă că securitatea a mizat, înainte ca stihia mişcării populare din 1989 să facă căderea lui Ceauşescu previzibilă, pe vreun alt conducător al statului. În întreaga analiză a lui Stoenescu lipseşte un element esenţial care a determinat comportamentul securiştilor din 1989: frica.

Frica faţă de popor, care devenise mai mare decît frica faţă de şefi. În 22 decembrie 1989, în faţa sutelor de mii de oameni ieşiţi în stradă, după ce se aflase şi despre securiştii linşaţi la Cugir, nădragii multor securişti deveniseră căcănii şi purtătorii lor nu ştiau în ce gaură de şarpe să se ascundă. Acesta este motivul lipsei de rezistenţă manifestate de securişti în acea zi, nicidecum manevrele subtile ale lui Iulian Vlad sau comploturile începute cu 20 de ani în urmă prin parcul Cişmigiu. Alex Stoenescu ar fi trebuit să ştie asta, căci a prefaţat cartea securistului Nicolae Mavru – „Revoluţia din stradă” (Editura Rao 2004), carte care, deşi musteşte de ură faţă de revoluţie şi revoluţionari, descrie foarte corect frica pe care securiştii au resimţit-o în faţa sutelor de mii de demonstranţi.

„Dacă Securitatea ar fi dat ea lovitura de stat, ar fi devenit automat partener de dialog şi mai mult ca sigur ar fi existat o negociere a viitorului instituţiei. Vîrfurile Securităţii nu au făcut acest gest pentru că trebuiau să de mîna cu KGB-ul. Din punct de vedere istoric, acesta rămîne un act patriotic” (pag. 35), mai scrie Stoenescu. De neînţeles de unde convingerea autorului că pe securişti îi preocupau noţiuni abstracte precum patriotismul. Caracteristica principală a lucrătorului de securitate din 1989 era pragmatismul, urmărirea interesului personal, nicidecum vreo ideologie anume, indiferent care ar fi aceasta (de aceea nu cred nici în teoria securiştilor fanatici ceauşişti). Refuzul de a acţiona împotriva lui Ceauşescu nu se datorează vreunei reticenţe de a colabora cu KGBul, ci nedorinţei de a se implica în activităţi riscante care le-ar pune în primejdie statutul, adică tocmai lipsei de patriotism, indiferent cum ar fi această noţiune înţeleasă. Este absurd să se pretindă că regimul Ceauşescu, caracterizat prin minciună generalizată, ar fi avut vreo bază ideologică. Oare minciunile despre recoltele de grîu de 8000 kg/ha sînt un lucru lăudabil din punct de vedere „naţionalist” şi condamnabil doar din punct de vedere „KGB-ist”?

„Ataşamentul demonstrativ al populaţiei la politica lui Nicolae Ceauşescu” despre care vorbeşte Stoenescu (pag. 37) este doar o ficţiune propagandistică, pe care ne miră să o regăsim la 16 ani de la revoluţie. Unele afirmaţii despre antisovietismul lui Ceauşescu ar trebui totuşi argumentate. De pildă, nu cred că România lui Ceauşescu „hărţuia la ONU” Uniunea Sovietică, cum aflăm la pag. 37.

„Securitatea naţionalistă a României comuniste s-a destructurat violent” este marea mîhnire a lui Alex Stoenescu (pag. 39), care susţine pretenţiile post-revoluţionare ale unor securişti de a-şi stabili monopolul asupra ideologiei naţionaliste. O mîhnire neîntemeiată totuşi, căci, chiar dacă Departamentul Securităţii Statului a fost desfiinţat prin Decretul nr. 33 din 31 decembrie 1989, o mare parte dintre foştii securişti au fost preluaţi de SRI. Chiar în cărţile lui Stoenescu găsim pilde de foşti securişti trecuţi la SRI, consideraţi surse importante de informaţie. Asupra conducerii Securităţii, KGB-ul avea o „influenţă nulă” (pag. 40).

Pentru a-l înfăţişa pe şeful Securităţii, Iulian Vlad, în lumină favorabilă, Alex Stoenescu minte, dar minciuna e neîndemînatică, se poate descoperi prin simpla comparaţie a afirmaţiilor de la diferite pagini ale cărţii. „În 15 ani de zile, cu excepţia lui Silviu Brucan, nimeni nu-l acuză de ceva pe generalul Iulian Vlad” (pag. 60), dar la pag. 49 recunoscuse că Vlad a fost acuzat de justiţie, care i-a dat în total aproape 25 de ani închisoare. Prin contopirea pedepselor şi reduceri pentru bună purtare şi vîrstă înaintată, Vlad a executat doar 4 ani.

Uneori, în cercetările sale, Stoenescu se împiedică de adevăr, dar se ridică şi trece mai departe fără să se oprească. De pildă, relatează discuţia sa cu fostul director SRI Virgil Măgureanu, care i-a relatat: „Eu am citit rapoartele Securităţii române din toamna lui 89. Erau foarte departe de adevărul celor ce urmau să se întîmple” (pag. 62). Stoenescu replică: „Este surprinzător ceea ce spuneţi, pentru că generalul Vlad, în audierile lui şi în procese, afirmă că lucrurile astea erau cunoscute, ştia şi localităţile unde trebuia să se întîmple şi le-a numit” (pag. 62-63), iar apoi îi explică lui Măgureanu ce discuţii a avut Iulian Vlad cu Ceauşescu. Pentru noi nu e nimic surprinzător, ci doar o confirmare în plus că Iulian Vlad, dacă într-adevăr a declarat ceea ce pretinde Stoenescu că ar fi declarat, e mincinos. Îi mai zice Stoenescu lui Măgureanu şi ce au vorbit Bush cu Gorbaciov la Malta, inclusiv partea de discuţie „neînregistrată, necuprinsă în stenogramă” (pag. 64). Ciudat dialogul Stoenescu-Măgureanu, în care Stoenescu ştie totul iar Măgureanu nu ştie nimic. Oare de ce a mai dorit Stoenescu să vorbească cu Măgureanu, nu era destul să-i trimită o carte a sa? Este tipic „stilului de cercetare Stoenescu” ca să sugereze interlocutorilor răspunsurile pe care le doreşte şi chiar să explice el care sînt faptele, în loc să-i lase pe interlocutori să povestească. Nu numai interviul cu Măgureanu, dar şi alte interviuri, atît din acest volum cît şi din cartea „Interviuri despre revoluţie” (Editura Rao 2004) arată acest stil de lucru. Amintim în acest context afirmaţiile lui Filip Teodorescu, fost adjunct al Direcţiei Contraspionaj al Departamentului Securităţii Statului, că la Timişoara, unde în octombrie 1989 a condus un control al activităţii pe ultimii doi ani a Securităţii locale, domnea o „linişte neverosimilă” („Un risc asumat”, Editura Viitorul Românesc, Bucureşti 1992, pag. 44-45). Deci, nimic despre aşteptarea revoluţiei de către securişti.

Pentru Stoenescu, Ceauşescu avea o indiscutabilă popularitate. „Muncitorii îl votau pe Ceauşescu în neştire” (pag. 76). E o revelaţie pentru mine să descopăr, la 16 ani după revoluţie, oameni care cred în corectitudinea alegerilor comuniste. Dintre ţăranii mutaţi la oraş s-au recrutat atît muncitorii cît şi securiştii, care „împreună l-au iubit pe Ceauşescu pentru scoaterea lor din sărăcie” (pag. 78). Colaborarea cu Securitatea „nu mai era privită ca o traumă, ci ca un act patriotic, pornind de la realitatea că majoritatea covîrşitoare a populaţiei îşi exprima – cel puţin oficial, chiar vorbind de anul 1987 – încrederea, devotamentul şi ataşamentul faţă de politica PCR şi a secretarului său general” (pag. 110). După revoluţie ofiţerii de Securitate au primit „mii de ani de puşcărie” (pag. 81), dar cîţi ani au fost efectiv executaţi autorul nu ne spune. Este o manipulare a se vorbi despre „mii de ani de puşcărie” cînd prin contopiri, suspendări şi reduceri de pedepse, condamnările rămîn doar pe hîrtie. De pildă Traian Sima, şef al Securităţii Timiş, a primit 200 de pedepse de cîte 3 ani pentru arestare nelegală + 15 ani pentru omor deosebit de grav = total 615 ani, dar a executat efectiv doar cîţiva ani.

Dacă Securitatea „a reuşit cu mari riscuri pentru comandanţi să nu fie implicată de Ceauşescu în represiune” (pag. 175), se afirmă însă, fără dovezi, că printre cei care au tras la Timişoara se numără gărzile patriotice (pag. 91), idee întărită la pag. 193: „Gărzile patriotice din oraş trăseseră cot la cot cu forţele de represiune, făcînd şi ele victime”. Cred că gărzile patriotice, formate din muncitori care, în ciuda afirmaţiilor lui Stoenescu, nu îl iubeau ci îl urau pe Ceauşescu, sînt cel mai puţin probabil implicate în represiune.

Convingerea lui Stoenescu că muncitorii îl iubeau pe Ceauşescu este motivul pentru care nu găseşte altă explicaţie a izbucnirii revoluţiei decît subversiunea străină. Datorită acestei convingeri, exclude participarea muncitorească la începutul revoluţiei: „Problema care rămîne în discuţie şi care va fi mult timp dezbătută de istoriografie este dacă în 16 decembrie pe străzile Timişoarei erau muncitorii. Ştim sigur că au ieşit abia în 20 decembrie” (pag. 98). Nu cred că istoricii serioşi mai dezbat această problemă. Listele arestaţilor din perioada revoluţiei timişorene, cît şi (pentru perioada 17-19 decembrie) listele răniţilor şi morţilor, arată că, inclusiv înainte de 20 decembrie, majoritatea celor aflaţi în stradă aparţineau clasei muncitoare.

Sergiu Nicolaescu, unul din acoliţii lui Ion Iliescu, pretinde că înainte de Congresul 14 PCR ar fi existat un instructaj în care securiştilor „li s-a sugerat că Ceauşescu va cădea”. „Un singur colonel a avut curajul şi a spus ce s-a discutat acolo” (pag. 100-101). Nu cred că ar fi nevoie de curaj pentru ca, după revoluţie, securiştii să pretindă că li s-a atras atenţia să nu se implice în reprimare. Din contră, este chiar interesul securiştilor să răspîndească asemenea zvonuri, ştiut fiind că au fost ostracizaţi pentru reprimarea revoluţiei. Faptul că în 16 ani, din zeci de potenţiali martori doar unul a spus că a existat o asemenea şedinţă este mai degrabă un indiciu că zvonurile despre acea şedinţă sînt minciuni. Însă nişte minciuni care slujesc de minune reabilitării Securităţii, exact ce urmăreşte Stoenescu. Unele afirmaţii ale lui Sergiu Nicolaescu sînt însă atît de gogonate încît însuşi Stoenescu se vede nevoit să le corecteze. Astfel, în nota de subsol de la pagina 101 arată că „responsabilii din Securitate afirmă că nu a existat un ordin de depunere a armelor, de incendiere a documentelor sau ca ofiţerii să rămînă acasă în noaptea de 21 spre 22 decembrie”. Despre incendierea documentelor ştim însă că la Timişoara aceasta s-a petrecut cert în 22 decembrie 1989, iar despre incendierea arhivei cu agenţii KGB însuşi Stoenescu a scris, în „Interviuri despre revoluţie”, Editura Rao 2004, pag. 125-126 (interviu cu securistul Ioan Rusan). Să fie oare această notă de subsol o recunoaştere a faptului că a dezinformat în cartea „Interviuri despre revoluţie”?

Există o declaraţie a colonelului Răşină, făcută în faţa Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989”, că la o şedinţă a Securităţii s-a discutat despre posibila lichidare sau schimbare a lui Ceauşescu (pag. 101-102), dar însuşi Iulian Vlad s-a întrebat, în faţa aceleiaşi Comisii, „cum de nu este confirmată versiunea Răşină de măcar unul dintre ceilalţi 40 de şefi ai Securităţilor judeţene sau de cei trei locţiitori ai generalului Vlad, care au condus şedinţele” (pag. 103)? Dacă respectivii vor citi cartea lui Stoenescu, poate vor apărea printre ei şi cîţiva care să confirme „versiunea Răşină”, căci aceasta slujeşte intereselor securiştilor. Aşa se scrie istoria, cu declaraţii post-factum adaptate intereselor de moment. Deşi Stoenescu arată dubiile privind credibilitatea lui Răşină, acceptă în esenţă spusele acestuia, căci scrie despre „conştientizarea [de către Securitate – nota mea] faptului că regimul se îndreaptă spre un final” (pag. 111). A avut într-adevăr loc o asemenea conştientizare, dar abia în 22 decembrie!

În 1989 „activitatea Securităţii şi a şefului ei poate fi încadrată raţional în fenomenul de favorizare a schimbării” (pag. 119).

Există însă şi securişti care au dat declaraţii contrare teoriilor lui Stoenescu. Astfel, şeful Direcţiei de Informaţii Externe, „generalul Stamatoiu a declarat în faţa Comisiei [Senatoriale „Decembrie 1989” – nota mea] că Securitatea nu a avut informaţii preliminare, nici ulterioare despre calendarul discuţiilor Gorbaciov-Bush de la Malta” (pag. 130). „Este o declaraţie care ascunde realitatea (…) Minimalizarea sau negarea informaţiilor detaliate din Malta nu poate fi decît suspectă”, concluzionează Stoenescu (pag. 131). Ne amintim însă că nici Virgil Măgureanu nu a găsit în arhivele Securităţii vreo informaţie despre ce au vorbit concret Bush şi Gorbaciov la Malta, ceea ce confirmă declaraţia lui Stamatoiu.

Tot ce scrie Stoenescu este menit să reabiliteze Securitatea, iar securiştii au tot interesul să-i susţină teoriile. Pentru orice securist, a declara că revoluţia a fost opera agenturilor străine, iar pentru credibilitate, a pretinde că Securitatea deţinea dovezi despre asta, este nu numai o metodă de a apăra breasla în faţa atacurilor postrevoluţionare, dar şi un mod de a deveni vedetă (vezi cazul Pavel Coruţ). Spre contrast, acei securişti care au declarat că nu există dovezi despre implicarea agenturilor străine sînt nu numai ignoraţi de mass-media (căci asemenea declaraţii, lipsite de senzaţional, nu ajută la vinderea ziarelor) şi ostracizaţi de colegi (căci nu contribuie la apărarea breslei), dar, prin cartea lui Stoenescu, puşi la stîlpul infamiei ca mincinoşi şi posibili trădători de ţară în slujba agenturilor străine, a căror implicare o ascund, cum e cazul cu Stamatoiu (despre care se sugerează că ar fi agent american). În condiţiile acestei presiuni psihologice asupra foştilor securişti, e de mirare că totuşi se mai găsesc printre ei unii care tăgăduiesc teoria agenturilor străine.

Mai scrie Stoenescu despre „recunoaşterea de către Ion Mihai Pacepa a implicării sale şi a CIA în revoluţia din 1989” (pag. 134), dar nu ne dă nici un citat sau trimitere bibliografică din care să putem vedea exact ce a zis Pacepa, lăsînd la o parte faptul că acesta nu e tocmai o sursă credibilă de informaţii şi are interes direct să exagereze meritele sale anticomuniste, pentru a justifica reabilitarea sa şi pretenţiile materiale uriaşe pe care le are faţă de statul român, ca urmare directă a reabilitării.

„Securitatea se ocupa de spioni şi trădători de ţară” (pag. 142). „Poveştile cu disidenţa şi condamnările date de regimul comunist pe temeiuri de drept comun, pentru că Ceauşescu nu ar fi vrut deţinuţi politici, sînt reale, numai că trebuie să înlocuiţi cuvîntul deţinuţi politici cu spioni” (pag. 182). Cum se explică totuşi cazuri vestite, precum cel a lui Petre Mihai Băcanu, băgat la puşcărie după ce a tipărit un ziar nelegal? Stoenescu îi explică direct lui Băcanu: „Din punctul lor de vedere [al securiştilor – nota mea] oricît vi s-ar părea de absurd, grupul dv. părea periculos numai din momentul în care era preluat de sovietici” (pag. 777). Deci, dacă Băcanu nu ar fi avut legături cu sovieticii, era lăsat să tipărească cîte ziare anticomuniste voia. Aşa o fi, iar ciocolata Milka e fabricată de marmote!

(va urma)

 

12 Responses to “Securitatea în Revoluţia din 1989, după părerea lui Alex Stoenescu”

  1. […] – “Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (I)”, Editura Rao Bucureşti, 2004. – “Securitatea în revoluţia din 1989, după părerea lui Alex Stoenescu” – comentariu la capitolul “Departamentul Securităţii Statului la începutul revoluţiei” din […]

  2. […] – “Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (I)”, Editura Rao Bucureşti, 2004. – “Securitatea în revoluţia din 1989, după părerea lui Alex Stoenescu” – comentariu la capitolul “Departamentul Securităţii Statului la începutul revoluţiei” din […]

  3. […] – “Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (I)”, Editura Rao Bucureşti, 2004. – “Securitatea în revoluţia din 1989, după părerea lui Alex Stoenescu” – comentariu la capitolul “Departamentul Securităţii Statului la începutul revoluţiei” din […]

  4. CRED CA REVOLUTIONARUL X SA DEPUS TOATE ACTELE SI POATE VREA SA ARATE O ALTA FATA NEVAZUTA PUSA SUB ANONIMAT DE PERSOANE CARE INPIEDICA SA IASA ADEVARUL LA IVEALA SI CEI CARE AU MINTIT LAPUSCARIE CU EI DAR VEDETI BAIETI DUMNEAVOASTRA SINT PREGATITI AU BANI OR SA TREACA LA MOARTE DE OM VA MULTUMESC MIRICA LA REVEDERE

  5. […] “Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (I)”, Editura Rao Bucureşti, 2004. – “Securitatea în revoluţia din 1989, după părerea lui Alex Stoenescu” – comentariu la capitolul “Departamentul Securităţii Statului la începutul […]

  6. […] – “Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (I)”, Editura Rao Bucureşti, 2004. – “Securitatea în revoluţia din 1989, după părerea lui Alex Stoenescu” – comentariu la capitolul “Departamentul Securităţii Statului la începutul revoluţiei” […]

  7. […] “Securitatea în revoluţia din 1989, după părerea lui Alex Stoenescu” – comentariu la capitolul “Departamentul Securităţii Statului la începutul revoluţiei” din “Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (II)”, Editura Rao Bucureşti, 2005. […]

  8. Filotei,calugar cosmic Says:

    repetentii din anul I …..tot repetenti este….adica MM…nu ala de la Steaua!!!!!!!!!!

  9. […] – “Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (I)”, Editura Rao Bucureşti, 2004. – Securitatea în revoluţia din 1989, după părerea lui Alex Stoenescu – comentariu la capitolul “Departamentul Securităţii Statului la începutul revoluţiei” […]

  10. […] “Securitatea în revoluţia din 1989, după părerea lui Alex Stoenescu” – comentariu la capitolul “Departamentul Securităţii Statului la începutul revoluţiei” din “Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (II)”, Editura Rao Bucureşti, 2005. […]

  11. […] – “Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (I)”, Editura Rao Bucureşti, 2004. – “Securitatea în revoluţia din 1989, după părerea lui Alex Stoenescu” – comentariu la capitolul “Departamentul Securităţii Statului la începutul revoluţiei” […]


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.