Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Anul 1918 şi Marea Unire, relatată de sora bunicului meu (2) Decembrie 1, 2008


O altă relatare a surorii bunicului meu, Livia Mioc căsătorită Viciu, despre evenimentele anului 1918 în satul Vărădia (azi judeţul Caraş-Severin). Relatarea s-a publicat în perioada interbelică într-un ziar bănăţean neidentificat, articolul respectiv e decupat şi lipit pe nişte file în Fondul Ilieşiu de la Muzeul Banatului din Timişoara, Caiet Caraş III, f. 410-417. De aici a fost reprodus de Valeriu Leu şi Carmen Albert în „Banatul în memorialistica măruntă”, Muzeul de istorie al judeţului Caraş-Severin, Reşiţa 1995.

Crîmpeie de amintiri din negura vremurilor trecute.

Ziua de Sf. Maria 1916. Zi însorită de vară. Deşi eram în plin război, cu toate neajunsurile şi nevoile sale, noi, tineretul, eram bucuroşi că după masă plecăm la rugă în satul învecinat Mercina. Pe la amiezi aflăm că România a intrat în război. Nu ştiam precis că oare contra noastră [contra Austro-Ungariei – nota mea]

Imploram cerul să fie contra noastră; fraţii noştri dragi să vină să ne elibereze odată de apăsare străină, de suferinţele noastre milenare. Un boactăr (servitor al primăriei) ne invită, pe tata şi pe mine şi pe alţi zece, ca la ora 3 p.m. să ne prezentăm la primărie sau la caz contrar vom fi duşi cu jandarmii acolo. Paul Mioc preot ortodox, Ioan Alexandru învăţător, Eufrem Mioc comerciant, Măria Căpriţa Boraci, Livia Mioc, Ion Branca Giula, Paul Farca dirigintele corului, Gheorghe Cipu Turcu, Gheorghe Mioc Plauce, Străin Petanec, Tătaru, Iosif Melina, Iosif Căiman. Ni se face cunoscut că România a declarat război Ungariei, iar noi ca români înverşunaţi şi periculoşi statului maghiar, în interesul statului maghiar, vom fi puşi sub supraveghere. Seara de la ora 6 pînă mîine zi dimineaţa ora 6 nu e permis să părăsim locuinţa. Nu-i permis să ne folosim de telefon şi telegraf. Scrisorile noastre vor fi cenzurate. În fiecare zi între orele 11-12 a.m şi 5-6 p.m. trebuie să ne prezentăm în cancelaria primăriei spre a ne semna numele.

Nu mai puteam merge la Mercina. Bucuria noastră era stricată. O bucurie mai mare stăpînea sufletele noastre; bucuros aducem orice jertfă numai de s-ar ivi zorile unor zile mai bune: unirea tuturor românilor.

Mare tămbălău în comună. Bătea toba, muzicele de ţigani cutreiera satul chemînd populaţia rămasă acasă – tineretul era pe cîmpul de luptă – la marea adunare ce se va ţine în seara aceea. În piaţă, în faţa casei noastre se ridica un podiu înconjurat de steagurile statelor aliate. Am eşit, din curiozitate, şi eu să aud. Din întîmplare lîngă mine stătea bunul român Paul Farca. A vorbit notarul neamţ Heszler explicînd populaţiei că a mai sărit un duşman, România, dar nu ni-e frică căci vom învinge şi izbînda finală va fi a noastră. N-a insultat pe români. Cam în acelaşi sens a vorbit şi preotul gr. catolic, Augustin Radu. A urcat podiul învăţătorul confesional ortodox român care a făcut apologia statului maghiar milenar. N-am mai stat să ascult ce se vorbeşte, m-am întors acasă şi în seara aceia am plîns cu amar.

Societatea românească din satul nostru: D-na Alexandrescu soţia învăţătorului Ioan Alexandrescu cu copii Aurel şi Romulus, azi ambii ingineri la Inspectoratul industrial din Timişoara, Remus Mioc azi medic de circumscripţie în Cacova [bunicul meu; satul se numeşte acum Grădinari], Gheorghe Velici azi profesor la Blaj, Gheorghe Medoia azi protopop unit la Comloş, Eufrem şi Măria Mioc, Paul Farca şi alţii, se adunau la noi unde ceteam cu nerăbdare veşti îmbucurătoare de pe frontul român. Intrarea românilor în Ardeal pe la Braşov, Sibiu, Petroşeni, a fost o bucurie imensă pentru noi. De bucurie se aruncau pălăriile pînă în tavan, apoi cîntam la pian şi eu voce marşuri şi imnuri patriotice. Au prins de veste jandarmii, ne-au interzis ca societatea să mai vină la noi pentru că sub pretext că noi facem muzică, facem politică. De atunci casa noastră era păzită şi noaptea de jandarmi. Ne venea greu să mergem zilnic de două ori la primărie pentru a semna protocolul de prezenţă între orele 11-12 şi 5-6. Tata, din locuri îndepărtate unde mergea cu lucrătorii să-i supravegheze, trebuia să se potrivească pe la amează să fie acasă, seara la fel. Mare parte dintre noi, cei puşi sub supraveghere erau agricultori. Ce înseamnă pentru un agricultor plimbările aceste zilnice! Şi pentru mine era neplăcut înainte de masă să las totul şi să plec. Apoi seara la sate vitele trebuiesc ocrotite, cină la argaţi şi cîte şi cîte altele treburi în casă. Farmacistul Francisc Gergely de Baroth ungur neaoş din secuime, de altcum om bun, – de cîte ori mă vedea, se asocia să mă conducă pînă la primărie iar eu muream de ciudă.

Într-o sărbătoare apoi, – mi se pare că a fost ziua Sf. Cruci, în aceste vremuri grele de restrişte, cînd credincioşii erau adunaţi la Sf. biserică a găsi mîngîiere în rugăciuni şi a asculta glasul blînd şi duios al păstorului sufletesc Pavel Mioc, au năvălit jandarmii în lăcaşul sfînt şi au somat pe preot ca de la altar să-i urmeze pentru a fi dus la Sopron, la Sopronul acela de triste amintiri pentru atîţia români. Credincioşii au rămas uluiţi şi la deznădejdea lor exclamau: „D-zeule cît o să mai dureze nelegiuirea asta?” Înconjurat de jandarmi ca un criminal, preotul iubit se depărtează de la sf. biserică iar clopotele sunau duios parcă ziceau: „Rămas bun”. Se tînguiau de jalea bisericii rămase fără păstor. Ajuns acasă nici un moment nu l-au lăsat singur jandarmii ci în grabă l-au pus să-şi împacheteze ceva rufe, mîncare, abia a putut ceva să înghită şi apoi din mijlocul rudelor şi a credincioşilor a plecat pe drumul suferinţelor. La Timişoara, preoţii români au fost insultaţi, scuipaţi şi aruncaţi într-o cameră să doarmă pe jos.

De pe front, ştiri triste. Din faţa duşmanului, cu mult mai numeros, românii sînt nevoiţi să se retragă. Ni se rechiziţiona tot: grîu, porumb, etc. Nu aveam petrol, am căutat şi l-am înlocuit cu opaiţul străbunilor noştrii. În veacul luminei în nopţile lungi de iarnă de chinuiam la lumina săului. Lipsea zahărul. Însă nu pentru toţi. Alţii se lăfăiau în zahăr, petrol, orez. Ne-au luat şi căldările de aramă, cîte una, două, iar pe celelalte le ascundeam pe unde puteam ca să nu le găsească. A venit vremea ca din turnul bisericii să coboare clopotele şi să toarne tunuri din ele. Clopotele dragi cari în zile vesele de sărbătoare se bucurau cu noi iar în zilele triste plîngeau cu noi, plecau şi ele lăsînd satul pustiu. Într-o zi de iarnă din anul 1917, mă trezesc cu jandarmii la noi pentru a-mi controla toată corespondenţa, căci se bănuia că stau în corespondenţă cu fruntaşii de dincolo. Apoi că Vasile Branca, azi colonel în armata română, atunci dezertor din armata austro-ungară, prin mine, ar coresponda cu familia sa cu ajutorul lui Laurian Aron din Braşov azi maior în armata română trecut şi dînsul pe acele vremuri dincolo. În cameră era rece, nu mi se dădea voie să trec în altă cameră ca să-mi iau ceva haină mai călduroasă pe mine. La intervenţia mea energică, însoţită de un jandarm, am fost lăsată să mă îmbrac mai bine. Ceasuri întregi au scotocit între atîtea scrisori. În mîinile lor văd scrisori de la Gheorghe Pop de Băseşti, Vasile Lucaci, adresate mie, pe vremuri; din norocire trec neobservate.

Plictisindu-se de atîta căutat, o mare parte din corespondenţă o duc cu dînşii spre a o controla şi mai bine şi la caz că vor găsi ceva suspect, o vor trimite procurorului din Biserica Albă. Tot asemenea au scotocit şi în casa unchiului meu, preotul Pavel Mioc internat la Sopron şi la verişorul meu Eufrem Mioc.

Într-o zi ducîndu-mă la comună pentru a semna prezenţa mi s-a spus că în birou este vestitul „fibirău” Korossy. Am intrat în cancelaria învecinată şi i-am zis fibirăului: „D-le fibirău, vă rog să luaţi la cunoştiinţă că de azi înainte eu nu mai pot să vin zilnic de două ori să semnez condica. Trimite-mă la Sopron, fă ce şti, dar eu nu mai vin!” Mi-a promis că va chibzui asupra acestui lucru şi peste cîteva zile mi se va răspunde. La cîteva zile a venit răspunsul că toţi sîntem obligaţi numai Dumineca să ne prezentăm pentru a semna prezenţa.

Pe frontul sîrbesc în apropiere de noi, se auzeau mereu tunurile bubuind. Aeroplanele sburau. Trupe treceau. Dacă poposeau în comuna noastră, cum aveam casă mare, imediat ni se rechiziţionau toate camerele. Odată a fost împărţit la noi, în trecere spre front, candidatul de avocat Aurel Bălan, azi pretor la Pecica şi un avocat sîrb, Dr. Vuletici. După masă au venit la noi toţi ofiţerii cu comandantul lor pentru ca să-şi petreacă la pian. În salon pe perete era tabloul lui Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul. Comandantul, un colonel ungur, tocmai întreba ce reprezintă tablourile acelea. Mă grăbesc să-i răspund că sînt Domni Români de cari sînt mîndră. Cînd Dr. Vuletici mi-o ia pe dinainte: „I zek szent kepek”, pentru că Ştefan Vodă avea o cruce în mînă, grăbită răspund şi eu: „Igenis, szent kepek”. După aceea Dr. Vuletici m-a făcut atentă că sîntem în războiu şi e bine să fiu prudentă. Altădată unii ofiţeri din Germania cu un conte polonez s-au oprit la noi. Voiau să cumpere costume naţionale româneşti pe cari mult le admirau. Contele polonez văzînd tabloul cu familia domnitoare română spunea că cunoaşte personal pe Principesa Maria care este de o rară frumuseţă.

Citeşte şi prima relatare a Liviei Mioc despre anul 1918 şi Marea Unire

 

4 Responses to “Anul 1918 şi Marea Unire, relatată de sora bunicului meu (2)”

  1. Manuel Says:

    Frumos… si emotionant…

  2. Daca nu erau oameni in jurul meu,as fi fost in stare sa plang,nu numai locul si povestea dar si faptele istorice despre care noi nu aveam voie sa stim.
    Varadia a fost candva casa mea si va ramane permanent in mintea mea,oriunde as fi si orice as face.
    O surpriza placuta si bine scrisa,cel putin.
    Va doresc multa sanatate sa mai scrieti ca noi nu trebue sa uitam cine s-a sacrificat pentru noi,cine a indraznit sa deschida gura cand a fost nevoie,cine au fost acei Oameni care au indraznit sa se sacrifice pentru o viata care urma sa fie,pentru noi cei de azi.
    Mult succes in viata si sanatace,de la alt Banatan.

  3. […] Mai citeşte: – Anul 1918 şi Marea Unire, relatată de sora bunicului meu (1) – Anul 1918 şi Marea Unire, relatată de sora bunicului meu (2) […]

  4. […] citeşte: – Anul 1918 şi Marea Unire, relatată de sora bunicului meu (1) – Anul 1918 şi Marea Unire, relatată de sora bunicului meu (2) – Procesul memorandului (1). Erau adunaţi după cele mai minimale socoţi cel puţin 30000 de […]


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s