Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Rich Andrew Hall: Rescrierea istoriei revoluţiei. Triumful revizionismului securist în România (7). Ceauşeştii în timpul fugii ianuarie 31, 2009


Un nou fragment din teza de doctorat din 1997 a profesorului american Rich Andrew Hall avînd titlul: „Rescrierea istoriei revoluţiei. Relaţiile într-un regim autoritar şi triumful revizionismului securist în România de după Ceauşescu”.

Pentru republicarea în altă parte a acestei teze este nevoie să cereţi aprobarea autorului, cu care se poate lua legătura la hallria@comcast.net

Episoadele anterioare:
Ceauşescu pleacă în Iran
18-19 decembrie. Evenimentele din Timişoara în absenţa lui Ceauşescu
20 decembrie 1989: Protestatarii cuceresc Timişoara
Greşeala fatală a lui Ceauşescu: mitingul din 21 decembrie
Cine a aruncat „petarda”?
Ce l-a făcut pe Ceauşescu să fugă?

Ceauşeştii în timpul fugii

Situaţia din Piaţa Palatului a evoluat atît de rapid că pînă la urmă doar un elicopter a putut ateriza. Generalul Rus, comandantul forţelor aeriene, a fost nevoit să anuleze ordinul dat paraşutiştilor şi a chemat celelalte elicoptere înapoi la bază. Aceasta a fost una din situaţiile în care o mică schimbare în sincronizarea evenimentelor ar fi putut avea urmări uriaşe. Dacă demonstranţii n-ar fi ajuns la acoperişul clădirii CC şi nu s-ar fi apucat să distrugă pista de aterizare, făcînd-o de nefolosit, probabil Stănculescu s-ar fi îmbarcat într-unul din celelalte elicoptere aflate în zbor. Ar fi fost mult mai puţin probabil ca armata să fi ameninţat cu doborîrea oricăruia dintre elicoptere cunoscîndu-se că ministrul apărării în funcţie se află într-unul din acestea<Saucă sugerează această idee în Alexandru Saucă, KGB-ul şi revoluţia română, Editura Miracol, Bucureşti 1994, pag. 82>. Elicopterul care-i ducea pe Ceauşeşti ar fi putut ajunge în baza aeriană bine fortificată de la Boteni. Dacă comandanţii de acolo ar fi ascultat ordinele emise în persoană de comandantul suprem (Ceauşescu) „situaţia s-ar fi complicat enorm”<Saucă, KGB-ul şi revoluţia, pag. 82>.

Dar după cum s-au desfăşurat evenimentele, protestatarii au ajuns pe acoperişul clădirii CC chiar cînd Ceauşeştii se urcau în primul elicopter – gărzile de corp ale lui Ceauşescu de la Direcţia a 5-a au trebuit să-i ţină pe demonstranţi la distanţă ameninţîndu-i cu arma. Mai mulţi martori au auzit-o distinct pe Elena strigîndu-i lui Stănculescu: „Victoraş, ai grijă de copii!”. Conform lui Brucan, Stănculescu era foarte conştient de asta, şi dîndu-şi seama că Ceauşescu era terminat, „a făcut cu eleganţa sa caracteristică o întoarcere bruscă: ‘La stînga împrejur'”<Silviu Brucan, Generaţia irosită, Editura Univers & Calistrat Hogaş, Bucureşti 1992, pag 16. Această discuţie nu apare în versiunea englezească a memoriilor sale, The Wasted Generation>. Brucan sugerează că are deplină încredere că din acel moment, Stănculescu a rupt definitiv cu Ceauşeştii şi a trecut de partea revoluţiei<Ibidem, pag. 16, 220-221>. Saucă descrie lucrurile mai colorat: „E limpede că din clipa în care elicopterul a decolat de pe acoperişul CC-ului, Victor Stănculescu nu mai dădea nici o ceapă degerată pe viaţa cuplului Ceauşescu şi pe clan”<Saucă, KGB-ul şi revoluţia, pag. 82>.

Iniţial s-a presupus că Ceauşeştii se îndreptau spre „o ţară arabă, probabil Libia, de unde puteau conta pe depozitele lor de la băncile elveţiene”<Brucan, The Wasted Generation, pag. 2>. Dar, după cum scrie Silviu Brucan: „presupunerile noastre erau greşite. Ceauşescu nu era omul care să accepte înfrîngerea aşa uşor”<Ibidem>. După o scurtă escală la vila lor de la Snagov, unde Ceauşescu a telefonat frenetic pentru a găsi un loc sigur în ţară şi unde Elena a împachetat patru noi bagaje cu giuvaeruri, haine şi prosoape pentru a le pune în elicopterul deja supraîncărcat, ei au decolat din nou îndreptîndu-se spre Tîrgovişte (de unde Ceauşescu primise cele mai încurajatoare rapoarte). Cînd pilotul elicopterului, locotenent-colonelul Vasile Maluţan, i-a informat pe Nicolae şi Elena că elicopterul a fost reperat de radar şi poate fi doborît în orice moment, Ceauşescu a hotărît că e mai bine să aterizeze<Ibidem, pag. 4>. Gărzile personale ale lui Ceauşescu de la Direcţia a 5-a au oprit apoi o maşină care era în trecere, ameninţînd şoferul cu armele, şi cuplul prezidenţial a încercat să „meargă cu autostopul” pînă la Tîrgovişte. Primul lor şofer, doctorul Nicolae Deca, a declarat că Ceauşeştii „nu s-au gîndit nici o clipă să fugă din ţară”<Nicolae Deca, interviu de Petre Mihai Băcanu, „Ceauşescu nu s-a gîndit să fugă din ţară”, România Liberă 23 decembrie 1993, pag. 15>.

După înserare, Ceauşeştii au ajuns la inspectoratul de miliţie şi securitate de la Tîrgovişte. Conform maiorului de armată Ion Tecu, în orele precedente miliţienii au ţinut cuplul în pădurea din apropiere, pare-se pentru a se hotărî ce să facă cu ei<vezi comentariile lui Tecu în Ion D. Goia şi Petre Barbu, „Ceauşeştii la Tîrgovişte”, Flacăra nr. 51 din 19 decembrie 1990, pag. 9-10>. Cînd au sosit pe neaşteptate la inspectorat, şeful securităţii locale, colonelul Gheorghe Dinu, a acceptat să-i predea detaşamentului de armată care venise să preia controlul clădirii. Brucan descrie astfel acţiunile lui Dinu:

Tipic pentru situaţia din acea după-amiază, comandantul local al securităţii nu se putea hotărî ce să facă. Între timp, radioul şi televiziunea semnalau întregului popor că balanţa se înclina în favoarea revoluţiei. Ofiţerii de securitate au început să părăsească clădirea, şi în curînd toată lumea a plecat<Brucan, The Wasted Generation, pag. 5. Tecu confirmă că între orele 14 şi 17, miliţienii şi securiştii au început să evacueze clădirea inspectoratului, în Goia şi Barbu, “Ceauşeştii la Tîrgovişte”, Flacăra nr. 51 din 19 decembrie 1990, pag. 10>.

Scurtă vreme după ora 6 seara cuplul a fost transportat la garnizoana militară. Maiorul Tecu declară: „Din 22 decembrie, ora 18,20, şi pînă pe 25 decembrie, ora 14,45, cînd a avut loc execuţia, ei n-au mai părăsit acest perimetru al cazărmii”<Goia şi Barbu, “Ceauşeştii la Tîrgovişte”, Flacăra nr. 51 din 19 decembrie 1990, pag. 10>. Între timp, vorbind de la balconul clădirii comitetului central, Ion Iliescu a anunţat unei mulţimi uriaşe că „s-au dat dispoziţii forţelor armate să-l aresteze [pe Ceauşescu]. Avem ştiri că a fost prins în jurul Tîrgoviştelui. Va fi, cînd ştirea va fi confirmată, o s-o facem publică, va fi arestat, supus judecăţii publice”<Revoluţia română în direct, volum editat de TVR în 1990, pag. 85>. Nu mult după aceea, focurile sporadice care apăruseră după înserare vor deveni mai susţinute şi vor izbucni nu numai în Bucureşti, ci în întreaga ţară. Partea a 2-a a revoluţiei – episodul „teroriştilor” – a început.

(Va urma)

 

Documentar despre revoluţia de la Braşov: Voi aţi tras în noi! (7-8) ianuarie 30, 2009


A 7-a  şi a 8-a parte a documentarului făcut de TVS Braşov despre revoluţia braşoveană. Realizator: Maria Petraşcu.

Episoadele anterioare: partea întîi, partea a 2-a, partea a 3-a, partea a 4-a, partea a 5-a, partea a 6-a.

Sînt interviaţi: un fost informator anonim al Miliţiei Braşov (în continuare), general (r) Ioan Florea (fost comandant al garnizoanei Braşov, preşedinte al Consiliului Judeţean FSN Braşov în decembrie 1989), colonel magistrat (r) Gheorghe Ionescu.

Sfîrşitul documentarului.

 

„Erou” al revoluţiei care a împuşcat 6 oameni (3 morţi şi 3 răniţi) ianuarie 29, 2009


Ziarul „Adevărul” din 29 ianuarie 2009 publică un articol despre rănitul în revoluţie Petre Geamănă. Acesta a fost împuşcat în 26 decembrie 1989 şi cunoaşte exact cine este cel care l-a împuşcat: Traian Stan, plutonier major de miliţie.

Pe 26 decembrie 1989, acest Traian Stan, aflat la paza unui sediu al Securităţii din Bucureşti, unde se află acum Consiliul Judeţean Ilfov, şi, după părerea lui Petre Geamănă, sub influenţa băuturilor alcoolice, a deschis focul cînd un camion militar care preluase un grup de civili veniţi să apere sediul radioului a intrat pe strada Lemnea, în zona respectivă. Au fost omorîţi Nicu Bălălău, şoferul camionului, maior Virgil Popa şi civilul Ion Stancu. Au fost răniţi colonelul Marian Sebe, Radu Şofran şi Petre Geamănă. Atunci, o altă persoană care se afla în zonă, Emilian Manolescu, a tras şi l-a omorît pe Traian Stan.

Petre Geamănă în cimitirul eroilor revoluţiei, la mormîntul celui care l-a împuşcat

Petre Geamănă în cimitirul eroilor revoluţiei, la mormîntul celui care l-a împuşcat

Mormîntul lui Traian Stan se află în cimitirul eroilor revoluţiei iar de pe crucea de mormînt se poate observa că respectivul a fost avansat post-mortem la gradul de plutonier adjutant. Petre Geamănă, una din victimele lui Stan, se întreabă dacă nu cumva familia acestuia beneficiază de drepturile de urmaşi de erou martir al revoluţiei.

Ar fi interesant de aflat asta dar formularul de căutare de pe saitul SSPR nu cuprinde eroii martiri ai revoluţiei. Aşa a hotărît Puiu Nicolae Fesan, şeful SSPR, că prea multă transparenţă strică. Nici Petre Geamănă nu e de găsit cu formularul de căutare de pe saitul SSPR, semn că fie acesta n-a cerut certificat de revoluţionar fie că saitul SSPR nu cuprinde date complete. E de găsit însă un Radu Pompiliu Sofran, rănit. Celălalt rănit pomenit de articolul din „Adevărul”, Marian Sebe, deasemeni nu e găsibil, iar cei morţi prin definiţie nu apar pe saitul SSPR.

Dacă Radu Şofran, care a fost împuşcat de Stan, a primit titlul de luptător rănit în revoluţie, este ilegal ca Traian Stan, care l-a împuşcat pe acesta, să fie declarat erou-martir. Este una din prevederile art. 8 din legea 341/2004 pe care secretarul de stat Puiu Fesan nu pare s-o fi înţeles, după cum rezultă dintr-o emisiune televizată mai veche prezentată pe acest blog. Nu-i nimic, prevederile legii pot fi puse în aplicare şi de cetăţeni, prin contestaţii conform HG 1412/2004. Reamintesc că pe acest blog am publicat un ghid pentru alcătuirea contestaţiilor. Pe politicieni nu trebuie să ne bizuim în a face curăţenie în rîndul revoluţionarilor, interesul lor e să existe cît mai multe cazuri dubioase legate de certificate, astfel ca prestigiul celor care au luptat în revoluţie să fie distrus. De aici şi lipsa de transparenţă de pe saitul SSPR, care nici nu ne îngăduie să stabilim dacă Traian Stan, cel îngropat în cimitirul eroilor revoluţiei, a fost sau nu declarat erou-martir al revoluţiei.

 

28 ianuarie 1990 – discuţia dintre Ion Iliescu şi conducătorii PNŢCD, PNL şi PSD ianuarie 28, 2009


28 ianuarie 1990 a fost ziua în care a avut loc o uriaşă manifestaţie a opoziţiei împotriva FSN-ului, care anunţase că va participa la alegeri. Televiziunea Română, deşi se proclamase „liberă” şi făgăduise în timpul revoluţiei că „a revenit la ceea ce ea trebuie să fie: o tribună a poporului. Poporul să-şi spună gîndurile, cuvîntul. Nu există nici un fel de interdicţie în legătură cu opiniile care se emit de aici” (declaraţie din 22 decembrie 1989 a lui Teodor Brateş), a refuzat să filmeze demonstraţia opoziţiei sub pretext că ar fi ceaţă.

În schimb, a avut loc o discuţie între Ion Iliescu şi liderii partidelor istorice, care a dus mai apoi la constituirea CPUN. Stenograma acelei discuţii a fost publicată de Ion Iliescu în cartea sa „Momente de istorie” (Editura Enciclopedică, Bucureşti 1995, pag. 102-122), cît şi pe blogul său personal.

Televiziunea a transmis această discuţie, contribuind la întărirea în opinia publică a imaginii că, dacă puterea rezultată din revoluţie o constituie FSN-ul, opoziţia e reprezentată de partidele istorice. Totuşi, partidele istorice nu reprezentau în întregime nemulţumirea faţă de FSN. Rezultă şi din cele scrise de Ion Iliescu, în „Momente de istorie”, pag. 102: „i-am propus domnului Coposu să încerce să-şi liniştească demonstranţii. Am ieşit împreună pe balcon. Însă nimeni nu-l mai lua în seamă!”.

Deşi Coposu nu era luat în seamă de demonstranţi, ulterior s-a atribuit PNŢCD-ului şi celorlalte două partide istorice (PNL şi PSD – Cunescu) meritul sau vina (depinde de punctul de vedere) de a fi organizat manifestaţia din 28 ianuarie 1990. Cu sprijinul mass-mediei această imagine s-a perpetuat în opinia publică, fiind convenabilă atît FSN-ului (care putea astfel acuza propagandistic opoziţia de neparticipare la revoluţie şi de toate neajunsurile perioadei interbelice) cît şi partidelor în cauză, dornice de capital electoral în rîndul opozanţilor FSN.

Întreaga discuţie s-a centrat pe dorinţa FSN de a participa la alegeri. S-a creat impresia (inexactă, de altfel) că opoziţia contestă dreptul democratic al membrilor FSN de a participa la alegeri. Adevăratele motive de contestare a FSN – ascunderea criminalilor din decembrie 1989 şi a teroriştilor – deşi erau prezente în lozincile mulţimii de protestatari, erau absente din preocupările liderilor partidelor istorice, care au confiscat mişcarea antifesenistă cam în acelaşi mod în care FSN-ul a confiscat mişcarea anticeauşistă din decembrie 1989.

În 28 ianuarie 1990 a avut loc şi la Timişoara o demonstraţie a partidelor istorice, organizată în Piaţa Operei. Îmi amintesc că printre vorbitori s-a aflat şi Ion Marcu, lider al revoluţiei timişorene, ajuns mai apoi parlamentar PRM.

Tot în 28 ianuarie 1990 a avut loc o demonstraţie anticomunistă la Chişinău, despre care găsesc referinţe într-un articol publicat în ziarul chişinăuan „Flux” din 28 noiembrie 2008: „Pe 28 ianuarie 1990, la Chişinău are loc o amplă manifestare de stradă anticomunistă. La cîteva zile, secţia pentru ideologie a Comitetului Central al Partidului Comunist al Moldovei publică pe data de 1 februarie 1990 în ziarul „Moldova Socialistă” un comentariu politic cu titlul „Despre lozinci”, în care condamnă manifestaţia din 28 ianuarie 1990. Iată ce scriau ideologii comunişti în acest articol: „Lozinci de acest fel puteau fi auzite cu nemiluita şi în ziua de 28 ianuarie la şedinţa Cenaclului „A. Mateevici”, precum şi în timpul manifestaţiei neautorizate ce s-a desfăşurat timp de trei ore pe străzile oraşului, în strigătele ce s-au făcut auzite în faţa sediului CC al Partidului Comunist al Moldovei. Aici figura întreaga garnitură de lozinci ale anticomunismului de cavernă, zoologic: „Nu există un partid mai criminal decît Partidul Comuniştilor!”, „Moarte comuniştilor!”, „PCUS trebuie să fie condamnat după cum a fost condamnat fascismul la Nurnberg!”.”

Prezint mai jos stenograma discuţiei televizate din 28 ianuarie 1990 dintre Ion Iliescu şi liderii partidelor istorice, conform celor publicate de Ion Iliescu. Nu pot verifica în ce măsură acesta a reprodus fidel discuţia, căci n-am găsit vreo înregistrare video şi nici vreo transcriere publicată de altcineva. Îmi amintesc însă că Ion Iliescu i-a spus la un moment dat lui Corneliu Coposu „nu-mi pune sula-n coaste”, şi nu găsesc acest fragment în stenograma publicată de Ion Iliescu. Nu pot spune exact dacă aceasta de datorează faptului că Iliescu a făcut schimbări în textul stenogramei sau replica respectivă a fost dată la o altă discuţie dintre Iliescu şi Coposu. Pînă una alta, acesta e singurul text disponibil, aştept de la cititori să-mi semnaleze dacă şi unde textul publicat nu respectă întocmai discuţiile din 28 ianuarie 1990.

Corneliu Coposu – Încă de aseară, v-am anunţat intenţia noastră de a ne duce manifestaţia anunţată în prealabil la sfîrşit, în mod civilizat, fără incidente… Deci, principial, acest Front al Salvării Naţionale, prezidat de dumneavoastră, să fie restructurat şi să fie constituit un organ care să poarte un alt nume şi care să cuprindă personalităţile din viaţa publică românească şi delegaţii tuturor partidelor şi care să aibă o oarecare legitimitate, care să conducă puterea politică în România pînă la alegeri. Bineînţeles că nu avem intenţia de a negocia detalii, este vorba numai de stabilirea unui acord principial. Vă rog să ascultaţi şi pe delegaţii celorlalte partide, dintre cele trei partide care reprezintă aici vederi comune şi care au putut veni.

Călin Popescu Tăriceanu – Dacă-mi permiteţi, avem mandat din partea Partidului Naţional Liberal să vă prezentăm punctul nostru de vedere, şi anume, primul punct: crearea unui Consiliu de Uniune, din care să facă parte reprezentanţii forţelor politice de opoziţie şi Frontul de Salvare Naţională, care are inclus în componenţa sa mişcările care au aderat şi care sprijină efectiv Frontul.

Al doilea punct, condiţiile prezenţei acestor forţe în Consiliul de Uniune Naţională şi în guvern trebuie să garanteze tuturor posibilitatea efectivă de participare la toate deciziile.

A treia propunere: în vederea depolitizării activităţii din întreprinderi şi instituţii este necesară desfiinţarea Consiliilor de Front constituite, pentru a permite crearea sindicatelor libere.

Şi ultimul punct: crearea unui organism format din reprezentanţii tuturor forţelor politice, însărcinat cu supravegherea imparţialităţii şi obiectivităţii tuturor emisiunilor de televiziune şi radio.

Sergiu Cunescu – Domnule preşedinte, tratativele pe care le-am purtat, cu negocierile pe care le-am purtat, pe rînd, noi, astăzi, ne vom rezuma la a vă expune, în primul rînd, aceleaşi doleanţe care au fost prezentate şi de domnul Coposu, şi anume: trebuie să cădem la un acord ca Frontul de Salvare Naţională să fie înlocuit printr-un Consiliu de Uniune Naţională, care să reprezinte, cum s-a spus, toate forţele politice şi unele personalităţi mai marcante din viaţa românească. Adaug că, o dată cu formarea acestui Consiliu, se reglementează şi problema participării la alegeri a Frontului. Frontul poate să rămână ca o formaţie politică, indiferent dacă se numeşte partid sau nu, care urmează să-şi stabilească un program, un statut, şi să se înscrie pentru a-şi obţine persoană juridică, aşa cum au făcut şi celelalte partide. Şi, atunci, în Consiliul de Uniune Naţională, vor fi reprezentanţii tuturor partidelor importante, o problemă care urmează să fie tratată ulterior; şi, la egalitate cu celelalte partide, va fi şi Frontul, care să constituie o formaţie politică integrantă, încadrată în condiţiile Decretului care este în vigoare. Vă mulţumesc.

Ion Iliescu – Eu aş vrea, în primul rînd, să îmi exprim regretul că, în urma discuţiilor de ieri, noi ne-am respectat întru totul obligaţiile faţă de cele convenite, în timp ce dumneavoastră nu aţi mers pe aceeaşi cale. Adică, noi am constatat cu satisfacţie că a avut loc un dialog – am discutat împreună circa trei ore – şi am consemnat vreo patru, cinci probleme, în legătură cu care am căzut relativ de acord. Sigur, aceste probleme urmează să formeze obiectul unor negocieri, discuţii, inclusiv şi cu celelalte partide.

Nimeni nu vă dă dumneavoastră dreptul să vă erijaţi în exponenţi ai tuturor partidelor şi ai opiniei publice. Expuneţi unele păreri, faceţi unele propuneri, care trebuie să formeze o platformă, obiect al unor negocieri. Noi v-am arătat deschidere totală în legătură cu toate problemele şi suntem pregătiţi să intrăm în discuţie, pe orice chestiune; nimic nu respingem ca idee, ca propunere. Dar, asta trebuie să fie obiectul unui dialog, nu al unor presiuni, cum aţi încercat dumneavoastră astăzi – cu demonstraţii de stradă, să ne impuneţi o soluţie prestabilită. Asta mi se pare neloial şi nu în spiritul dialogului pe care l-am purtat ieri. Noi, ieri seară, am luat cuvîntul la Televiziune şi am relatat – cred obiectiv – spiritul dialogului şi cum anume am convenit să continuăm dialogul, negocierile ş.a.m.d. Convenisem fie să mergem împreună la Televiziune, pentru a arăta opiniei publice că am discutat şi am ajuns la unele concluzii comune, fie – întrucît a fost o obiecţiune în legătură cu treaba aceasta – să apărem separat. Noi am mers separat. Am aşteptat să apăreţi şi dumneavoastră. Am înţeles că aseară era tîrziu ca să mai ajungeţi la Televiziune. Am zis că nu-i tîrziu nici astăzi să o faceţi. Am înţeles şi de la domnul Câmpeanu, şi de la domnul Coposu, că au fost de acord cu cele ce am spus. Mi se părea firesc ca şi cealaltă parte, reprezentanţii celor trei partide, să facă acelaşi lucru. Este important pentru opinia publică, aţi văzut. N-am înţeles de ce v-aţi eschivat de la acest lucru.

A doua chestiune: în urma acestor discuţii aţi spus, pentru a evita confruntarea de stradă, că există de-acum o premisă, un climat pentru a evita o astfel de confruntare. Vreau să vă spun că, de câteva zile, se perpetuează asemenea micro-demonstraţii de stradă. Poate o să spuneţi că nu dumneavoastră le-aţi organizat. Dar noi am căpătat unele informaţii, care veneau totuşi din partea… Dar nu are nici o importanţă…

Cazimir Ionescu – Dar chiar dînşii ne-au spus că este demonstraţia dînşilor şi au dreptul să fie majoritari la această întîlnire.

Ion Iliescu – Nu, nu, eu nu spun de astăzi. Deci, au fost, de cîteva seri, grupuri de 200-300 de oameni care au demonstrat în stradă. Noi am primit foarte multe cereri şi presiuni din partea unor colective şi a unor organizaţii de Front, să vină şi să facă contra-demonstraţie în Piaţă. Am spus NU. Este şi o lege care reglementează demonstraţiile publice. Am zis ca în timpul săptămînii să nu se organizeze asemenea demonstraţii; să se facă în zile libere şi nu pe artere centrale şi în Piaţa Victoriei. Şi, atunci, oamenii au organizat o manifestaţie la Banu Manta. Le-am spus şi lor să nu se deplaseze încoace. Dimineaţa, domnul Coposu şi domnul Câmpeanu mi-au dat asigurări că au luat toate măsurile pentru limitarea demonstraţiei la Piaţa Universităţii, de unde să vină o delegaţie cu care să dialogăm şi care să se întoarcă cu, eventual, concluziile acestui dialog. În loc de aşa ceva, ne-am trezit cu coloanele dumneavoastră, care au pornit spre Piaţa Victoriei. Vă daţi seama ce informaţie reciprocă există! Şi, în acelaşi timp, cei din Banu Manta au venit aici, în Piaţă. Le-am transmis să ia toate măsurile, să nu se producă ciocniri, să nu fie confruntări violente. Şi, pînă acum, nu au fost: sper să nu se întîmple nici pe mai departe. Măcar acest lucru să-l evităm.

Dar, mie mi se pare că aţi pornit pe o cale incorectă, neloială. La cele ce-am convenit, dumneavoastră veniţi cu încercări de măsuri de forţă. Vreau să vă spun că nu suntem dispuşi să cedăm la asemenea lucruri. Am reţinut critica domnului Coposu, care a apreciat că am procedat greşit în 12 ianuarie, cînd am cedat la presiunea străzii. Aveaţi perfectă dreptate. Am apreciat această poziţie lucidă a unui om politic cu experienţă. Dar, acum, văd că dumneavoastră deveniţi organizatorii presiunii străzii, cu care să ne obligaţi să cedăm şi să acceptăm nişte propuneri unilaterale. Vreau să vă spun că nu suntem dispuşi să acceptăm asemenea presiuni. Şi eu vreau să fac apel la dumneavoastră, să revenim la climatul dialogului pe care l-am început ieri şi să putem continua. Domnul Câmpeanu mi-a spus şi de dimineaţă că i s-a părut că e un lucru bun, este un început bun şi este dispus să meargă mai departe spre dialog cu noi, să vină cu propuneri concrete în cursul săptămînii, în legătură cu elemente de colaborare ş.a.m.d. Eu nici măcar nu cunosc ideile dumneavoastră, propunerile dumneavoastră concrete. I-am spus şi domnului Coposu la telefon, dimineaţă. Dar declaraţia pe care aţi făcut-o presei, domnule Coposu, că am făcut această demonstraţie ca să cerem Frontului Salvării Naţionale să se dizolve şi să predea puterea politică unui guvern provizoriu, care să organizeze alegerile generale” – mi se pare o ameninţare.

Corneliu Coposu – Nu este altă soluţie, domnule preşedinte.

Ion Iliescu – Asta-i în contradicţie totală cu ceea ce aţi declarat şi ieri, în contradicţie totală cu ce aţi declarat şi astăzi, că nu vreţi destabilizare, că destabilizarea Frontului înseamnă destabilizarea ţării. Or, dumneavoastră cereţi dizolvarea Frontului. Asta înseamnă destabilizare, domnule Coposu, şi vă asumaţi o mare răspundere politică. Deci, vreau să vă spun că mi se pare că aţi părăsit calea democratică a dialogului.

Corneliu Coposu – Vreau să vă dau imediat răspunsul, ca să nu stăruie vreun dubiu. Înlocuirea acestui Front al Salvării Naţionale cu un alt organism, care să deţină puterea politică în intervalul dintre Revoluţie şi alegeri este un fapt, o măsură inevitabilă, pentru că, altfel, nu vă puteţi prezenta în alegeri. Pentru că dumneavoastră, rupînd înţelegerea şi contrazicîndu-vă faţă de afirmaţiile anterioare, cînd aţi spus că nu veţi candida în alegeri, v-aţi anunţat candidatura în alegeri.

Ion Iliescu – Asta-i părerea dumneavoastră. O asemenea afirmaţie nu am făcut niciodată.

Liviu Petrina – Am fost mai mulţi de faţă, domnule preşedinte.

Ion Iliescu – Niciodată această afirmaţie nu am făcut-o. Avem procesul-verbal al şedinţei respective. Singurul lucru pe care l-am spus atunci e că este o întrebare la care nu vă pot da un răspuns, pentru că eu nu mă pot angaja în răspunsuri personale. Aceasta este o chestiune pe care o vom delibera, cum anume ne vom prezenta la alegeri, în Consiliul Frontului. Şi noi suntem un organism democratic, ca şi dumneavoastră. Eu nu m-am aventurat niciodată să exprim opinii care să nu reflecte opiniile organului colectiv de conducere. Asta v-am spus atunci.

Corneliu Coposu – În orice caz, aţi făcut de data aceasta o declaraţie publică că intraţi în alegeri.

Ion Iliescu – Cum anume o vom face, este treaba noastră. Nu ne daţi dumneavoastră soluţii. Aveţi pretenţia să ne impuneţi soluţiile pe care urmează să le luăm noi?

Corneliu Coposu – Nu, vai de mine… Vă rog să interpretaţi ceea ce spun exact aşa cum le spun. Prin declaraţia dumneavoastră, că vreţi să intraţi în alegeri – nu avem nimic împotrivă – dumneavoastră aţi destabilizat echilibrul politic care ne guverna pînă acum. Un grup, fie că se numeşte Front, fie altfel, care girează puterea politică pînă la alegeri, nu putea, deţinînd în acelaşi timp putere judecătorească, putere executivă, putere legiuitoare, să vină şi în concurenţă la alegeri, în chip de partid politic, care încă nu era constituit. Şi v-am oferit o soluţie. Soluţia este: intraţi în alegeri – foarte bine, ne bucurăm că vă avem adversari politici; însă conducerea puterii politice în intervalul alegerilor nu mai poate rămîne în mîna acestui Front. Ci trebuie să fie preluată de un organism a cărui compoziţie cred că este inexcepţională – toate formaţiunile politice, toate personalităţile care s-au evidenţiat atît în triumful Revoluţiei, cît şi în intervalul ultimului timp. Nu văd de ce v-a şocat această propunere care văd, consider eu, că-i foarte naturală şi care are şi acoperire juridică.

Ion Diaconescu – Şi e şi mai stabilizatoare…

Ion Iliescu – N-am respins nici o propunere. Maniera în care o faceţi mă şochează, nu propunerea dumneavoastră. Adică, ne cereţi nouă acum un răspuns sub presiunea străzii.

Corneliu Coposu – Sînt contra oricărei legiferări sub presiunea străzii. Nu vă cerem răspunsul sub presiunea străzii. V-am declarat de la început că vrem să reînnodăm dialogul care a fost întrerupt şi care a ajuns la cîteva puncte de acord, după ce vom stabili principiul ăsta, care este absolut necesar pentru continuarea discuţiilor.

Ion Iliescu – Asta-i cu totul altceva, domnule Coposu. Dar ce are comun aceasta cu declaraţia dumneavoastră de aici – “Am făcut această demonstraţie ca să cerem Frontului să se dizolve”? Cum vă puteţi permite aşa ceva? Să cereţi unei formaţii să se dizolve? E ca şi cum eu aş veni cu argumente ca să vă cer să vă dizolvaţi. Asta ar fi corect?

Liviu Petrina – Nu e acelaşi lucru…

Ion Iliescu – Şi dumneavoastră ce bază juridică aveţi?

Liviu Petrina – Baza noastră juridică elementară. În primul rînd, este un decret dat de dumneavoastră, prin care aţi separat puterea de stat de puterea şi activitatea politică. Este decret clar. A participa la alegeri este o activitate prin excelenţă juridică. Ori sunteţi stat, ori sunteţi partid. Sînteţi, din punctul ăsta de vedere, vă rog să mă credeţi – şi orice jurist de bună credinţă poate să afirme – sînteţi într-o situaţie de ilegalitate.

Ion Iliescu – Nu Consiliul participă la alegeri! Noi am delimitat şi delimităm aceste două laturi ale activităţii noastre şi lăsaţi-ne pe noi să găsim formula organizatorico-juridică de a exprima acest lucru, în mod concret. Nu dumneavoastră o să decideţi cum anume facem asta.

Liviu Petrina – Dar avem dreptul la opinie.

Ion Iliescu – Asta-i altă treabă. Aveţi o părere, dar nu veniţi să ne impuneţi: “Vă dizolvaţi”! Lăsaţi-ne pe noi să decidem. Avem structura noastră organizatorică, avem structura noastră democratică. Lăsaţi-ne pe noi să decidem. Nu ne impuneţi dumneavoastră, cu asemenea metode…

Ion Diaconescu – Structura dumneavoastră este a ţării şi noi sîntem ţara. Deci, vrem ca să…

Ion Iliescu – Dumneavoastră ne contestaţi acest lucru.

Ion Diaconescu – Vă contestăm că nu sînteţi ai ţării în totalitate.

Ion Iliescu – Ba sîntem, ba nu sîntem…

Ion Diaconescu – Păi, nu sînteţi, de vreme ce noi contestăm. Tocmai acest lucru….

Ion Iliescu – Dar spuneaţi că sîntem ai ţării…

Ion Diaconescu – Domnule preşedinte, ca să se realizeze un organ reprezentativ…. Care creează putinţa unor alegeri…

Ion Iliescu – Am reţinut acest lucru.

Petre Roman – Am afirmat chiar aseară, că acest lucru trebuie să constituie baza negocierilor care urmează să se facă. Dar nu ceea ce spuneţi dumneavoastră, să cereţi acum, pe loc, să se dizolve. Asta-i lovitură de stat: “Am făcut această demonstraţie…”

Ion Iliescu – Obiectivul demonstraţiei: “Frontul să declare că se dizolvă”…

Petre Roman – Asta nu-i democraţie. Şi asta, să ştiţi, vă denunţă pe dumneavoastră ca partide nedemocratice.

Ion Diaconescu – În toate ţările din lume se fac demonstraţii, se cere demisia guvernului… E singura armă. Nu avem ziar, nici nimic…

Petre Roman – Însă noi am prefera, pentru că, oricum, la această chestiune nu cedăm, noi am prefera să continuăm dialogul de ieri, care începuse foarte bine. Atît de bine, încît cineva ne-a spus: “Domnule, partidele astea au două echipe: una de salon, care vine să vă ţină la discuţii, şi alta, care organizează strada”. Şi această apreciere seamănă foarte bine cu rezultatul. Nu vă supăraţi, domnule Coposu.

Corneliu Coposu – Domnule prim-ministru.

Petre Roman – Domnule Coposu, daţi-mi voie să termin şi apoi vă las să vorbiţi. Să ştiţi că tot atît de nedemocratic ar fi ca noi să chemăm oamenii să vină să ne sprijine.

Corneliu Coposu – Păi i-aţi chemat.

Petre Roman – Nu-i adevărat. N-am chemat. Dacă i-am fi chemat, ar fi venit nu cîteva mii, ci cîteva sute de mii, poate chiar milioane.

Ion Diaconescu – Îi chemaţi în altă zi.

Petre Roman – Nu, nu, dar nu e cazul ăsta. Nu e cazul să escaladăm confruntarea în stradă, pentru că atunci înseamnă că nu mai ajungem la alegeri democratice.

Ion Diaconescu – Dar sînteţi de acord că acest Front trebuie să fie mai reprezentativ?

Petre Roman – Am spus-o aseară. Aseară am spus mai mult decît atît, fiindcă am reţinut de la domnul Coposu ultima frază pe care mi-a spus-o: “Domnule Roman, de ce vă cramponaţi de ideea de Consiliu al Frontului?” Am reflectat. Şi, ce-am spus, domnule Coposu? Că nu ne cramponăm, că trebuie să separăm activitatea noastră politică, a Frontului, de ceea ce este Consiliul, care deţine puterea. Bun, dar o facem prin negocieri. Ce înseamnă “vă somăm să vă dizolvaţi”?

Corneliu Coposu – Este o consecinţă clară a acceptării dumneavoastră.

Ion Iliescu – Asta-i altceva. Cu totul altceva.

Călin Popescu Tăriceanu – În exprimare s-a strecurat o inadvertenţă. Dînşii nu vor să vă dizolvaţi ca Front de Salvare. Aveţi dreptul să existaţi. Norma. Ci Consiliul Frontului să cuprindă…

Ion Iliescu – Dar e o declaraţie publică, la radio.

Petre Roman – Declaraţie publică, la Rompres.

Ion Iliescu – V-aţi angajat într-o asemenea declaraţie, Deja, public, asta-i declaraţia dumneavoastră!

Corneliu Coposu – N-am văzut-o, dar….

Ion Iliescu – Asta înseamnă organizarea acţiunii de forţă, de stradă, pentru a forţa Frontul să declare că se autodizolvă ş.a.m.d. Păi cu ce seamănă asta, domnule Coposu? Unde e spiritul democratic? Unde-i dorinţa de dialog? Unde-i dorinţa de negociere? Îmi pare rău…

Călin Popescu Tăriceanu – E diferenţa de exprimare.

Ion Iliescu – Nu de exprimare, aici e…

Cazimir Ionescu – Dacă la asta adăugăm şi ce-a spus domnul Petrina, că nu este de acord să participe nici un alt partid, în afară de dumneavoastră, la această întîlnire, numai dumneavoastră, pentru că demonstraţia din stradă este a dumneavoastră, deci tot relaţie de forţă – cred că lucrurile sînt şi mai clare.

Petre Roman – Am reţinut şi lucrul acesta.

Corneliu Coposu – Am sugerat Uniune Naţională, care să cuprindă Frontul şi celelalte partide. Adică nu dizolvarea Frontului.

Ion Iliescu – Aici, în clădire, se află şi delegaţiile altor cîtorva partide. Le-aţi refuzat, am înţeles, prezenţa la discuţii. Deci, nu vreţi să avem o discuţie comună cu ei.

Sergiu Cunescu – A, nu le cunoşteam. Nu ştim cine sunt.

Ion Iliescu – Nu-i nimic, noi nu ne grăbim. Graba dumneavoastră ne surprinde, şi maniera acestor măsuri de forţă cu care acţionaţi. Şi asta nu acceptăm. Am reţinut că e o greşeală de formulare. Poate. Numai că această greşeală de formulare este deja transmisă la toate agenţiile.

Corneliu Coposu – Nu rezultă din declaraţie că vrem să continuăm dialogul?

Petre Roman – Nu, nu, deloc. Absolut deloc. Ni se cere să ne dizolvăm.

Ion Iliescu – De aici nu rezultă nici măcar că aţi participat la discuţii cu noi. Toate agenţiile internaţionale au preluat… Vă rog să daţi o dezminţire. Domnule Coposu, ca o condiţie a continuării dialogului, eu vă rog, acum, să daţi o dezminţire, să apăreţi astăzi la Televiziune, să vorbiţi despre spiritul dialogului nostru de ieri, care rămîne valabil, să dezminţiţi că aţi fi dat o asemenea declaraţie, pe care toate agenţiile internaţionale au preluat-o.

Corneliu Coposu – Declaraţie pe care n-am făcut-o.

Ion Iliescu – Păi, aţi făcut-o!

Corneliu Coposu – Noi am dat o declaraţie care s-a citit la Televiziune.

Liviu Petrina – Noi am dat un document scris.

Ion Iliescu – Aici, la intrarea în Palat, aţi făcut această declaraţie pe care toate agenţiile de presă au transmis-o deja. Dumneavoastră m-aţi răstălmăcit pe mine şi aţi spus că eu aş fi declarat nu ştiu ce. Eu m-am simţit obligat să pun la punct acest lucru: niciodată nu am declarat că Frontul nu va participa la alegeri. De astă dată, vreţi să spuneţi că aţi fost răstălmăcit.

Corneliu Coposu – Nu ştiu, n-am văzut…

Ion Iliescu – Salut o asemenea constatare. Sînteţi obligat să o dezminţiţi, în orice caz.

Corneliu Coposu – Am să văd textul. Textul a fost citit la Televiziune şi e un text al nostru, redactat de noi.

Ion Iliescu – Deci, ce pot să vă declar în încheiere? Noi ne menţinem absolut pe concluziile dialogului de ieri. Rămînem absolut deschişi în continuare, pentru a continua dialogul, aşa cum l-am început ieri. Elementele principiale pe care le-am discutat ieri nu înlătură propunerea dumneavoastră de azi. Deci, orice propunere, orice partid, orice formaţiune poate să vină să o facă şi putem să stăm, să deliberăm împreună şi să găsim formele în care să ne apropiem de o formulă general acceptabilă pentru toată lumea. Dar, asta o facem pe bază, într-adevăr, de dialog, pe bază de negocieri, cu participarea tuturor formaţiunilor politice. Sîntem absolut decişi să mergem pe această cale. Vă rugăm, facem apel la dumneavoastră să vă menţineţi în cadrul aceluiaşi spirit al dialogului.

Corneliu Coposu – Cu cine vom discuta? Cu puterea politică – cu partidul politic al Frontului sau cu Consiliul?

Ion Iliescu – Şi cu unul, şi cu altul.

Corneliu Coposu – Asta am vrut să stabilim de la început, ca o chestiune.

Liviu Petrina – Domnul prim-ministru a spus: “Lovitură de stat. Domnul prim-ministru a pronunţat un cuvînt care s-a mai auzit… Deci, dumneavoastră spuneţi “politică de partid”, dumnealui a vorbit de stat. E foarte limpede. V-aţi pus în afara legii pe care dumneavoastră aţi făcut-o. Haideţi să găsim o ieşire.

Petre Roman – Asta-i o interpretare din partea dumneavoastră.

Liviu Petrina – Nu, asta-i interpretarea întregii ţări.

Ion Iliescu – Nu-i adevărat. Este interpretarea unei secţiuni, influenţată de dumneavoastră. Nu vă confundaţi cu toată ţara.

Liviu Petrina – Sînteţi de acord să constituim acel Consiliu al Unităţii Naţionale?

Ion Iliescu – Asta-i propunerea dumneavoastră, o propunere care trebuie deliberată.

Dinu Patriciu – De cine?

Ion Iliescu – De toată lumea, inclusiv de noi – de organismul nostru colectiv, ca să se emită o părere proprie a Frontului – şi de reprezentanţii tuturor celorlalte partide şi formaţiuni. Adică, toate propunerile trebuie să le punem pe masă şi să deliberăm cu toţii, nu numai eu sau noi cîţiva de aici. Nimeni nu vă dă dumneavoastră dreptul să vă erijaţi în exponentul părerii tuturor.

Corneliu Coposu – Dar nici dumneavoastră nu vă dă nimeni acest drept.

Ion Iliescu – Sigur, nici mie. Şi nici nouă, de asemenea. Deci, noi vom veni cu propunerile noastre, dumneavoastră veniţi cu propunerea dumneavoastră, alte partide vor veni, poate, cu alte propuneri. Vom sta la o masă rotundă să le judecăm, să deliberăm, să găsim formule.

Corneliu Coposu – Dovadă că am mers pe ideea reluării dialogului este că am înţeles că domnul prim-ministru, care a fost receptiv, a spus: “Nu avem nimic împotrivă să păstrăm titlul”…

Petre Roman – Dar nu am fost numai eu. Şi domnul preşedinte are aceeaşi părere.

Corneliu Coposu – Şi nu văd de ce v-a surprins cererea noastră, care e foarte normală şi foarte legitimă.

Ion Iliescu – Domnule Coposu, am spus că nu respingem absolut nimic, nici o propunere. Nu înseamnă că am acceptat deja propunerea dumneavoastră. Lăsaţi-i şi pe alţii să gândească. Şi o să căutăm formulele potrivite, care să convină tuturor.

Petre Roman – Şi, mai ales, domnule Coposu, să lăsăm ţara să existe ca sistem economic şi ca stabilitate economică.

Corneliu Coposu – Aici aveţi dreptate, vă dăm tot concursul.

Petre Roman – Eu pînă acum pot să vă asigur că, de bine, de rău, stabilitatea economică a fost menţinută.

Liviu Petrina – Pînă ieri nu aţi intrat în dialog.

Ion Iliescu – Dar discuţiile anterioare ce-au fost? N-au fost tot dialog?

Liviu Petrina – Domnule preşedinte, vă răspund scurt. Ne-aţi promis o oră la Televiziune; ne-aţi dat o jumătate de oră, cu cîteva clipe înainte. Ne-aţi promis sprijin material.

Ion Iliescu – Domnule, vă rog să nu amestecaţi lucrurile. Nu ne confundaţi pe noi cu Televiziunea, cu presa.

Liviu Petrina – Directorul Televiziunii este purtătorul dumneavoastră de cuvînt, membru al Consiliului.

Ion Iliescu – Asta-i altă treabă.

Sergiu Cunescu – Domnule preşedinte, negocierile noastre din ultimele zile şi întîlnirea de astăzi sînt urmările unei oarecare crize, care s-a declanşat în momentul când s-a anunţat participarea Frontului la alegeri. Pentru moment, nu vrem o rezolvare pe loc. Nu se poate. Dar măcar să cădem de acord la un principiu. Şi anume: că Frontul se va transforma într-un Consiliu de Uniune Naţională, care va avea o compoziţie reprezentativă pentru întregul popor.

Ion Iliescu – Nu Frontul, ci Consiliul se va transforma. Lăsaţi-ne pe noi să găsim formularea corespunzătoare.

Sergiu Cunescu – Iar partea de Front care va continua să facă politică şi să se prezinte la alegeri, să intre pe reglementarea unui partid politic, chit că s-ar numi Front; noi chiar am vrea să rămînă Frontul ca partid politic.

Ion Iliescu – Domnule Cunescu, aţi reţinut declaraţia mea de aseară? N-am vorbit că ni se impune nouă, Frontului, să gîndim cum să delimităm cele două funcţii ale noastre? Repet, aşa s-a conjugat situaţia, a trebuit să preluăm frînele conducerii şi am găsit o structură de moment. Noi înşine gîndim asupra modului în care să delimităm cele două elemente. Nu respingem nici un fel de sugestie, nici un fel de propuneri care pot să ne ajute să ne clarificăm propria noastră deliberare şi opţiune. Dar nu ne puteţi impune dumneavoastră, domnule, propuneri pe care să le acceptăm necondiţionat. Asta-i toată problema.

Sergiu Cunescu – Dar, vă spun sincer, mai ales că aţi vorbit şi de schimbarea denumirii Frontului. Trebuie să plecăm de aici – e bine şi pentru dumneavoastră şi pentru noi – numai cu acceptarea principiului. Şi o să tratăm acest lucru.

Petre Roman – Acceptarea principiului s-a făcut deja aseară.

Sergiu Cunescu – N-a fost suficient de clar. Toată lumea m-a întrebat. Vă rog să facem acest lucru. Ca principiu. Poate nici numele nu-i important. Dar vă rog să anunţaţi şi dumneavoastră la Televiziune că am căzut de acord asupra acestui lucru.

Corneliu Coposu – Sînt cu atît mai surprins de reacţia dumneavoastră, cu cît interpretarea mea a fost că aseară s-a făcut acceptul principial al acestei teze.

Petre Roman – Şi aţi venit cu teza că astăzi trebuie să ne dizolvăm şi să părăsim puterea politică.

Corneliu Coposu – Nu, nu, nu ştiu ce… Eu am făcut o comparaţie cu…

Petre Roman – Nu sîntem copii…

Corneliu Coposu – Asta-i, probabil, o speculaţie.

Marius Cârciumaru – Domnule preşedinte, domnilor, îmi permiteţi, sînt preşedintele Partidului Socialist Democratic Român. Jos sînt toate partidele. Vă rugăm frumos, nu faceţi separatism dacă, într-adevăr, respectaţi democraţia. Toată această discuţie trebuie să aibă loc jos.

Sergiu Cunescu – Protestăm. Noi am cerut audienţa, trei partide. Vă rog să nu interveniţi. Nu vă infiltraţi în tratativele altor partide. Nu aveţi nici o calitate. Voi să vă exprimaţi cînd veţi cere audienţă.

Dinu Patriciu – Domnule preşedinte, îmi permiteţi să spun cîteva vorbe. Nouă ni se pare că toată această discuţie se învîrte în jurul unei confuzii. Şi declaraţia domnului Coposu, şi tot ce se întîmplă acum în stradă se învîrte în jurul confuziei pe care o generează denumirea de Front şi de Consiliu Naţional al Frontului. Consiliul Naţional al Frontului, prin însăşi raţiunea sa de existenţă, prin modul în care l-aţi conceput, în prima clipă, este un Consiliu de Uniune Naţională. Un Consiliu în care, prin consens, toate forţele politice să poată contribui la organizarea vieţii politice pînă la alegeri. Pe de altă parte, dumneavoastră, ca orice cetăţeni ai acestei ţări, puteţi avea o opţiune politică. Şi e foarte normal. Puteţi crea o mişcare politică, care se poate numi Front de Salvare Naţională. Este o denumire simbolică, într-un fel, legată de tot ceea ce aţi făcut dumneavoastră în primele zile ale Revoluţiei. Dar, haideţi, în această clipă să facem o treabă simplă. Să separăm cele două lucruri. În stradă se creează o confuzie regretabilă între cele două lucruri. Să denumim Consiliul de Uniune Naţională, forţă legislativă în stat, şi Frontul să fie un partid politic, o forţă politică. Şi, atunci, confuzia s-a terminat.

Ion Iliescu – Am declarat încă de aseară: căutăm noi înşine soluţia adecvată pentru rezolvarea acestei probleme. Propunerea dumneavoastră e o formulă. Ea e negociabilă. Noi înşine putem să o luăm în discuţie. Mai sînt şi alţii care trebuie să participe la dialog. Nu ne cereţi să spunem acum “da” sau “nu” la ceea ce ne propuneţi dumneavoastră acum. Şi nu condiţionaţi aceasta de confuzia din această stradă; sînt şi alte confuzii, în alte străzi. Deci, nu veniţi cu argumentul străzii şi demonstraţiei. Vreau să vă spun că a venit de jos o notă că, dacă până la ora 16 delegaţia nu apare (au impresia că vrem să vă confiscăm aici) ameninţă că pătrund în clădire.

Sergiu Cunescu – Poate să fie numai o provocare.

Ion Iliescu – Deci, acum, în orice caz, nu este momentul să stăm să deliberăm ca să ajungem la o concluzie. Am reţinut propunerea dumneavoastră; de fapt, nu schimbă nimic din tematica problemei pe care am dezbătut-o ieri. Este numai o formulare de propunere asupra căreia trebuie să deliberăm noi şi alţii şi, deci, să formeze ea însăşi o idee de deliberare în viitor. Vă propun acum să vă liniştiţi “trupele” şi să îi sfătuiţi…

Călin Popescu Tăriceanu – Daţi-mi voie. Nu sînt numai reprezentanţii partidelor, sînt studenţii, care sînt veniţi separat, sînt întreprinderi care au venit să manifeste separat. Fără să aibă girul nostru.

Ion Iliescu – Sînt demonstranţii dumneavoastră, nu ştiu care este schema acestei acţiuni.

Liviu Petrina – Depinde exclusiv de dumneavoastră, de Consiliu şi de Front, de cele două părţi – dacă spuneţi că s-au structurat în două părţi – să hotărâţi în ceea ce vă priveşte pe domniile voastre; adică, dacă Frontul se pune pe aceeaşi bază de egalitate cu celelalte partide, aţi soluţionat problema. Şi, apoi, ne întîlnim toate partidele, Frontul ca partid, în deplină egalitate cu fiecare din partidele astea, 15-20, şi discutăm omeneşte, civilizat. Dar renunţaţi la chestiunea pe care aţi anunţat-o, din 23. E treaba dumneavoastră. Dacă le-aţi unit într-un mod care depăşeşte un Decret, pe care dumneavoastră l-aţi…

Petre Roman – Aşa s-au născut, domnule, nu le-a numit nimeni.

Ion Iliescu – Aşa s-au născut. E datoria noastră să găsim formula potrivită. Lăsaţi-ne pe noi să o judecăm. Lăsaţi-ne pe noi să o facem şi să decidem şi modalitatea, şi timpul potrivit. Acum n-avem condiţii să o facem. Şi va trebui să venim noi cu o idee, înainte de toate. Să o elaborăm. Pe urmă, să găsim un consens în Consiliul nostru, asupra unei formule, a unei propuneri proprii. Să mergem, apoi, la un dialog cu toate celelalte partide. Adică, e o chestiune care nu se rezolvă aşa, pe loc. Nu mîine sînt alegerile. Mai sînt patru luni pînă la alegeri. Pînă la intrarea în campania electorală, ne clarificăm noi cum anume să facem. Asupra dialogului, de săptămîna viitoare vrem să-l şi începem. Poate facem, vineri sau sîmbătă, o primă întîlnire cu toate partidele; între timp, să-i punem în temă pe toţi şi să avem o discuţie.

Liviu Petrina – Dar întîi să fiţi şi dumneavoastră partid, neted, separat de Front sau Frontul de Consiliu.

Ion Raţiu – Permiteţi-mi şi mie răspunsul, în cîteva cuvinte. Abia am sosit în ţară, ca să aduc şi eu obolul meu la crearea democraţiei aici şi îmi permit să vă sugerez că, în concepţia Occidentului, un Front este o concepţie totalitară, fiindcă un Front reprezintă întregul evantai de opinii, de la extrema stîngă până la extrema dreaptă. Se integrează prin forţa lucrurilor, prin definiţie în a asuma întreaga suflare românească, care vrea să salveze naţiunea şi mi se pare că acest lucru este incorect şi neînţelept, în primul rînd, şi, cu siguranţă, este total nedemocratic în accepţiunea cuvîntului în Occident. Dacă dumneavoastră, într-adevăr – nu îndrăznesc să vă dau un sfat – vreţi să participaţi nu ca arbitru şi jucător, ci ca jucător, să aveţi un partid, nu un Front care, prin implicaţii, să pretindă că reprezintă pentru toţi cei care vor să salveze naţiunea…

Ion Iliescu – Vă mulţumim pentru sfat, dar trebuie să avem criteriile noastre pentru a judeca lucrurile şi nu neapărat criterii fixate sau dictate de altcineva, din afară. Este tot o chestiune de opţiune democratică. Şi în Occident sînt formaţiuni care nu se numesc partide, dar există şi participă la alegeri. Aşa că, şi în Occident, se schimbă viziunea despre structuri politice.

Corneliu Coposu – Am un cuvînt pentru domnul prim-ministru, care m-a învinuit de lipsă de loialitate. Cred că lipsa de loialitate i se poate atribui Consiliului Frontului pentru toate aceste manifestaţii din ultima vreme. Nu cred că i se poate reproşa partidului nostru o lipsă de loialitate sau lipsă de sprijin a Frontului, pînă cînd dumneavoastră aţi făcut perturbaţia în opinia publică românească, prin anunţarea candidaturii. V-am promis sprijin şi nu ne-am dat la o parte în acordarea acestui sprijin. În ce priveşte manifestaţia noastră, v-am anunţat că o vom face. V-am anunţat din vreme. Lipsa de loialitate este a dumneavoastră, care aţi organizat contra-manifestaţie, în ideea că s-ar putea întîmpla ciocniri, lucru care-l consider că e periculos. Noi am anunţat dinainte că vom face o demonstraţie absolut loială, fără violenţă.

Petre Roman – Loială cui, domnule Coposu?

Corneliu Coposu – Democraţiei, principiilor democratice…

Petre Roman – Această declaraţie a dumneavoastră, domnule Coposu, împreună cu lipsa dumneavoastră de aseară, de la Televiziune, o denumesc eu neloialitate.

Corneliu Coposu – Nu aveţi dreptate.

Petre Roman – Rămîn la această părere, totuşi.

Corneliu Coposu – I-am explicat domnului Iliescu, aseară, motivul pentru care nu ne putem prezenta la Televiziune. Deci, am fost acoperit. Şi azi-dimineaţă chiar l-am căutat de două ori.

Petre Roman – _Care a fost motivul, domnule Coposu?

Ion Iliescu – Că a fost tîrziu.

Corneliu Coposu – Era tîrziu şi nu terminasem discuţiile. Noi nu putem proceda arbitrar. Procedăm în conformitate cu hotărîrea conducerii noastre. Era tîrziu şi era convocată conducerea. Iar rezultatul acestei deliberări v-a fost comunicat imediat. Dimineaţă am comunicat, din nou, că facem manifestaţie. Şi am rugat să nu se mai însceneze contramanifestaţii sporadice, mai cu seamă că, v-am spus aseară la telefon, am şi un document din care rezultă cum aţi organizat această contra-manifestaţie.

Ion Iliescu – Domnule Coposu, dacă noi gîndeam, într-adevăr, să fie o contra-manifestaţie, vă daţi seama că nu era de amploarea acesteia. Nu ne-am propus aşa ceva.

Petre Roman – Aţi vorbit de faptul că nu aţi putut să vă exprimaţi părerea, că ar fi arbitrară. În schimb, nouă ne cereţi acum, pe loc, să ne exprimăm părerea în legătură cu propunerea dumneavoastră. E corect?

Corneliu Coposu – În principiu…

Petre Roman – Păi dumneavoastră ne somaţi, nu vă supăraţi.

Liviu Petrina – Sînteţi în afara legii.

Petre Roman – Asta e părerea dumneavoastră.

Ion Iliescu – Şi vă rog să vă reţineţi părerea pentru dumneavoastră, nu mai tot reclamaţi…

Corneliu Coposu – Domnule prim-ministru, nu noi luăm această hotărâre, nu vrem să vă presăm să o luaţi. Am cerut ca dumneavoastră să deliberaţi în conformitate cu acordul principial, faţă de care nu văd nici o contradicţie, şi mă mir că vă formalizaţi cu nişte expresii…

Ion Iliescu – Nu aveţi deloc dreptate. Noi am relatat pe larg despre discuţia noastră, despre dialogul început şi despre disponibilitatea reciprocă de a continua dialogul. De la dumneavoastră, public, nu s-a auzit aşa ceva, ci numai somaţia de azi, pe care au preluat-o agenţiile internaţionale.

Corneliu Coposu – Aseară v-am comunicat hotărîrea forurilor noastre conducătoare.

Petre Roman – La telefon. Dar pentru public? E cu totul altceva, domnule Coposu.

Ion Iliescu – Mi-aţi comunicat mie, la telefon. Dumneavoastră, deocamdată, în public…

Corneliu Coposu – Pentru public nu era cazul să comunic, înainte de a aştepta…

Ion Iliescu – Atunci, eu vă întreb: vă prezentaţi în public să vorbiţi despre dialogul început şi disponibilitatea dumneavoastră de a merge la dialog cu noi şi să contestaţi valabilitatea acestei declaraţii, care seamănă a declaraţie de război?

Corneliu Coposu – Nu, domnule, în domeniul politic orice declaraţii pot fi făcute dacă se respectă politeţea, bunul simţ şi nu frizează…

Ion Iliescu – Aici este politeţe şi bun simţ? Domnule, aici este ceea ce s-a redat deja de către agenţiile de presă din toată lumea. Dumneavoastră vorbiţi de o declaraţie pe care nu o ştie nimeni, nici măcar nouă nu ne-aţi comunicat-o. Eu zic să vă prezentaţi în faţa agenţiilor, cum aţi făcut-o şi aici, să vă prezentaţi în faţa Televiziunii, să contestaţi valabilitatea acestei declaraţii, să spuneţi că e o deformare a realităţii şi că, de fapt, dumneavoastră staţi pe alte poziţii, că aţi început cu noi acest dialog, că rămîneţi deschis la acest dialog, că aveţi nişte propuneri pe care noi le receptăm…

Petre Roman – Noi le receptăm favorabil. Am făcut-o deja aseară.

Ion Iliescu – Şi am şi comunicat acest lucru…

Ion Diaconescu – Nu le-aţi nominalizat…

Petre Roman – Păi cum să le nominalizăm, domnule, de aseară pînă azi-dimineaţă, cînd, de altfel, dumneavoastră spuneţi că nu aţi avut timp să vă prezentaţi la Televiziune, că n-aţi… V-am întrebat pînă unde va merge manifestaţia…

Liviu Petrina – Vreau să vă citesc ce am aici. Dumneavoastră anunţaţi lumii întregi că duminică la prînz, în Piaţa Victoriei din Capitală, a avut loc o manifestaţie la care au participat cîteva zeci de mii de cetăţeni, oameni ai muncii din mari unităţi economice – IMGB, Semănătoarea, Mecanică Fină, Republica, 23 August, Griviţa Roşie – şi studenţi din complexul Grozăveşti şi mai multe întreprinderi şi oraşe – Brăila, Târgu-Mureş ş.a.m.d. Ei scandează: “Muncitorii sînt cu Frontul”, “Noi sîntem poporul”, “Nu ne vindem ţara” şi alte lozinci. În piaţă manifestează, de asemenea, partizani ai partidelor politice, care contestă legitimitatea Frontului Salvării Naţionale, legile elaborate de acesta, ca şi dreptul Frontului de a se prezenta la alegeri. Pe pancartele purtate de manifestanţi scrie: “Jos FSN”, “Alegeri fără Front”, “Unde ne este Revoluţia?”, “Eroii nu au murit în parcuri”. În fruntea unui numeros grup se află domnul Corneliu Coposu, preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat, care ne-a declarat: “Am făcut această demonstraţie pentru a cere Frontului Salvării Naţionale să se dizolve şi să predea puterea politică unui guvern provizoriu, care să conducă ţara pînă la alegerile generale”.

Ion Iliescu – Este exact aceeaşi declaraţie care a venit şi pe alt canal…

Corneliu Coposu – Totalmente greşit, fiindcă eu nu puteam să cer….

Petre Roman – Dar să ştiţi că asta-i singura declaraţie care a ajuns la agenţiile internaţionale.

Corneliu Coposu – Consiliul să predea puterea unui guvern? E o stupiditate. Cine ştie…

Ion Iliescu – Şi, totuşi, ea e înregistrată de toate agenţiile de presă. Deci, iată propunerea mea, domnule Coposu, ca să demonstraţi buna dumneavoastră credinţă – şi mie şi lumii – să contestaţi această declaraţie şi să arătaţi care este poziţia dumneavoastră: că sînteţi pentru dialog, aşa cum am declarat noi că sîntem.

Corneliu Coposu – Asta am declarat…

Ion Iliescu – Nu, să o declaraţi public, nu mie personal, domnule Coposu.

Petre Roman – Niciodată n-aţi declarat public.

Ion Iliescu – Adică, ceea ce am declarat noi aseară, să confirmaţi că este şi aprecierea dumneavoastră, şi părerea dumneavoastră şi că rămâneţi deschişi dialogului. Şi că nu aţi apelat la o demonstraţie de forţă azi, că este greşit formulat, nu ştiu de către cine… Asta ar fi o dovadă de bună credinţă.

Corneliu Coposu – Aduceţi camera de luat vederi şi o fac pe loc.

Liviu Petrina – Domnule preşedinte, numai o întrebare. Este evident că, dacă Consiliul se formulează Consiliul Unităţii Naţionale, acel consiliu va desemna un alt guvern. Este o consecinţă pe care o înţelegeţi foarte limpede.

Ion Iliescu – Nu amestecaţi lucrurile, domnule Petrina. Noi vorbim de discuţia de ieri şi concluzia ei. Noi deja am făcut o declaraţie în spiritul acesta, aşteptăm o declaraţie similară. Dumneata vii cu altă problemă.

Liviu Petrina – Dar este o consecinţă pe care o întrezăresc foarte simplu.

Ion Iliescu – Deci, ajungeţi la această condiţionare…

Liviu Petrina – Eu am fost acolo cînd a fost discuţia asta.

Ion Iliescu – Păi, atunci ce te bagi în discuţie, domnule? Eu vorbeam cu domnul Coposu. Dînsul e dator moral să repare această treabă.

Voce – Domnule preşedinte, vin de jos, unde sînt muncitori şi fac scandal foarte mare şi au spus că, dacă de la această şedinţă nu va merge cineva foarte repede să ia o atitudine, să le explice…

Ion Iliescu – Noi deja am făcut-o Dumneavoastră încă nu. Deci, sînteţi datori faţă de noi, dacă vreţi să credem în buna dumneavoastră credinţă şi să existe, într-adevăr, climat de dialog. Altminteri, vă rog să mă iertaţi, noi dialog cu dumneavoastră nu mai purtăm decît de faţă cu toate celelalte partide. Sau manifestaţi bună credinţă şi, atunci, mergem în continuare la dialogul corespunzător, sau, dacă nu, vă rugăm să ne credeţi că nu mai putem avea nici un fel de încredere în buna dumneavoastră credinţă.

 

Emisiune la TVR Timişoara cu Brînduşa Armanca, despre „Falsificatorii istoriei” şi „Revoluţia din Timişoara aşa cum a fost” ianuarie 27, 2009


Actualizare 12 octombrie 2010: Înlocuire înregistrare video de pe saitul trilulilu.ro cu înregistrare video de pe youtube.

O emisiune de la TVR Timişoara din 1997, despre cărţile mele „Falsificatorii istoriei” şi „Revoluţia din Timişoara aşa cum a fost”. Realizatoarea emisiunii e Brînduşa Armanca. Cărţile respective au fost reeditate în 1999 în volumul „Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei” (ediţie revăzută şi adăugită) dar acum sînt epuizate. Volumul din 1999 poate fi citit pe internet, începînd din anul 2000.

 

26 ianuarie – ziua de naştere a tovarăşului Nicolae Ceauşescu (cîntece omagiale) ianuarie 26, 2009


Înainte de 1989 luna ianuarie era ocupată în întreaga presă cu două aniversări: a Elenei Ceauşescu (7 ianuarie) şi a lui Nicolae Ceauşescu (26 ianuarie). Presa, radioul şi televiziunea se întreceau în a preamări aceste momente istorice. Uneori, cu acest prilej, Ceauşescu dădea cîte o amnistie. În decembrie 1989, cînd eram la puşcărie, mă gîndeam că poate am norocul unei amnistii pe 26 ianuarie, cum s-a întîmplat şi în 1988, după evenimentele din noiembrie 1987 de la Braşov.

Nostalgici există şi astăzi, am ales de pe youtube nişte filmuleţe ale utilizatorului sutra00 cu cîntece ale epocii şi cu nişte imagini şi texte care prezintă realizările epocii Ceauşescu.

Primul film prezintă cîntecul „Partidul, Ceauşescu, România”, care se învăţa pe atunci şi în şcoli.

Versurile cîntecului „Partidul, Ceauşescu, România”:
Din veacuri a luptat această ţară
Şi fiii ei de veacuri au visat
Această minunată primăvară
Pe care o trăim înflăcărat

Noi împlinim tot ce-au visat străbunii
Şi ducem mai departe visul lor
Spre frumuseţea acestei ţări şi-a lumii
Spre fericirea acestui brav popor

Poporul, Ceauşescu, România!
Partidul, Ceauşescu, România!

Avem în fruntea noastră un fiu al ţării
Cel mai iubit şi cel mai ascultat
Ce-n lume pînă în depărtarea zării
E preţuit de oameni şi stimat

Aceste trei cuvinte minunate
Cuvinte demne ca un tricolor
Noi le purtăm în inimă săpate
Spre comunism, spre anii viitori

Poporul, Ceauşescu, România!
Partidul, Ceauşescu, România!

Al doilea film, cu cîntecul Magistrala albastră (e vorba de canalul Dunăre – Marea Neagră). Cîntă Mirabela Dauer şi Dan Spătaru:

Versuri „Magistrala albastră”:
Dunăre, de acum
Porţi spre mare nou drum
Porţi spre mare mîndria
Căci ce fac şi ce spun
E şi drept, e şi bun
Cînd te-nalţi, România!

Împlinind cîte-un vis
Către veacuri deschis
Vis de aur romantic
Nu la stele visînd
Ci aici pe pămînt
Am creat dintr-un gînd

Refren:
Magistrala albastră, drum de ape şi vis
Drum de suflet purtînd
Cîntec fără cuvînt
Drum spre mare deschis
Magistrala albastră, drum de oameni născut
Ce-ţi vorbeşte, să ştii
De prezent, de trecut
Şi de mari ctitorii
Ca un semn că ei sînt
Veşnic pe-acest pămînt
Că au fost şi vor fi

Noi cu pacea-am semnat
Peste tot ce-am durat
La orice temelie
Fără teamă de greu
Noi în numele tău
Construim, Românie!

Din iubire urcînd
Ceruri peste pămînt
Din iubire de ţară
Să ne fie curat
Acest veac minunat
Am gîndit şi-am creat!

Refren

Alt filmuleţ, cu cîntecele: Ceauşescu reales, la al 14-lea congres, „Cutezător fiu al poporului” şi „Stima noastră şi mîndria, Ceauşescu – România”.

Versuri „Ceauşescu reales, la al 14-lea congres”:
Partidul, ţara, poporul
Un singur gînd şi un conducător
Uniţi clădim viitorul
Spre comunism ne avîntăm în zbor
Ceauşescu reales, la al 14-lea congres
Ceauşescu reales, la al 14-lea congres
Ceauşescu reales, la al 14-lea congres
Ceauşescu reales, la al 14-lea congres
Sîntem stăpîni azi pe toate
În ţara noastră şi cu toţi luptăm
Să v-aratăm că se poate
Să cutezăm, să vrem şi să visăm
Ceauşescu reales, la al 14-lea congres
Ceauşescu reales, la al 14-lea congres
Ceauşescu reales, la al 14-lea congres
Ceauşescu reales, la al 14-lea congres
E liber, mîndru poporul
Ce-a ridicat atîtea ctitorii
E mîndru şi tricolorul
Acestei minunate Românii
Ceauşescu reales, la al 14-lea congres
Ceauşescu reales, la al 14-lea congres
Ceauşescu reales, la al 14-lea congres
Ceauşescu reales, la al 14-lea congres
Partidul este puterea
Ce ne conduce înspre viitor
Partidul este iubirea
Pentru al nostru brav conducător
Ceauşescu reales, la al 14-lea congres
Ceauşescu reales, la al 14-lea congres
Ceauşescu reales, la al 14-lea congres
Ceauşescu reales, la al 14-lea congres

Versuri „Cutezător fiu al poporului”:
Cutezător
Cutezător fiu al poporului

Cîntăm că azi e sărbătoare
E sărbătoarea întregului popor
Cîntăm pe cel ce ne conduce
Pe drum de soare, spre viitor
Partidului iubit şi ţării
Cu drag întreaga viaţă şi-a-nchinat
Stegar al fericirii noastre
(neînţelegibil)

Cutezător fiu al poporului
De drumuri măreţe deschizător
Noi îţi dorim mereu sănătate
Să fii oricînd pentru al tău popor
Cutezător

Cîntăm pe acela care poartă
Istorica făclie din străbuni
Pe Nicolae Ceauşescu
Pe cel mai bun dintre cei mai buni

(neînţelegibil)
Urcînd spre culmile legendelor
Se-nalţă drept (neînţelegibil)
Neobosit făuritor
Cutezător fiu al poporului
Milioane de glasuri, te cîntă în cor
Noi îţi dorim mereu sănătate
Să fii oricînd pentru al tău popor
Cutezător
Cutezător
Cutezător fiu al poporului
Milioane de glasuri, te cîntă în cor
Noi îţi dorim mereu sănătate
Să fii oricînd pentru al tău popor
Cutezător
Întru mulţi ani
Întru mulţi ani, la mulţi ani!
Întru mulţi ani
Întru mulţi ani
Întru mulţi ani!

Următorul film este cu cîntecul „Trăim decenii de împliniri măreţe” şi cu „1 Mai muncitoresc”

Versurile cîntecului „Trăim decenii de împliniri măreţe”:
Din trecut în zbor, rămîi nemuritor
În tot ce-am creat şi ţării noi am dat
Vin, sărbătoresc, pe plaiul românesc
Poporu-ntreg şi ţara în cîntec te slăvesc

Refren:
Trăim decenii de împliniri măreţe
Trăim decenii de muncă şi avînt
Trăim decenii de vis şi frumuseţe
Trăim decenii de înţelept cuvînt
Visăm decenii trăite în demnitate
Visăm decenii de drum spre comunism
Visăm decenii de suveranitate
Visăm decenii de mîndru eroism

Timp biruitor de glorii şi de dor
Noi îţi vom urma cu toţi chemarea ta
Timp de bucurii ai scumpei Românii
Poporu-ntreg şi ţara prin cîntec te-or slăvi

Refren

Alt film cu cîntecul „Trăiască Ceauşescu”

 

Fişierele indisponibile – restabilite ianuarie 24, 2009

Filed under: General — mariusmioc @ 8:46 pm
Tags:

Scriam în 9 ianuarie că din cauza unor probleme pe saitul trilulilu, folosit ca platformă pentru unele înregistrări audio şi video de pe acest blog, unele fişiere sînt indisponibile.

Informez cititorii că fişierele sînt iarăşi disponibile. Am aşteptat ca saitul trilulilu să-şi rezolve problema, iar dacă am văzut că nu o fac am reîncărcat fişierele respective pe acel sait. Rog să mi se semnaleze dacă mai sînt fişiere care nu funcţionează.

Înregistrările afectate erau mai vechi, în special de la serialul „Revoluţia din Timişoara în înregistrări audio-video” şi de la interviul cu Laszlo Tokes.

 

Rich Andrew Hall: „Rescrierea istoriei revoluţiei. Triumful revizionismului securist în România” (6). 22 decembrie 1989: Ce l-a făcut pe Ceauşescu să fugă?


Actualizat: Am pus şi o filmare cu fuga lui Ceauşescu.

Un nou fragment din teza de doctorat din 1997 a profesorului american Rich Andrew Hall avînd titlul: „Rescrierea istoriei revoluţiei. Relaţiile într-un regim autoritar şi triumful revizionismului securist în România de după Ceauşescu”.

Pentru republicarea în altă parte a acestei teze este nevoie să cereţi aprobarea autorului, cu care se poate lua legătura la hallria@comcast.net

Episoadele anterioare:
Ceauşescu pleacă în Iran
18-19 decembrie. Evenimentele din Timişoara în absenţa lui Ceauşescu
20 decembrie 1989: Protestatarii cuceresc Timişoara
Greşeala fatală a lui Ceauşescu: mitingul din 21 decembrie
Cine a aruncat „petarda”?

22 decembrie 1989: Ce l-a făcut pe Ceauşescu să fugă?

Filmare pusă de youtube de „spiderpctv”.

În miezul zilei de vineri, 22 decembrie 1989, un elicopter supraîncărcat s-a ridicat de pe acoperişul clădirii Comitetului Central şi s-a luptat să părăsească cerul cenuşiu al Bucureştiului. Cîteva clipe după aceasta demonstranţii au ajuns pe acoperişul clădirii CC şi au început să distrugă pista de aterizare pentru a se asigura că nici un alt elicopter nu va putea ateriza. Mai jos, în Piaţa Palatului, aproape 100000 de persoane se adunaseră şi strigau în delir pe melodia cunoscutului imn fotbalistic englezesc: „Ole, ole, ole, Ceauşescu nu mai e!”. Elicopterul îi căra pe Nicolae şi Elena Ceauşescu în călătoria lor finală în afara Bucureştiului şi aducea un brusc sfîrşit domniei de 24 de ani a lui Ceauşescu. După violenţa din noaptea anterioară, deznodămîntul paşnic al confruntării între populaţie şi regimul Ceauşescu a fost neaşteptat. Mulţi observatori îşi închipuiseră că Ceauşescu mai degrabă ar organiza rezistenţă în clădirea Comitetului Central, „înconjurat de munţi de cadavre”, cum a afirmat o persoană, decît să părăsească puterea <Alexandru Saucă, K.G.B.-ul şi Revoluţia Română, Bucureşti, Editura Miracol, 1994, pag. 80>. Ca urmare, aceşti observatori au ajuns la concluzia că Securitatea l-a abandonat pe Ceauşescu în masă <Vezi, de pildă, Vladimir Tismăneanu, “The Quasi-Revolution and Its Discontents: Emerging Political Pluralism in Post-Ceausescu Romania”, East European Politics and Societies 7, nr. 2 (Primăvara 1993): 328 (în special fn. 31). După Tismăneanu: “Pînă acum, totuşi, singurele date sigure sînt că securitatea şi armata şi-au schimbat supunerea şi l-au abandonat pe Ceauşescu în timpul primelor ore a lui 22 decembie 1989…”>. Ilie Stoian rezumează această idee dominantă cînd afirmă: „sîntem convinşi că dacă Securitatea nu voia, nimeni n-ar fi pătruns în C.C. iar Ceauşescu n-ar fi căzut în acea zi” <Ilie Stoian, Decembrie ‘89: Arta Diversiunii, Editura Colaj, Bucureşti 1993, pag. 28>.

Chiar mai mult, după unele speculaţii larg răspîndite conducerea fostei securităţi deja trebuie să fi ajuns în acel moment la o înţelegere cu complotiştii care urmau să conducă Frontul Salvării Naţionale la putere <Vezi, de pildă, Tismăneanu, “The Quasi-Revolution”: 328 (fn. 31): “…generalii Stănculescu, Guşe şi Vlad au acţionat în metoda tradiţională a căpitanilor gărzilor pretoriene prin faptul că l-au abandonat pe tiranul pierzător şi au jucat un rol crucial în alegerea succesorului acestuia (lovitura de palat)”>. Aceste speculaţii sînt importante, pentru că dacă Securitatea ca instituţie l-a abandonat pe Ceauşescu şi deja avea o înţelegere cu noii lideri politici ai ţării, atunci „teroriştii” care au apărut în seara de 22 decembrie trebuie fie să fi acţionat în numele Frontului Salvării Naţionale, fie să fi fost o invenţie urmărind să legitimeze preluarea puterii de către Front.

Sursele de opoziţie au alimentat amîndouă aceste concluzii. Conform lui Liviu Vălenaş: „În Bucureşti este sigur că Securitatea a trecut practic în corpore de partea complotiştilor deja în noaptea de 21/22 decembrie 1989, probabil pe la miezul nopţii” <Liviu Vălenaş, “Lovitura de palat din România”, Baricada nr. 26 (10 iulie 1990), pag. 3>. El speculează că generalul Vlad deja desfăşura activitate dizidentă de-a lungul zilelor precedente: „Se pare că el [comandantul Securităţii generalul Iulian Vlad] este persoana care a transmis ordinele ‘în Timişoara nu va fi linişte’, ‘pentru muncitori să iasă în stradă’ şi ‘pentru armată să se retragă în cazărmi'”<Ibidem>. Ilie Stoian încearcă să dea de înţeles că în noaptea de 21/22 decembrie generalul Vlad deja încerca să se distanţeze de ceilalţi comandanţi ai regimului. Stoian contrastează acţiunile ministrului apărării Milea, care a rămas printre demnitarii din partid, armată, securitate şi miliţie care coordonau represiunea, şi cele ale generalului Vlad care stătea „separat de aceştia, pe trotuarul de vis-a-vis de Dalles …, loc pe care nu l-a părăsit pînă în dimineaţa de 22 decembrie şi pe care a rămas tăcut fără să ia legătura cu nimeni” <Stoian, Decembrie ‘89: Arta Diversiunii, pag. 24. Conform lui Stoian, ministrul apărării Milea a fost comandantul suprem al forţelor de represiune din acea noapte. În decembrie 1993, la a 4-a aniversare a evenimentelor, ziarul de opoziţie editat de Horia Alexandrescu, Cronica Română, a reînnoit pretenţia că Vlad s-a distanţat de echipa care supraveghea represiunea (Cronica Română, 21 decembrie 1993, pag. 3)>.

Această afirmaţie pare totuşi îndoielnică. În martie 1990 un demonstrant a făcut aluzie la rolul lui Vlad în Piaţa Universităţii în noaptea de 21/22 decembrie: „eram atunci cîteva sute, cînd sinistra persoană care se ascunde sub codul ‘M-88’ a dat ordin să fim măcelăriţi” <Vasile Neagoe, “Noaptea cea mai lungă”, Expres, nr. 8 (23-29 martie 1990), pag. 6>. În transcrierile comunicaţiilor dintre USLA şi Miliţie din 21 şi 22 decembrie, „88” e indicat ca fiind codul generalului Vlad <Vezi “Dintre sute de catarge,” Libertatea, 1 februarie 1990; 9 februarie 1990; 12 februarie 1990>. Mai mult, după cum discuţia noastră despre evenimentele din Piaţa Universităţii a arătat, forţele Securităţii sînt clar amestecate, şi par a fi fost principala componentă a represiunii brutale care a avut loc în acea noapte.

Brusca moarte a ministrului apărării Vasile Milea puţin înainte de ora 9:30 în 22 decembrie 1989 a fost un moment cheie în evoluţia evenimentelor. Anunţul de la televiziunea naţională cu mai mult de o oră întîrziere (10:50) că „trădătorul Milea s-a sinucis” a părut doar să grăbească fraternizarea deja în desfăşurare între recruţii din armată şi protestatarii care se îndreptau spre centrul oraşului. Explicaţia oficială a morţii lui Milea a provocat neîncredere atunci şi a continuat să provoace neîncredere şi mai apoi. Titlul interviului cu un aghiotant a lui Milea însumează amănuntele care fac îndoielnică explicaţia oficială de „sinucidere”: „O curiozitate: te împuşti în inimă, aşezi pistolul pe masă, apoi te întinzi pe canapea”<căpitan Alexandru Barbu, interviu de Horia Alexandrescu, “O curiozitate: te împuşti în inimă, aşezi pistolul pe masă, apoi te întinzi pe canapea!”, Tineretul Liber, 2 iunie 1990, pag. 1-2>.

În 1995 Liviu Vălenaş a publicat afirmaţiile unui fost ofiţer din Direcţia de Informaţii Externe (DIE – ramură a Securităţii), acum foarte critic la adresa regimului Iliescu şi a SRI-ului, despre moartea lui Milea. Conform acestei surse a Securităţii, Securitatea deja slujea interesele FSN în dimineaţa de 22 decembrie. El a pretins că Milea a fost împuşcat de Securitate iar „ordinul de lichidare a fost dat de Ion Iliescu” şi asta a „netezit succesul loviturii de stat din 22 decembrie 1989, o lovitură de inspiraţie KGB”<Liviu Vălenaş, “Dosarele secrete ale neocomunismului din România”, Românul Liber XI, nr. 8-9 (august-septembrie 1995), pag. 32. Acestea par să fi fost publicate iniţial în ziarul de opoziţie Evenimentul Zilei>

Afirmaţia este dubioasă. În timpul judecăţii sale sumare din 25 decembrie 1989, chiar înainte de execuţia sa, Nicolae Ceauşescu a susţinut că Milea a fost un trădător fiindcă „n-a aplicat ordinele stabilite ca unităţile militare să-şi facă datoria”<vezi FBIS-EEU-89-248, 28 decembrie 1989, 63>. La şedinţa C.P.Ex. care a avut loc după moartea lui Milea, Ceauşescu a dat mai multe amănunte:

„Generalul Milea a plecat de la mine şi după două minute am fost informat ca s-a împuşcat. Avînd în vedere şi comportarea sa în toată această perioadă, reiese că el, de fapt, a sabotat aplicarea măsurilor şi a lucrat în strînsă legătură cu străinii… În capitală nu au aplicat nici o măsură, nu au aplicat dispoziţiile date şi reiese că tot ce am discutat noi, pentru capitală, a fost folosit pentru a putea să se organizeze în alte părţi… Trădătorul Milea a plecat de aici şi s-a sinucis. I-am spus să se ducă să dea ordin să aducă unităţile militare şi el s-a sinucis”<Mircea Bunea, Praf în ochi. Procesul celor 24-1-2, Editura Scripta, Bucureşti 1994, pag. 53, 56>.

După Rady, presupusa insubordonare a lui Milea nu a fost doar în închipuirea lui Ceauşescu: „Cînd au apărut zorile, amploarea insubordonării lui Milea a devenit clară. Clădirea Comitetului Central era doar uşor păzită şi străzile care duceau către ea erau fără o protecţie potrivită. În acelaşi timp, primele rapoarte care începeau să vină de la secretarii locali de partid şi de la securitate indicau că armata nu mai acţiona pentru a înnăbuşi demonstraţiile din provincie. Dacă în ziua anterioară armata împuşcase 6 demonstranţi în Tîrgu Mureş, acum adoptase o poziţie pasivă, rezumîndu-se să apere sediile de partid şi lăsînd străzile mulţimii<Rady, Romania in Turmoil, pag. 103. Informaţii din alte părţi arată că înainte de ora 10 dimineaţa demonstranţii au preluat controlul în Alba Iulia, Arad şi alte oraşe importante din Transilvania>.

Rady presupune că acesta a fost motivul pentru care Milea a fost chemat în biroul lui Ceauşescu şi instruit „să ordone armatei să reînceapă operaţiile active şi să ordone foc împotriva unităţilor care se dovedesc recalcitrante”.

Surse din armată sugerează că după ieşirea din prima şedinţă C.P.Ex. de dimineaţă (la aproximativ ora 8:30), Milea a ordonat unităţilor armate de pe străzile Bucureştiului să se adune lîngă tehnica militară, să ignore „provocările” şi să se reţină în a deschide focul<vezi comentariile locotenent-colonelului Rafaelescu Alexandru în Ion D. Goia, “Chiar dacă fugea, Ceauşescu nu scăpa!”, Flacăra, nr. 5 (6-12 februarie 1991), pag. 8-9>. Într-o oarecare măsură, Milea mai degrabă răspundea realităţilor de pe teren, căci deja după 7 dimineaţa imense coloane de muncitori de la IMGB şi de la alte fabrici importante erau în marş spre centrul oraşului. Comandanţii de pe teren, copleşiţi, mereu întrebau superiorii cum să acţioneze în această situaţie repede schimbătoare. În unele cazuri au primit ordin de la comandanţii de nivel mijlociu să se adune în jurul tehnicii militare; în altele, se pare că şi-au urmat propria conştiinţă. Conform unor surse ale armatei, efectul soldaţilor grupaţi în jurul echipamentului a fost ruperea în fapt a cordoanelor care fuseseră desemnate pentru a împiedica înaintarea demonstranţilor<locotenent-colonel Ion Cotîrlea şi locotenent-colonel Rafaelescu Alexandru în ibidem>. Ordinul lui Milea a ajutat trecerea nestingherită a demonstranţilor spre Piaţa Palatului.

Rămîne neclar dacă Milea a fost ucis de Securitate pentru insubordonarea sa sau s-a sinucis cu adevărat<Chiar şi Brucan este nesigur. Vezi Brucan, The Wasted Generation, pag. 2>. Un ofiţer de armată a declarat că Milea, foarte emoţionat (se pare după o discuţie cu Ceauşescu), i-a poruncit să-i dea pistolul şi apoi a închis uşa de la biroul său şi s-a împuşcat<vezi comentariile maiorului de armată inginer Tufan aşa cum au fost repovestite de locotenent-colonel Alexandru Andrei în Goia, “Chiar dacă fugea”, pag. 9>. Sigur este că imediat după moartea lui Milea C.P.Ex.-ul s-a adunat iar într-o şedinţă de urgenţă. Stenograma acestei şedinţe de după ora 9:30 oferă unele surprize<Bunea, Praf în ochi, pag. 53-56>. În timp ce majoritatea membrilor C.P.Ex. a răspuns apelului lui Ceauşescu de a lupta pînă la capăt, cîţiva membri păreau să fie echivoci ca urmare a numărului mare de protestatari. Gogu Rădulescu a spus: „Din informaţii, coloane de muncitori au pornit către centru şi trebuie luate măsuri ca să fie evitată vărsarea de sînge”. Chiar şi primul ministru Constantin Dăscălescu a admis: „Am fost şi voi fi cu dumneavoastră pînă crăp, dar cred că trebuie să chibzuim dacă tragem în muncitorii cinstiţi”.

Poziţiile membrilor C.P.Ex. par să fi fost influenţate de veştile că unii soldaţi din armată au fost „dezarmaţi” de protestatari. Ion Radu a afirmat că „ministrul Vlad spune că izolat mai sînt nişte grupuri de militari dezarmate”. Semnificativ, în absenţa unui reprezentant al armatei la şedinţă, directorul Securităţii Iulian Vlad (care oficial nici măcar nu era membru C.P.Ex.) a fost cel care i-a asigurat pe participanţi că „armata nu lasă dezarmată”. La sfîrşit s-a hotărît că numai dacă demonstranţii sînt înarmaţi şi atacă se va deschide focul împotriva lor. Deşi în presa românească de după revoluţie s-a afirmat uneori că Vlad ar fi răspuns la apelul lui Ceauşescu de „a lupta pînă la capăt” cu expresia „pe naiba”, stenograma îl notează răspunzînd obedient „procedăm cum aţi spus”<Bunea, Praf în ochi, pag. 53-56>.

În urma morţii lui Milea generalul Stănculescu l-a numit pe generalul Victor Stănculescu, proaspăt sosit de la Timişoara şi un notoriu favorit al Elenei, ca ministru al apărării. Din punct de vedere birocratic, şeful Marelui Stat Major, generalul Ştefan Guşe, ar fi trebuit să preia funcţia lui Milea. Dar Guşe încă era în tranzit de la Timişoara şi în asemenea cazuri cuvîntul lui Ceauşescu era întotdeauna hotărîtor. Conform lui Stănculescu, Milea îi telefonase noaptea anterioară şi i-a spus că au apărut „probleme” şi că trebuie să se întoarcă imediat la Bucureşti<Stănculescu, interviu de Ioan Buduca, în Cuvîntul nr. 8-9 din 29 martie 1990, pag. 9>. Stănculescu, după propriile sale spuse intrate deja în folclorul evenimentelor din decembrie, a fost atît de hotărît să evite implicarea sa într-o represiune similară celei în care fusese implicat la Timişoara încît, reîntors la Bucureşti în primele ore ale dimineţii de 22 decembrie, a aranjat cu un doctor să-şi pună piciorul stîng în ghips<Ibidem. De aici porecla sa satirică din presa românească: „Ghipsulescu”>. Totuşi, asta nu a împiedicat numirea sa ca ministru al apărării.

Între 9:30 (cînd Milea a fost găsit mort) şi 10:45 (cînd Stănculescu a ajuns în clădirea CC), armata a rămas practic fără comandant iar ofiţerii au continuat să transmită ultimul ordin a lui Milea, de dinaintea morţii sale, cerînd trupelor să nu deschidă focul<vezi comentariile locotenent-colonelului Alexandru Andrei în Goia, “Chiar dacă fugea,” pag. 9>. După ce Stănculescu a ajuns la clădirea CC, la 10:45, el a extins ordinul „Rondoul” a lui Milea pentru a include reîntoarcerea unităţilor militare în cazărmi<Ibid. Vezi deasemenea Stănculescu, interviu de Ioan Buduca, în Cuvîntul nr. 8-9 din 29 martie 1990, pag. 9. Conform primului raport al Comisiei Senatoriale despre evenimente, la ora 10:45 el a ordonat tuturor unităţilor din Bucureşti şi aflate în drum spre Bucureşti să se întoarcă în cazărmi, iar la 12:15 ordinul de retragere în cazărmi a fost transmis unităţilor din întreaga ţară (vezi “Cine a tras în noi, în 16-22?” România Liberă, 27 mai 1992, pag. 5)>. Totuşi, în acelaşi timp, conform spuselor comandantului aviaţiei generalul Gheorghe Rus, imediat după evenimente, Stănculescu i-a ordonat să pregătească 300 de paraşutişti, cu elicoptere şi avioane, gata să coboare şi să se angajeze în luptă în Piaţa Palatului<Brucan, The Wasted Generation, pag. 2-3. Interesante comentariile lui Brucan: “afirmaţia [lui Rus] a fost înregistrată la începutul lui ianuarie 1990 cînd memoria sa era încă proaspătă şi înainte ca situaţia politică să dea naştere la inhibiţii care mai apoi vor împiedica generalii să facă asemenea afirmaţii sincere….”>. În timpul procesului său în 1990, membrul C.P.Ex. Manea Mănescu a confirmat că planul iniţial era să se evacueze întreg C.P.Ex.-ul din clădirea CC<Ibidem, pag. 3>.

Saucă are probabil dreptate cînd scrie că Stănculescu şi-a dat seama că dacă nu găseşte o cale de a scăpa de Ceauşeşti, ar putea suferi soarta lui Milea<Saucă, KGB-ul şi Revoluţia, pag. 80-82>. Pentru Stănculescu alegerea era simplă: „ori el [Nicolae], ori noi!”. Stănculescu pretinde că, deoarece pe coridoarele clădirii CC mişunau paznici înarmaţi şi „se auzeau deja trozniturile geamurilor sparte la intrarea în sediu [CC]”, a luat hotărîrea să-i evacueze cu elicopterul pe Ceauşeşti, pentru a evita o baie de sînge sau linşarea cuplului prezidenţial<Stănculescu, interviu de Ioan Buduca, în Cuvîntul nr. 8-9 din 29 martie 1990, pag. 9>. Conform locotenent-colonelului Ion Pomojnicu, unul din puţinii ofiţeri de armată din clădire din acel moment, securiştii din interior erau „înarmaţi pînă în dinţi” cu pistoale mitralieră şi stocuri de muniţie şi „hotărîţi să facă faţă oricui”<vezi Goia, “Chiar dacă fugea,” pag. 9>.

Deşi foştii securişti contestă dimensiunea populară şi „revoluţionară” a evenimentelor din decembrie, în mod constant îşi atribuie merite pentru că n-au deschis focul în dimineaţa de 22. De pildă „un grup de foşti ofiţeri de Securitate” pune „o întrebare pentru toţi ‘revoluţionarii’ şi ‘dizidenţii’ care atacă cadrele fostei securităţi”:  … cadrele Direcţiei a 5-a care se găseau în fostul C.C. aveau la îndemînă peste 200000 de cartuşe … ce s-ar fi întîmplat cu ‘revoluţia’ dacă fostele cadre ale Direcţiei a 5-a ar fi tras, într-adevăr?<Un grup de foşti ofiţeri de securitate, “Aşa vă place revoluţia? Aşa a fost!”, Democraţia nr. 36 din 24-30 septembrie 1990, pag. 4> Generalul Vlad a explicat cu multe amănunte ordinele pe care le-a dat subordonaţilor în dimineaţa de 22 decembrie, instruindu-i să nu deschidă focul şi să îngăduie intrarea paşnică a demonstranţilor în clădirea CC şi a televiziunii<Iulian Vlad, “Ce mai aveţi de spus?,” Adevărul, 19 ianuarie 1991>.

Afirmaţiile lui Vlad sînt puse însă în discuţie de faptul că ele însoţesc pretenţia că încă din 17 decembrie el nu asculta ordinele lui Ceauşescu şi-şi instruia oamenii din Timişoara să nu deschidă focul şi să nu iasă pe străzi, iar din 18 decembrie a emis un asemenea ordin pentru întreaga ţară<Ibidem>. Transcrierile comunicaţiilor dintre unităţile de miliţie şi USLA arată că după ora 9:40 dimineaţa s-au făcut referiri frecvente la o hotărîre de la „sediul central” că forţele regimului trebuie să deschidă focul numai dacă demonstranţii încearcă să pătrundă în clădirile oficiale, în care caz trebuie trase doar focuri de avertisment<“Dintre sute de catarge”, Libertatea, 3-14 februarie 1990>. Momentul acestei decizii sugerează că a fost o reacţie la acţiunea – sau mai degrabă lipsa de acţiune – a armatei, care a lăsat demonstranţii să copleşească centrul oraşului, şi că era în concordanţă cu hotărîrea luată la cea de-a doua şedinţă de urgenţă a C.P.Ex.

Conform locotenent-colonelului de armată Ion Pomojnicu, Securitatea era pe deplin pregătită pentru represiune, dar a fost surprinsă cu garda jos de rapida dezvoltare a evenimentelor grăbită de abandonarea de către armată a regimului:

„Pe plan general, să ştiţi că surprinderea a creat-o scoaterea armatei din dispozitiv. În momentul în care armata s-a retras, acest dispozitiv s-a frînt, iar celelalte forţe, aparţinînd MI-ului, au fugit. Daca nu ar fi intervenit această dezorganizare a lor, de moment, între ora 11 şi ora 12, cînd s-a întîmplat, poate că ele, forţele MI, ar fi intervenit. Acel moment de panică şi de bulversare a favorizat modul în care au decurs în continuare evenimentele”<Ion D. Goia, “Chiar dacă fugea”, pag. 9>.

De altfel, evacuarea Ceauşeştilor din clădirea CC i-a lăsat fără obiectul muncii:
…[securiştii] au fugit imediat după ce şi-au terminat misiunea; misiunea lor era să apere persoana aceasta, pe Ceauşescu. Şi dacă el ar fi rămas, cred că ar fi făcut-o. Consider că plecarea lui Ceauşescu din clădirea C.C. a eliminat obiectul care trebuia apărat în această clădire prin misiunea pe care o aveau cei de acolo şi poate că ar fi apărat-o în continuare, dacă persoana ar fi rămas. …Nu uitaţi că asemenea forţe erau nu numai în C.C. Erau şi la Direcţia a 5-a trupe blocate, şi la Bibliotecă: Cele de aici n-au coborît de pe clădire decît după ce a zburat elicopterul… eu sînt convins că nici la televiziune nu s-ar fi pătruns dacă nu s-ar fi ştiut că Ceauşescu a fugit. Fuga lui Ceausescu a fost vitală pentru mersul revoluţiei române<Ion D. Goia, “Chiar dacă fugea”, pag. 9>.

Dovezi suplimentare că Securitatea a fost lăsată în dezordine de zborul lui Ceauşescu vin şi de la Sergiu Tănăsescu, una din primele persoane care a intrat în clădirea CC:

„…cei de acolo fuseseră luaţi absolut pe nepregătite. Am găsit cafele băute pe jumătate, ţigări abandonate în scrumiere… Bărbaţii îşi rupseseră epoleţii, aveau vestonul de-o culoare şi pantalonii de alta, toţi voiau să ne deruteze…. [la] intrarea A erau foarte mulţi securişti acolo… alţii s-au amestecat cu mulţimea profitînd şi de faptul că erau echipaţi în civil…5 inşi în civil…fără nici un fel de somaţie au început să tragă, e drept că pe deasupra mulţimii”
<Dr. Sergiu Tănăsescu, interviu de Ion K. Ion, “Dincă şi Postelnicu au fost prinşi de pantera roz!”, Cuvîntul, nr. 7 (14 martie 1990), pag. 15>

(Va urma)

Comentariu propriu (Marius Mioc): Ideea că teroriştii apăruţi în seara de 22 decembrie au acţionat în numele Frontului Salvării Naţionale sau au fost o invenţie care să legitimeze preluarea puterii de către Front nu este legată obligatoriu de existenţa unui complot prin care Securitatea ca instituţie ar fi avut o înţelegere cu noii lideri politici ai ţării încă înainte de fuga lui Ceauşescu. Înţelegerea se putea realiza şi după fuga lui Ceauşescu, şi nu este obligatoriu să includă Securitatea ca instituţie. Teoria că Ion Iliescu ar fi acţionat concret împotriva lui Ceauşescu înainte de fuga acestuia din C.C. mi se pare o dezinformare cu scopul de a-i atribui lui Ion Iliescu nişte merite inexistente în răsturnarea lui Ceauşescu. Ion Iliescu însuşi nu şi-a arogat asemenea merite. Socotind diatribele vehemente anti-Securitate emise la TVR (vezi „Trupele de securitate atacă unităţile militare”, fapt afirmat şi de Ion Iliescu personal„Securiştii trag asupra salvărilor”, „Securiştii au otrăvit apa”, „Securitatea continuă să tragă în armată”, „Nu credeţi balivernele foştilor securişti”), faptul că emisia televizată se subordona FSN-ului şi a fost principalul mijloc prin care FSN s-a impus la guvernare în faţa altor grupuri care discutau formarea de guverne prin CC (vezi „Să înconjurăm cu unitatea noastră Comitetul Salvării Naţionale”), cît şi arestarea lui Iulian Vlad la scurt timp după revoluţie, pare improbabilă existenţa vreunei înţelegeri prealabile între Securitate ca instituţie şi FSN. Mai degrabă pare să fi fost o înţelegere cu unele persoane din conducerea armatei, a căror trimitere în judecată pentru participare la reprimarea revoluţiei a fost evitată de conducerea politică a lui Ion Iliescu. FSN-ul a avut totuşi sprijinul instinctiv al foştilor securişti speriaţi de retorica anticomunistă a opoziţiei, nefiind necesar pentru asta vreun complot prealabil. Ulterior, de la ideea de a se evita inculparea penală a unor comandanţi din M.Ap.N. s-a trecut la ideea de amnistie generală legată de revoluţia din 1989, promovată deschis de persoane din jurul lui Ion Iliescu (Sergiu Nicolaescu, Gelu Voican Voiculescu) şi discret de Ion Iliescu personal, care însă n-a putut s-o pună în practică, căci amnistia era o prerogativă a parlamentului, nu a preşedintelui. Fostul preşedinte a folosit însă frecvent dreptul său de a acorda graţieri în cauze privind revoluţia din 1989.

Principalul fapt care ridică bănuieli cu privire la o înscenare a luptei „antiteroriste” este faptul că aceşti terorişti n-au fost depistaţi, iar în primii 7 ani după revoluţie, cînd ancheta se putea face cu cele mai bune rezultate, puterea politică a fost deţinută de FSN şi de Ion Iliescu. Dacă moartea unui om poate rămîne în mister, moartea a aproape 1000 de oameni, cît au fost ca urmare a acţiunilor teroriste, nu este deloc normal să rămînă nelămurită.

Rich Hall aminteşte declaraţii din perioada imediat următoare revoluţiei care arată că în 22 decembrie 1989 securiştii erau înarmaţi, inclusiv cum foşti securişti se lăudau în 1990 că ar fi putut să tragă dar n-au făcut-o. Faptul se coroborează şi cu declaraţii televizate din 22 decembrie 1989. Este oportună reamintirea acestui fapt în condiţiile în care mai recent se pretinde că Iulian Vlad “ceruse încă din 18 decembrie să se sigileze armamentul”, după cum a declarat fostul viceprimministru Gelu Voican în ziarul timişorean „Agenda Zilei” din 17 decembrie 2008, cum am comentat deja pe acest blog. Am încercat să obţin de la „Agenda Zilei” o dezminţire cu privire la afirmaţia despre încuierea sigilarea armelor în rasteluri din 18 decembrie 1989, dar fără rezultat pînă acum.

 

Minciunile Primăriei Timişoara ianuarie 23, 2009


Scriam în 17 ianuarie pe acest blog că dreptul de a manifesta liber, revendicare a revoluţiei din 1989, a fost uitat în Timişoara.

Ziarul „Opinia Timişoarei” confirmă că motivele invocate de purtătorul de cuvînt al Primăriei Timişoara pentru interzicerea mitingului comunităţii arabe sînt simple pretexte. Citez din articolul „De ce nu au putut manifesta arabii în Timişoara” de Aurora Mărgeanu:

„organizatorii, timi­şoreni de etnie arabă, doreau să facă un marş  pe traseul B-dul 16 Decembrie – Podul Şaguna – B-dul C.D. Loga – Prefectură, între orele 14-17. Oficial, Flavius Boncea, purtătorul de cuvânt al Primăriei Timişoara, a motivat că traficul pe această plajă orară este deosebit de intens şi s-ar fi putut genera blocaje de circulaţie. (…) Am cerut şi opinia doctorului Paul Costin, preşedintele Comunităţii Evreilor din Timişoara, care ne-a declarat: „Eu consider că la noi ecumenismul nu se afirmă, ci chiar se practică. Un astfel de marş nu este în spiritul Timişoarei. Cînd a fost război în Kosovo nu ştiu să fi manifestat sîrbii pe stradă la Timişoara. Am fost şi la domnul primar Ciuhandu şi i-am explicat de ce un astfel de marş nu ar fi oportun. El mi-a dat dreptate şi împreună cu şeful Poliţiei Comunitare (directorul executiv Dorel Cojan, n.r.) au hotărât să le respingă cererea”.

Deci, domnul Flavius Boncea, purtătorul de cuvînt al Primăriei Timişoara, ne-a spus minciuni.

„Opinia Timişoarei” face şi o corecţie la afirmaţiile domnului Paul Costin: „în timpul războiului din Kosovo, în Piaţa Unirii, au manifestat peste patru mii de timişoreni sîrbi şi români”.

 

Documentar despre revoluţia de la Braşov: Voi aţi tras în noi! (6)


A 6-a parte a documentarului despre revoluţia braşoveană realizat de TVS Braşov. Realizator: Maria Petraşcu.

Episoadele anterioare: partea întîi, partea a 2-a, partea a 3-a, partea a 4-a, partea a 5-a.

Sînt interviaţi: Sorin Firoiu (din nou, revoluţionar), Vasile Mardare (revoluţionar), Viorel Scorţeanu (din nou, revoluţionar), Elena Vlase (părinte de erou martir) şi un fost informator anonim al Miliţiei Braşov.

(Va urma)