Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Interviu cu Ilie Ilaşcu publicat în 1990 martie 2, 2009


În 2 martie 1992 avea să înceapă conflictul militar din Transnistria, despre care m-am mai referit pe acest blog. Folosesc această aniversare pentru a publica un interviu cu Ilie Ilaşcu publicat în revista chişinăuană „Moldova” nr. 1 din ianuarie 1990. Interviul a fost realizat de Alexandru Bantoş şi M. Vătavu, iar revista „Moldova” era o „publicaţie a editurii Comitetului Central al Partidului Comunist al Moldovei”. Deşi în august 1989 se hotărîse revenirea „limbii moldoveneşti” la alfabetul latin, revista „Moldova” apărea încă în alfabet chirilic, doar unele titluri fiind scrise cu alfabet latin.

coperta revistei "Moldova" nr. 1/1990 (puţin trunchiată la scanare, fiind format mai mare decît scanerul meu)

coperta revistei "Moldova" nr. 1/1990 (puţin trunchiată, fiind de format mai mare decît scanerul meu)

Acest interviu descrie starea de spirit şi atmosfera existentă în Tiraspol atunci, în 1989. Reamintesc cititorilor că la vremea aceea:
– Uniunea Sovietică încă exista, dar Ion Iliescu nu apucase să iscălească tratatul cu acest vecin al României.
– Ilie Ilaşcu locuia la Tiraspol.
– Separatismul transnistrean se făcea simţit, dar încă nu se proclamase „oficial” separarea Transnistriei de Republica Sovietică Moldovenească.

Cred că acest interviu este greu accesibil cercetătorilor istoriei noastre recente, inclusiv datorită faptului că e scris cu litere chirilice. Republicarea sa acum va ajuta la înţelegerea unor situaţii din acea zonă. Intervenţiile mele sînt cu litere cursive, între paranteze drepte. Am scurtat textul eliminînd unele fragmente mai puţin importante.

Ce vor „naţionaliştii”? Interviu cu Ilie Ilaşcu, economist şef la AŞP „Dnestr” din Tiraspol

– Stimate Ilie Ilaşcu, (…) să explicăm cititorilor (…) la ce aspiră „naţionaliştii”, „extremiştii” şi ceilalţi „işti” de la Tiraspol.

– În primul rînd vor să se simtă la ei acasă, adică în Moldova, deoarece oraşele ei, în această privinţă doar Chişinăul făcînd un pic excepţie, au prea puţin comun cu poporul nostru în sens de entitate culturală, mediu lingvistic, de centre vitale ale unei naţiuni cum s-ar cuveni să fie de fapt o localitate urbană.

– Să vedem ce este dar în accepţia enunţată Tiraspolul?

– Adepţii aşa-zisei autonomii nistrene consideră Tiraspolul un fel de rai al relaţiilor naţionale, unde înfloresc deopotrivă mai multe culturi, mai multe limbi, mai multe entităţi. E un fel de „svetloe buduşce” [viitor luminos] la care ar trebui să tindem cu toţii, e un „centru al armoniei” unde convieţuiesc internaţionalişti bine educaţi, cu toată bunăvoinţa faţă de orice reprezentant al numeroaselor naţionalităţi care conlocuiesc aici, o insulă în care comunizmul a şi pogorît din ceruri.

– Să vedem care este şi cealaltă opinie.

– Nu cealaltă, dar cea obiectivă, realistă şi care exprimă purul adevăr. (…) Spuneţi-mi, aţi auzit vorbă moldovenească în magazine, în troleibus, în autobus, la gară? Internaţionalist oare să se cheme un oraş în care se vorbeşte numai în ruseşte şi în care cele mai proeminente figuri ale culturii naţionale sînt ponegrite şi batjocorite, în care alfabetul latin reîntors graiului nostru străbun este duşmănit, în care moldovenii se simt mai străini decît în ţară străină? (…) Voi jurnaliştii care aveţi la îndemînă tribuna unei republici socialiste, a statului moldovenesc suveran, manifestaţi curaj doar la Chişinău, în coada demonstranţilor, sau urmărindu-i de la o parte. De ce nu vorbiţi despre lucruri strigătoare la cer, cum ar fi rusificarea planificată a republicii?

– Credeţi că vom lăsa intactă banda magnetică, fără a omite reproşurile adresate confraţilor noştri?

– Vă priveşte! Ne-aţi convins de atîtea ori că incertitudinea, deprinderea de a ajusta e o stare a voastră dintotdeauna.

– Să revenim la Tiraspol, totuşi.

– Neapărat. Dar tot despre voi, ziariştii, vorbind. Să ştiţi că ne doare foarte mult faptul că atunci cînd ne-a fost mai greu, cînd noi, moldovenii de la Tiraspol, trăiam cele mai negre zile, voi ziariştii n-aţi vrut (sau n-aţi putut) să ne ajutaţi. Mă refer la perioada grevelor [în 1989, în semn de protest faţă de decretarea „limbii moldoveneşti” ca limbă oficială, în mai multe localităţi ale RSS Moldoveneşti – Tiraspol, Tighina, Bălţi, Rîbniţa, Chişinău – au avut loc greve ale muncitorimii rusofone], cînd noi am opus rezistenţă acelui sabotaj economic fără precedent. Am trepădat zile în şir la Chişinău cerîndu-vă concursul şi, cu mici excepţii, nici Casa Presei, nici TVR-ul [Televiziunea Republicană] n-a fost în stare să vină în ajutor. Atunci cînd zece reprezentanţi ai comitetului antigrevist din Tiraspol şi Bender [Tighina] au solicitat conducătorilor TVR-ului accesul la eter, ei ne-au răspuns: CC [Comitetul Central al Partidului Comunist al Moldovei] ne-a dat indicaţie să nu-i supărăm pe grevişti! Spre regret, nici mai apoi, cînd lucrurile au început a se limpezi de la sine, jurnaliştii noştri n-au încercat să analizeze ce s-a întîmplat cu adevărat la Tiraspol, în alte localităţi afectate de grevă. (…)

– Care a fost prima lansare publică a lui Ilie Ilaşcu?

– La apariţia cunoscutelor teze [este vorba de Tezele lansate spre dezbatere publică de fosta conducere de partid a RSS Moldoveneşti, prin care se respingeau revendicările mişcării naţionale moldoveneşti – decretarea limbii de stat, a revenirii la alfabetul latin şi recunoaşterea identităţii dintre „limba moldovenească” şi cea română; în noiembrie 1989, în urma unor mişcări de stradă de la Chişinău, conducerea PCM care lansase aceste teze a fost schimbată]. Le-am discutat în cadrul adunării de partid de la asociaţie. Evident, n-am putut rezista văzînd cum unii remarcau caracterul lor „democratic, constructiv”. M-am ridicat şi mi-am spus răspicat opinia. Am fost înţeles şi susţinut de către moldoveni şi condamnat de către restul colectivului. De la acea adunare am ieşit rebotezat din „glavnîi economist” [economist şef] în „glavnîi extremist” [extremist şef]. Şi ghemul a început să se depene.

– Ce a urmat după acea adunare de pomină?

– Mi-am zis că, orice s-ar întîmpla, trebuie să rămîn fidel punctului meu de vedere. Şi, ca să anticipez un pic, m-a costat cam scump „îndărătnicia” mea, cum îmi califica poziţia unul din conducătorii oraşului. Dar nu regret nimic din toate cîte s-au întîmplat. Alteori mă gîndesc că poate o viaţă întreagă nu mi-ar fi dat atît cît precedentul an 1989.

– Care au fost clipele, orele, zilele cele mai fierbinţi pe care le-ai trăit?

– Prin ianuarie trecut am încercat să organizăm nişte centre culturale, evident, neformale, în oraş. Ne-am întrunit mai mulţi reprezentanţi ai diferitelor naţiuni şi am mers la conducerea oraşului. Din acele demersuri au cules roada doar evreii, care în cele din urmă au constituit un centru cultural care funcţionează şi în prezent, întrunind peste 500 de membri. Nouă însă, moldovenilor, ni s-a spus verde-n ochi: „Mî ne dopustim preţedent obîedinenia Mateevici v Tiraspole!” [nu vom admite la Tiraspol un precedent ca Cenaclul Mateevici]. Am stăruit să le explicăm că sîntem în republica noastră, la noi acasă, deci avem dreptul să instituim un centru cultural al moldovenilor. Răspunsul a fost „niet” [nu].

– Şi v-aţi lăsat păgubaşi?

– Cineva într-o discuţie aşa şi-mi spunea: Tovarăşe Ilaşcu, de ce nu-ţi cauţi de treabă? Ai un salariu bun – circa 600 de ruble, ai casă, familie, ogoieşte-te! Dar cum să taci cînd pămîntul arde sub picioare, cînd vezi că impostorii triumfă şi că din restructurare se alege doar vorba? Iată de ce la finele lui februarie convenim vreo 30 de persoane de la mai multe instituţii şi întreprinderi să ne întîlnim la Casa Orăşenească de Cultură. Ni s-a pus la dispoziţie o sală. Abia începeam a face cunoştiinţă unii cu alţii că uşile se deschid cu zgomot, ca în filmele detective, şi în încăpere dau buzna Ţurcan, prim secretar al CO [Comitetului Orăşenesc] de partid, Apostolova, secretară la acelaşi comitet, Cudriaţev, preşedintele CE [Comitetului Executiv] orăşenesc, procurorul oraşului, adjunctul şefului miliţiei precum şi alţii. Eu prezidam adunarea. Am făcut o pauză, fiindcă toţi au intrat pe la spatele meu şi nu înţelegeam ce se întîmplă. La un moment dat, simt cum cineva îmi pune mîna pe umăr şi zice: „Vaşa familia?” [Numele dv. de familie?]. Răspund, după care urmează: „Vî arestovanî!” [Sînteţi arestat!]. Evident, scopul unei asemenea „invazii” a fost de a ne intimida, de a gîtui în faşă embrionul de mişcare democratică. Cîţiva într-adevăr au plecat, dar cei mai mulţi au rămas în sală. Am discutat cu reprezentanţii puterii de la 18,00 pînă la orele 23,00.

– Şi care a fost rezultatul unui asemenea dialog?

– Aproape nul. Ni s-a spus că ni se permite crearea unui club, dar să fie cultural sadea. Să omitem în mod obligatoriu din statut calificativul social-politic. Deci, eram invitaţi să jucăm, să cîntăm şi atît. Desigur că nu am fost de acord şi faptul i-a pus în gardă pe şefi. Ulterior ne întîlneam în afara oraşului, lucru despre care, bineînţeles, se afla neîntîrziat. Şi atunci împotriva organizatorilor şi adepţilor mişcării pentru susţinerea restructurării s-a dezlănţuit o campanie, i-aş zice deşănţată.

– Cel mai mult, neîndoielnic, a fost suspectat „extremistul-şef” Ilaşcu?

– Mulţi ar fi vrut să-mi închidă gura, ba chiar să mă extermine, lucru care s-a adeverit ulterior. Erau căutate cu febrilitate metodele pentru a mă scoate din joc. S-a făcut apel la comisariatul militar care timp de 2 luni mi-a expediat 8 citaţii. Am fost prevenit să nu mă deplasez din oraş nicăieri şi să fiu oricînd gata să plec la „ţelină” [aluzie la pămînturile desţelenite din Asia Centrală] pe trei luni. Ori de cîte ori mă prezentam la comisariat, militarii de acolo, mai pe de-a dreptul, mai pe ocolite, îmi destăinuiau: „Ilia, esli tî oblagorazumişisea, ne budeşi slujiti, a esli net, poideşi na 90 dnei” [Ilie, dacă te vei cuminţi, nu vei face serviciul (militar), în caz contrar, vei pleca pe 90 de zile]. La sfîrşitul lunii iunie primesc un aviz prin care începînd cu 1 iulie eram chemat la concentrare. Îmbrăcat deja în haine militare, îs anunţat că voi merge la „ţelină” pe şase luni. În fine, după ce am intervenit la CC al PCM, la Procuratura republicii, sînt sfătuit la Chişinău să mă întorc acasă, fiind asigurat că nici eu nici familia nu vom mai fi persecutaţi şi că pot lucra în bună pace. Trec în linişte vreo cîteva zile, şi iată că la 9 iulie ora 20,00 în ogradă intră un subofiţer însoţit de doi ostaşi cu pistoale automate. Sînt înştiinţat că au indicaţia să mă aresteze. Eram în maiou şi mi-am cerut voie să intru în casă pentru a mă îmbrăca. Ţevile automatelor m-au urmărit şi acolo.

– La drept vorbind, ne par incredibile aceste peripeţii ale dumitale. Care-ţi era vina?

– Nici pînă astăzi nu am aflat. Dar să continui. Dus la dubala militară, am fost izolat şi tratat ca un adevărat criminal. Cînd am văzut că lucrurile iau o întorsătură atît de gravă, am declarat greva foamei care i-a scandalizat pe gardienii mei. În fine, după cîteva zile am fost eliberat, iar procurorul militar chiar şi-a cerut scuze pentru prejudiciile aduse. Dumnealui a recunoscut că a fost un „nezaconnîi arest” [arest nelegal] că „oni ne smogli sorientirovatsea” [ei nu s-au putut orienta] ş.a.m.d.

– Între timp, însă, spiritele s-au calmat şi ai fost lăsat în pace?

– Vorbă să fie. Ceea ce nu s-a putut face cu ajutorul militarilor, s-a continuat cu ajutorul colegilor mei de serviciu. Mi-au căutat nod în papură, păcate vechi. Între timp, organizaţia orăşenească a Frontului Popular devenise un organizm ce-şi extindea tot mai mult influenţa şi faptul l-a determinat pe unul din conducătorii oraşului să dea directorului asociaţiei noastre un aşa-zis „soţialnîi zacaz” [comandă socială]. Esenţa dialogului purtat între acei doi a fost următoarea: „Nado ubati ătu gadosti!” [trebuie înlăturată această mizerie]. Răspunsul şefului meu direct, se zice, a fost prompt: „Razrabotanno uje nescolico variantov!” [deja au fost elaborate cîteva variante]. Am fost urmărit pas cu pas la Tiraspol, la Chişinău, pretutindeni, doar să mi se găsească vreun ganci. Şi cum nu se afla nimic, şeful a convocat consiliul asociaţiei la care m-au discutat şi pedepsit în două rînduri pentru aceeaşi „greşeală”. Mai întîi mi s-a aplicat mustrare aspră, iar peste o habă de vreme, pentru aceeaşi vină, am fost eliberat [concediat], dar nu fără concursul „metodelor democratice”. Din cei 27 de membri ai consiliului au votat contra mea 21, adică toţi rusofonii, apărîndu-mă doar moldovenii, şase la număr. Cît de justă a fost decizia consiliului a dovedit-o procuratura republicii, care m-a restabilit în vechea funcţie. Mă gîndesc că dacă procuratura noastră s-ar ocupa de fiecare dată onest de cazurile de încălcare flagrantă a legalităţii, apoi dreptatea ar triumfa mereu.

– Mai ai exemple care justifică această opinie?

– Da, mai e unul de asemenea ieşit din comun. La 30 august, cînd la Chişinău se ducea marea luptă pentru limbă şi alfabet [în 31 august sovietul suprem de la Chişinău a decretat „limba moldovenească” ca limbă oficială a RSS Moldoveneşti şi revenirea la alfabetul latin] şi izbînda era aproape a noastră, la Tiraspol părtaşii acestor idei continuau să fie expuşi în cătarea şovinismului. La unu de noapte, un bolovan cît toate zilele a zburat din stradă în geamul meu, ţintind locul unde mi se afla întotdeauna căpătîiul. Doar întîmplarea a făcut să scap nevătămat. În aceeaşi noapte m-am adresat miliţiei locale care mi-a răspuns la plîngere scurt: „Mî cilenov Narodnogo Fronta Moldavii ne ohraniaem!” [noi nu-i păzim pe membrii Frontului Popular din Moldova]. Grupul operativ a venit abia peste trei ore, după ce am telefonat la Ministerul de Interne. Dar nici pînă acum nu s-a aflat infractorul pentru că nici n-a fost căutat. (…)

– Lucrurile vor reveni, probabil, la normal şi atitudinea faţă de dumneata şi faţă de toţi exponenţii Frontului Popular se va schimba.

– Eu personal nu cred că acest lucru se va produce atîta timp cît în fruntea oraşului, la întreprinderile industriale, precum şi în numeroase posturi-cheie din republică se află cei care au dezorientat poporul, care au polarizat societatea, împărţind-o după criteriul naţional. Îmi mai stăruie şi acum în memorie priveliştea de la mitingul orăşenesc din 5 septembrie 1989 în cadrul căruia am luat şi eu cuvîntul. Ura cu care am fost întîmpinat, psihoza generală nu mă predispune la optimizm. De la tribună, pentru a fi ferit de mulţime, am fost scos şi condus acasă de şase miliţieni. Iată atitudinea faţă de un reprezentant al populaţiei băştinaşe care pledează pentru nişte drepturi elementare: ca în oraşele noastre moldovenii să se simtă cetăţeni egali, să aibă şcoli şi grădiniţe de limbă maternă, să-şi expună la adunări gîndurile, revolta, bucuria în limba mamei, să nu fie spionaţi şi persecutaţi doar pentru că-şi respectă obîrşia şi nu vor să accepte dictatul pseudointernaţionaliştilor. Oare să fie prea mult pentru o ţară civilizată, pentru un stat declarat al poporului? (…)

interviul cu Ilaşcu în revista "Moldova". Tipic pentru perioada de tranziţie din Republica Moldova, textul e cu litere chirilice dar titlul e cu litere latine.

interviul cu Ilaşcu în revista "Moldova". Tipic pentru perioada de tranziţie din Republica Moldova, textul e cu litere chirilice dar titlul e cu litere latine.

 

4 Responses to “Interviu cu Ilie Ilaşcu publicat în 1990”

  1. […] În 2 martie 1992 a început conflictul militar din Transnistria. Cu acest prilej puteţi citi un interviu din 1990 cu Ilie Ilaşcu (înainte de începerea conflictului) în care descrie situaţia din Tiraspol care a dus pînă la urmă la conflict: Interviu cu Ilie Ilaşcu publicat în 1990 Blogul lui Marius Mioc […]

  2. […] izbucnirii acestui conflict sângeros şi nedrept, vă pun la dispoziţie un interviu cu Ilie Ilaşcu din ianuarie 1990, în care se descrie foarte relevant modul cum ocupantul face tot posibilul ca […]

  3. […] – 12 martie 1989: La Chişinău mulţimea ia cu asalt sediul CC al Partidului Comunist – Interviu cu Ilie Ilaşcu din 1990 – 16 noiembrie 1989: izbînda gorbaciovismului în Republica Socialistă Sovietică […]

  4. nu inteleg de ce amestecati chisinaul , este adevarat sint romini dar sint dincolo de prut , iar chisinaul este in administrarea teritoliala a rusiei chiar daca sa auto proclamat independenta. rusia nu stiu daca o recunoaste , ilascu este romin din chisinau revolutionar tot din chisinau cu rominia nu are decit cetatenia ca asa este constitutia facuta drepturi sa obtina de la chisinau se intelege sau se vrea sa se inteleaga gresit , frontu democrat romin mirica F.D.R. NOROC BUN


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.