Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Un interviu al generalului Guşe martie 3, 2009


Mai jos prezint un articol de-al meu din 1993, referitor la generalul Guşă. La vremea aceea în mass-media se ducea o propagandă în favoarea generalului Guşă, inclusiv de anumite cercuri declarat anticomuniste, cam în acelaşi stil în care acum se duce o propagandă în favoarea generalului Stănculescu. Articolul de mai jos a fost republicat şi în cărţile „Falsificatorii istoriei” respectiv „Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei”.

Un interviu al generalului Guşe

Obsedat de lămurirea „misterelor” revoluţiei, dl. Pavel Coruţ publică, în cartea „Să te naşti sub steaua noastră!” (Editura Gemenii, Bucureşti 1993), un interviu cu dl. general Ştefan Guşe.
De la început, autorul avertizează: „Interesele de stat au prioritate. Desigur va veni o zi cînd se va putea spune tot adevărul. Pînă la acea dată trebuie să ne mulţumim cu adevăruri parţiale” (pag. 93).
Despre evenimentele din Calea Girocului, generalul Guşe, numit de Pavel Coruţ „omul care a salvat România”, mărturiseşte: „Reuşisem să deblochez tancurile din Calea Girocului, folosind efective conduse de un maior foarte destoinic – Paul Vasile (pag. 103). Motivul acestei acţiuni este că „dacă luau foc (tancurile – n.n.) explodau ca nişte bombe. Distrugea cartierul. Am dat ordin sa fie deblocate cu orice preţ. Recunosc ordinul: cu orice preţ! Inclusiv prin foc” (pag. 100).
În legătură cu manifestanţii din 20 decembrie, generalul Guşe declară: „Mă convinsesem că nici o forţă din lume nu-i putea opri să treacă în mod organizat spre centru” (pag. 109). Ne punem intrebarea: dacă „nici o forţă din lume nu-i putea opri” pe manifestanţi, ceea ce s-a întîmplat în 20 decembrie 1989 a fost fraternizarea armatei cu revoluţionarii sau doar acceptarea resemnată, de către generalii ceauşişti, a unei situaţii care depăşea puterea lor de influenţare?
„În noaptea de 21 decembrie 1989, Judeţeana de partid ne dăduse ordin să întocmim un plan de capturare a conducerii Revoluţiei din sediul Operei”, însă acesta „era un ordin absurd şi imposibil de realizat”, explică mai departe domnul Guşe (pag. 111). Constatăm coincidenţa dintre părerea domnului general şi propria noastră părere, exprimată cu peste 3 ani în urmă (vezi articolul „Măsluirea istoriei revoluţiei” din revista „Nu” nr.33/1990). Rămînem totuşi nedumeriţi: dacă ordinul de capturare a revoluţionarilor din clădirea Operei era „imposibil de realizat” (aprecierea generalului Guşe), care este meritul domnului general în faptul că acest ordin nu a fost îndeplinit?
În legătură cu Viorel Oancea, fost ofiţer M.Ap.N., actualul primar al Timişoarei [la vremea publicării acestui articol, în 1993], Ştefan Guşe explică: „Cînd nu mai era nici un pericol, Oancea a apărut în piaţă, vorbind din balconul Operei. Cam ăsta-i gestul său eroic. A cerut voie de la şefi să meargă să-şi vadă familia, apoi a ţinut un discurs în balcon. Ofiţerii s-au revoltat că vorbea în numele Armatei (…) Am dat ordin să fie dus imediat în cazarmă, la locul său de muncă. Ulterior m-a acuzat ca l-aş fi arestat (…) Era (Oancea -n.n.) oportunistul care stătuse ascuns cînd era greu” (pag. 149).
Nu ştim dacă, şi unde anume, „a stat ascuns” Viorel Oancea înainte de 22 decembrie. Mărturisim că, pînă la citirea cărţii lui Pavel Coruţ, credeam că ofiţerii timişoreni au fost de acord cu discursul lui Oancea, în care acesta a declarat că armata este alături de popor. Manifestanţilor din Piaţa Operei aceste cuvinte le-au sporit curajul şi încrederea în izbîndă. Generalul Guşe spune însă că ofiţerii erau „revoltaţi”.
Cu înverşunare demască domnii Guşe şi Coruţ exagerarea numărului morţilor revoluţiei. Pe acest fond, generalul Guşe încearcă minimalizarea numărului victimelor. Morţii din Timişoara „nu erau nici mii, nici sute. Nici chiar zeci” spune domnia sa (pag.111). După datele Procuraturii au fost totuşi 73 de morţi la Timişoara înainte de 22 decembrie, adică, un adevărat măcel.
Apreciem că interviul publicat de Pavel Coruţ se înscrie printre încercările, deja banalizate, de prezentare a oamenilor mînjiţi cu sînge românesc în decembrie 1989 drept eroi ai neamului. Nădăjduim că opinia publică nu se va lasa înşelată de acest fel de propagandă.

(„România Liberă” 7 decembrie 1993)

Notă: Maiorul Vasile Paul, despre care vorbeşte generalul Guşă în interviul său, a ajuns după revoluţie general.

Urmăreşte şi înregistrarea video din 22 decembrie 1989: Generalul Guşă: Poziţia mea nu se judecă acuma. Mai tîrziu vom vedea cine a greşit

 

11 Responses to “Un interviu al generalului Guşe”

  1. alk Says:

    Ramin la ideea ca generalii armatei romane au actionat ca niste slugi, cautind si gasindu-si apoi scaparea in tradarea lui Ceausescu si instrumentarea a ceea ce a fost numit mai tirziu „fenomenul terorist”.

  2. mariusmioc Says:

    Cred că pe 22 decembrie 1989 principala preocupare a celor implicaţi în reprimarea revoluţiei era „acum, dacă pică Ceauşescu, noi ce facem să ne scăpăm pieile?”

  3. alk Says:

    Exact asta a fost gindirea lor de atunci. Ei stiau cel mai bine ca totul e pierdut. Probabil daca Ceausescu era mai „bazat” in strada, si-ar fi continuat represiunea. Represiune ii spunem noi, ei au impresia ca au facut ordine.

  4. Nicolae Durac Says:

    Despre generalul Stefan Guse… ce pot sa mai spun? De aproape 20 de ani scriu despre acest personaj. Generalul in cauza ramane in istoria neagra a timisorenilor. A ordonat sa se traga in demonstranti si armata a tras. Datorita ordinelor lui, armata a ucis, a ranit si a mutilat oameni. De exemplu, trupele care au actionat pe Calea Girocului, sub comanda maiorului Paul Vasile, au ucis demonstranti. Printre cei ucisi se numara si Dumitru Juganaru. Am exemplificat doar numele eroului Dumitru Jugănaru, fiindca este in legatura cu cele ce urmeaza.
    In Observatorul militar, nr.44 din 7-13 noiembrie 2007, maiorul Florin Sperlea, in articolul „Un linsaj mediatic exemplar”, referindu-se la faptul că Geanina Juganaru este studenta generalului Paul Vasile, afirma : „În primul rând este foarte neclar cum a realizat studenta cu pricina, abia acum, la 17 ani de la evenimente şi la câţiva ani buni de la titularizarea generalului Paul la această universitate, un asemenea tragic „adevăr” „.
    Ce este mai trist!? Este faptul ca, dupa 20 de ani, tineri din armata iau apararea celor care au insangerat TIMISOARA.

  5. @D-lui Nicolae Durac
    Ati citit, imi dau seama, articolul meu din „Observatorul militar” privind linsajul mediatic la care a fost supus generalul Vasile Paul si sunt convins ca ati inteles corect mesajul meu, chiar daca citarea trunchiata va permite, aici, concluzii incorecte. Nu am scris acest text in apararea generalului Vasile Paul, cum lasati sa se creada, ci pentru evidentiarea unui perfect linsaj mediatic. De fapt, eu atrageam atentia ca eliminarea din Universitate a lui Vasile Paul, validat ca profesor de instantele universitare in urma unui concurs pentru ocuparea postului didactic, nu poate fi facuta prin invocarea unor circumstante din decembrie 1989 pentru care nu exista o hotarare judecatoreasca ramasa definitiva prin care generalul sa fi fost condamnat.
    Pentru lamurirea cititorilor acestui blog transcriu, mai jos, textul cu pricina pe care dl. Durac il citeaza cu multa zgarcenie.
    In acelasi timp, nu pot sa nu observ ca dl. Mioc induce cititorilor blogului Domniei Sale ideea ca apararea pe care as lua-o generalului Paul este in directa conexiune cu faptul ca as fi membru in Consiliul Stiintific al Institutului Revolutiei, asadar – lasa sa se inteleaga dl. Mioc – obiectivitatea mea in acest caz este ab initio pusa la indoiala. Va asigur, d-le Mioc, ca opiniile mele nu au nicio legatura cu institutiile in care lucrez, in masura in care dumneavoastra sunteti dispus, fireste, sa-mi acordati prezumtia de nevinovatie.
    Transcriu, aici, articolul invocat de dl. Durac:

    Un linşaj mediatic exemplar

    Trebuie să spun, încă de la început, că nu-l cunosc personal pe generalul (r) Vasile Paul. L-am întâlnit o singură dată în viaţa mea, la o întrunire de lucru cu prilejul căreia şi-a expus punctul de vedere într-o problemă în care trecea drept cunoscător. Aşadar, rândurile de faţă nu pot fi suspectate ca fiind o încercare de a-l sprijini într-un moment dificil şi nici ivite în speranţa vreunui ipotetic avantaj pe care l-aş avea ca o consecinţă a atitudinii mele. Mă interesează mai puţin, până la urmă, personajul în sine, cât mai degrabă modul de construire a atitudinii publice în situaţii de acest gen.
    Pe scurt, o studentă de la Universitatea de Vest a descoperit şi, odată cu ea, după publicarea unui text-rechizitoriu în „Evenimentul zilei”, şi alţi studenţi, colegi ai ei, că generalul (r) Vasile Paul, profesor titular la această instituţie de învăţământ superior, este, nici mai mult, nici mai puţin decât… ucigaşul tatălui ei, fiind comandantul dispozitivului militar din Timişoara care a acţionat în zona în care părintele studentei şi-a pierdut viaţa.
    Articolul-rechizitoriu a stârnit un val de indignare în instituţia universitară de pe malul Begăi şi a contribuit la întrunirea ad-hoc a unui soi de „şedinţă de demascare” a cărei menire era aceea, întocmai ca în anii ’50 ai secolului trecut, de a-l scoate din învăţământ pe profesorul-general.
    Situaţia aceasta, profund nefericită, comportă mai multe interpretări.
    În primul rând, e foarte neclar cum a realizat studenta cu pricina, abia acum, la 17 ani de la evenimente şi la câţiva ani buni de la titularizarea generalului Paul la această universitate, un asemenea tragic „adevăr”.
    În al doilea rând este neclar, de asemenea, cum poate fi exclus de la catedră cineva care a ocupat-o prin concurs, pe baza evaluării cunoştinţelor şi competenţelor sale de o comisie, compusă din profesori îndrituiţi în acest sens, care, este de presupus, a contribuit şi la validarea altor cadre didactice, în acelaşi mod. Consecinţa directă este că ori concursurile pe post la Universitatea de Vest sunt o făcătură şi, deci, trebuie toate reevaluate, ori competenţele generalului au fost corect analizate şi locul în sistemul universitar i se cuvine pe merit. Sau acceptat, inexorabil, că studenţii pot avea ce profesori vor ei!
    În al treilea rând, este neclar de ce justiţia nu a reuşit, timp de 17 ani, să ofere o soluţie în cazul generalului Vasile Paul, dacă lucrurile sunt atât de limpezi precum le prezintă cotidianul cu pricina, deşi, până la pronunţarea instanţei, într-o formă definitivă, eu, unul, încă mai cred în prezumţia de nevinovăţie. Nu este cazul jurnaliştilor de „Evenimentul zilei”, care propun un amestec de fapte, întâmplări şi relatări cu caracter emoţional, conturând un adevărat linşaj mediatic.
    Cazul generalului (r) Vasile Paul este însă emblematic pentru instituţia militară şi pentru militari, în general. Indiferent de circumstanţele concrete în care s-au petrecut evenimentele din Timişoara, este cert că judecarea unor fapte petrecute într-un context generat de o anume configurare politico-socială, cu instrumentele pe care le pune la dispoziţie un alt tip de regim politic, mai ales în cazul militarilor, supuşi, în situaţii de criză, unor presiuni extraordinare şi reglementărilor cu caracter excepţional în cazul în care se abat de la ordinele primite, este o utopie.
    Jurnalistic, da, se poate vorbi de un subiect, dar în niciun caz de adevăr şi, cu atât mai puţin, de dreptate…

  6. Nicolae Durac Says:

    Am amânat, timp de o lună, să îi răspund d-lui maior Florin Sperlea. Am crezut că demnitatea şi onoarea militară îl va îndruma spre demisia din Consiliul Ştiinţific al Institutului Revoluţiei Române. Nu a făcut-o! Ca urmare, consider că „adevarul” pe care domnia sa, în calitatea de reprezentant militar, doreşte să îl impună cercetarii evenimentelor din decembrie 1989, este unul nociv. După modul de exprimare, acest maior este un exemplu de cinism faţă de cei care, acum 20 de ani, prin jertfa lor, au pus bazele democraţiei în România. Solicit tuturor celor care mai au încă dorinţa de aflare a adevărului din decembrie 1989, să se alăture demersului meu şi să solicite imperativ demiterea acestui individ din Consiliul Ştiinţific al Institutului Revoluţiei Române.

  7. […] generalului Guşe propagă deruta” în “România Liberă” din 7 decembrie 1993, text reluat şi pe acest blog) apreciem 20 decembrie 1989 ca ziua scăpării armatei de sub controlul generalilor ceauşişti. […]

  8. […] Timişoarei: planul de a ridica o statuie a generalului Ştefan Guşă la Tîrgu Mureş – Un interviu al generalului Guşă – Evitarea celui de-al doilea măcel la Otopeni. Generalul Guşă a dezinformat armata – Egon […]

  9. […] scris despre generalul Guşă pe acest blog. Citiţi, despre activitatea sa în decembrie 1989: – Un interviu al generalului Guşă – Evitarea celui de-al doilea măcel la Otopeni. Generalul Guşă a dezinformat armata – Egon […]

  10. […] citeşte, despre generalul Guşă: – Un interviu al generalului Guşă – Evitarea celui de-al doilea măcel la Otopeni. Generalul Guşă a dezinformat armata – Egon […]


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.