Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Procurorul Teodor Ungureanu – „Diversiunea” (1) martie 28, 2009


În decembrie 2005 procurorul militar Teodor Ungureanu mi-a transmis un mesaj pe forumul revoluţiei la care sînt moderator. Voi reproduce mesajul pe acest blog cu convingerea că spune lucruri interesante. Opiniile exprimate aparţin autorului.

Domnule Mioc,

Deşi nu am avut încă plăcerea de a ne cunoaşte, ne-am întâlnit de mai multe ori, pe forumuri. Avem, cu maximă certitudine, aprope identice convingeri în tematica Decembrie ’89. Sunt convins de faptul că mai există oameni de curaj, care spun ADEVĂRUL fara ocol, pentru că altfel ar face degeaba umbră pământului. Sper să am şansa de a mă număra şi eu printre ei. Am încercat să fac acest lucru în paginile JN [Jurnalului Naţional], prin 2004 [pe saitul Jurnalul Naţional am găsit următoarele articole ale lui Teodor Ungureanu: „Terorist trădat de poza lui Bruce Lee” în „Jurnalul Naţional” din 9 iunie 2004; „Teroriştii lui peşte” în „Jurnalul Naţional” din 10 iunie 2004; „Ca să-şi scape pielea, au inventat terorişti” în „Jurnalul Naţional” din 2 noiembrie 2004]. Din motive ce exced voinţa mea, rămăsesem dator celor interesaţi cu două fragmente de opinii, urmare propriilor experienţe. Astăzi, le pun pe tapet, ca pe un simbolic gest de respect faţă de acei nevinovaţi care au muşcat din ţărână, în Decembrie „89.

DIVERSIUNEA
22 – 31 decembrie 1989

Contrar estimărilor celor care în noaptea de 21/22 decembrie încercaseră să înăbuşe în sânge revolta populaţiei din Bucureşti, zorii zilei nu aveau să aducă „pacea socială”. Deşi se luminase, în Piaţa Unuversităţii un grup de auto-speciale stropitori nou-nouţe spălau de zor asfaltul. Le am şi acum în faţa ochilor: şasiuri ROMAN cu cabine de culoare albastră şi rezervoare portocalii. Zona era închisă, nici măcar legitimaţia de serviciu nepermiţându-mi trecerea pe traseul de-zi-cu-zi.
Am condus prin spatele Spitalului Colţea şi am ajuns în Piaţa Rosetti. De aici, se observau câteva tancuri amplasate în faţa Ministerului Agriculturii, cu front către Calea Moşilor. Ajuns la “bază” am parcat autoturismul în curte. Apoi am aşteptat… Şeful nostru, fără a face nici un exces de zel, ne-a cerut un singur lucru: să nu ieşim din clădire, spre a nu ne expune inutil. Poate experienţa, intuiţia ori informaţii pe care noi, restul de procurori, nu le aveam atunci, l-au determinat să aibe faţă de noi o atitudine mai mult decât corectă. Cu siguranţă aflase că în seara de 21 decembrie, după lăsarea întunericului, câţiva dintre noi făcuseră o “escapadă” în apropierea Teatrului Naţional, de unde reveniseră mai albi decât foaia de hârtie… Ştiam de atunci că se trăsese în plin şi căzuseră victime. Ne-am petrecut o parte din timp în biroul adjunctului, în faţa unui televizor, curioşi să “prindem” câte ceva. Asemenea tuturor românilor aveam se aflăm doar ceea ce a dorit regimul dictatorial: că se instituia starea de necesitate pe întregul teritoriu şi că ministrul apărării s-ar fi sinucis, după ce se descoperise că trădase ori înainte de a fi fost descoperit…Nimeni nu precizase care era, în concret, actul de trădare de care se făcea vinovat. Nu mult timp după acest moment, la sediul nostru a venit mr. Mureşan, la acea vreme comandant al unui regiment de tancuri încazarmat în zona Pantelimon.
De la acesta am aflat că tancurile de la Ministerul Agriculturii erau numai o parte din cele scoase din unitatea sa, restul aflându-se în Piaţa Palatului. Ne-a relatat că primise ordin de retragere în cazarmă. În ciuda oboselii evidente, se bucura sincer că urma să plece înapoi, la unitate.
Timpul scurs, trăirile intense şi mai ales oboseala din acele momente au estompat, întrucâtva, şirul amintirilor. Poate, pe alocuri, este posibil să nu mai reuşesc a reda o multitudine de fapte, în ordinea lor cronologică. Voi păstra însă esenţa lor, atât cât aducerea aminte îmi va îngădui, cu speranţa că măcar câţiva din cei care erau în preajma mea, se vor alătura acestui demers. Iată, spre exemplu, nu pot să reconstitui cu precizie adevărata succesiune a celor două momente mai sus amintite: să fi primit subunitatea de tancuri a mr. Mureşan ordinul de retragere din stradă anterior anunţării trădării gen. V. Milea şi sinuciderii acestuia?
A mai trecut o oră, poate mai mult…
Din depărtare, au început a se auzi scandări puternice. Spre centrul oraşului veneau coloane de demonstranţi. Reuşiseră să plece din curţile uzinelor, deşi multe porţi fuseseră sudate din dispoziţiile directorilor… Nu erau singuri, ci alături de ei au revenit spre Piaţa Palatului şi tancurile. Mai târziu, acelaşi ofiţer avea să ne relateze că, până să ajungă la cazarmă, maşinile sale de luptă fuseseră înconjurate de demonstranţi, care, sub lozinca “Armata e cu noi !”, determinaseră întoarcerea lor din drum.
Cele ce au urmat pe parcursul unei săptămâni, pot fi cu greu redate într-o ordine strict cronologică. În lipsa unui documentar propriu constituit în acele momente, voi încerca totuşi să redau, în primul rând, spiritul evenimentelor, astfel cum le-am perceput. Cele ce vor urma nu se bazează pe studiul nici unei anterioare lucrări, pentru simplul motiv că … nu am citit nici una din cărţile editate până acum, dedicate Revoluţiei.
Dacă doriţi o explicaţie, va trebui să mă credeţi că sunt “sătul” de miile de documente-probe ce mi-au trecut prin faţa ochilor, care în prea puţine puncte concordă cu percepţiile unor “păpuşari” cu aere de autentici revoluţionari, atinşi de vreuna din “muzele” şchioape, chioare sau surde ale mitomanilor…
Firesc, este posibil ca aspecte importante să-mi fi scăpat. Poate altele au reprezentat, doar pentru mine, repere esenţiale. Nu este nimic deosebit în aceasta, fiecare dintre noi având un “filtru” prin care percepem realitatea înconjurătoare.
La rândul său, cel care citeşte un material publicistic are discernământ, are opinii şi, mai presus de toate, are dreptul de a-şi exprima liber părerile, asemenea mie.
Un demers istoric calificat, nesupus nici unei tente de subiectivism ori partizanat, va fi în măsură să ordoneze strict cronologic succesiunea faptică şi să înainteze pe calea aflării ADEVĂRULUI. Sunt convins că în arhivele TVR, în cele ale Radioului şi poate chiar în cele ale Armatei, se vor mai găsi înregistrări audio-video ori alte documente edificatoare, în măsura în care unele, “supărătoare” pentru persoane ori personalităţi implicate în acea sarabandă a morţii, nu au fost înlăturate ori mistificate.
Cu siguranţă, o cercetare ISTORICĂ atentă va fi în măsură să clarifice şi unele aspecte ţinând de problematica diversiunii. Cu o serie de condiţii. Mai întâi, istoricii vor trebui să înveţe a uita obiceiul “zgârierii istoriei” şi citării în subsolul paginilor a potentaţilor politici ai momentului. Apoi, vor trebui să aleagă între reala lor menire socială şi un loc călduţ prin Academie ori vreun Institut cu nume pompos, dar care, în esenţă împachetează fum şi “gogoşi istorice”. Deasemenea, cred că, în sfârşit, aceştia vor mai descoperii şi faptul că ISTORIA neamului nu se reduce numai la “trecutul glorios”, la “etnogeneza daco-romană” ori la “seculara luptă împotriva pericolului maghiar”. Tot astfel, istoricii vor trebui să înveţe a deveni ceea ce au fost marii istorici ai acestui neam, adevăraţi cărturari şi oameni politici redutabili şi oneşti, capabili să înlăture din parlament acele exotice figuri prezente astăzi.
Este un adevăr incontestabil faptul că, într-un context dominat pe de o parte de lupta pentru putere, iar pe de altă parte, de manevrele întreprinse pentru salvarea unor înalţi comandanţi militari puternic “şifonaţi” de actele de represiune din perioada 16-22 decembrie, structurile specializate în dezinformare au lucrat “din plin”, punând la bătaie toate mijloacele de care dispuneau.
Aprecierile ce vor urma sunt susţinute pe mai mai multe planuri.
Întîi de toate, voi încerca să rememorez un lung şir de fapte, de situaţii mai mult sau mai puţin bizare, explicate până acum mai mult sau mai puţin coerent.
Este posibil ca unele dintre acestea să fi constituit obiect al cercetărilor unora din foştii mei colegi procurori-militari, fără ca eu să cunosc rezultatele investigaţiilor. Tot astfel, este posibil ca, în materialele juridice, să nu se găsească vreo cât de mică menţiune. A fost doar o opţiune în desfăşurarea anchetelor, vis-à-vis de adevăr, de istorie.
Apoi, acolo unde va fi cazul, vom face apel la o serie de fapte petrecute la Brăila, concomitent cu acelea consumate în Bucureşti sau în marea majoritate a localităţilor în care s-au desfăşurat acţiuni militare, cu începere din ziua de 22 decembrie. Vor apare o serie de coincidenţe, ale căror multitudini de elemente şi similitudini, vor obliga cititorul atent şi înclinat spre logică să-şi revizuiască o serie din convigerile ori ideile preconcepute sau inoculate, referitoare la acele momente.
Oricare din aceste “momente” poartă, după părerea mea, stigmatul diversiunii. Din păcate, acest “front ascuns” în care au abundat personaje reale, animate de interese oculte, alături de “fantome” abil create şi trimise la … bântuit, avea să umple de durere un popor întreg, exact atunci când credea că a scăpat de cele rele.
Să începem cu … sfârşitul dictaturii ceauşiste, moment consumat în jurul orelor 12.30 , când “perechea perdantă” părăsea precipitat sediul CC al PCR , la bordul unui elicopter militar. Faptul se petrecea după o noapte de coşmar, în cursul căreia forţele represive din Bucureşti uzaseră de armament, sub conducerea directă a unor înalţi demnitari militari M.Ap.N. şi M.I.
S-au făcut până acum nesfârşite speculaţii pe tema acestui moment.
Fără discuţie, acesta a fost momentul în care România a păşit pe un alt drum. Personal consider că a fost momentul în care revolta populara, Revoluţia, era deja victorioasă deoarece fusese atins obiectivul principal (şi, mult timp, aproape exclusiv) – “debarcarea” dictaturii comuniste. Acest fapt se producea în lipsa unei “pleiade de reformatori” care să se fi afirmat pregnant, public, ca promotori distincţi ai noilor idealuri, fie anterior, fie pe baricada din Piaţa Universităţii. Nu cred că am fi realişti dacă am afirma că, în acele momente iniţiale, voinţa populară conducea spre mai departe decât “idealurile luminoase întinate”, diferite cumva de modelul realizat ( sau, mai precis, încercat ) de către Gorbaciov. Nu sunt un adept al teoriilor marxiste care au la bază doar acumulări de lungă durată, care presupun implicarea hotărâtoare a conştiinţei maselor în “făurirea istoriei”, pe temeiul luptei de clasă. Cred, mai de grabă, în rolul real formator al elitelor, credinţei şi moralei, ce pot conduce masele (mai largi ori mai reduse) către un ideal care este, de regulă, idealul celor ce conduc revolta. În măsura în care materializarea acestor idealuri aduce un progres pentru o societate, schimbarea poate fi apreciată ca “progresistă” ori ca “retrogradă”.
Să revenim la momentul “decolării”.
Sau mai bine să încercăm să deducem cam ce s-a petrecut în proximitatea CC al PCR, singurul loc în care dictatura se agăţa de istorie. Nu cred că mai este o noutate faptul că, dacă se dorea, CC-ul ar fi rezistat suficient în faţa unei mulţimi neînarmată corespunzător şi necoordonată calificat. Doar cei naivi pot crede că nu existau planuri, bine puse la punct, privitoare şi la o asemenea “ipoteză”. Cu un număr minim de blindate, plasate în faţa sediului şi pe străzile de acces, spijinite de cuiburi de mitraliere şi trăgători (inclusiv lunetişti) amplasaţi corespunzător în interiorul şi exteriorul clădirii, aceasta ar fi rezistat vreme îndelungată, provocând pierderi foarte grele în “tabăra atacatoare”.
Am convingerea că, aşa cum în exterior s-au aflat mai multe tancuri, şi în interior s-au găsit luptători fie din Securitate (Direcţia de pază), fie din Gărzile patriotice, fie din M.Ap.N.
Anterior colapsului dictaturii, acest sistem “cade” inexplicabil de uşor.
Sub presiunea maselor, tancurile întorc turelele cu tunurile spre CC.
Întrebare: a trădat sau nu Armata?
Aproape tot personalul Securităţii parăseşte “corabia”, fără cel mai mic semn de luptă, abandonând până şi armamentul din dotare. Rămân pe poziţii doar cei care constituiau “garda de corp”…
Întrebare: a trădat ori nu Securitatea?
Ceauşescu este convins să plece din CC.
Ştia acesta că, aproape tot sistemul de apărare apropiată era “la pământ”?
Cei din imediata sa apropiere jucau teatru?
“Pe ultima sută de metri” acceptă să urce în elicopter.
Reţineţi vă rog: cu un picior în ghips (şi cu celălalt în … comunism) gral. V.A. Stănculescu “aduce “ elicopterul de la aerobaza prezidenţială. Credeţi că această unitate executa misiunile specifice fără acordul şi colaborarea Securităţii ?
Eu mă îndoiesc…
Întrebare: mergeau, încă, mână-n-mână Armata şi Securitatea ?
O dată decolat, elicopterul trebuia să urmeze un traseu, despre care nu cred că era lăsat la voia întâmplării. Mai de grabă, traseul făcea parte dintr-un plan de evacuare spre o anume locaţie, din care “comandantul suprem” să poată să-şi exercite atribuţiunile într-un asemanea caz de forţă majoră.
Cu siguranţă pilotul (col. Maluţan, decedat în prezent), care avea avize şi para-avize de la Securitate, cunoştea “n” variante de trasee şi tot atâtea destinaţii posibile. Asemenea variante nu ţin cont de “culoare de zbor” ori alte “bagatele“ aplicabile curselor aero obişnuite. Un eventual zbor “de salvare”, deci un zbor de prioritate zero, trebuia să fie efectuat pe culoare rezervate, la altitudini scăzute , prin zone care asigură, cât de cât, o “acoperiere” naturală, şi sprijinul de la sol.
Apare logic ca Ceauşescu să fi cunoscut precis ori să fi prevăzut destinaţia sa şi să fi avut deplină încredere în cei care i-au adus elicopterul “la scară”. Admiţând contrariul ar trebui să-l considerăm un biet nătâng, care deşi ajunge la Snagov, pe “fieful” său, nu încearcă să îşi subordoneze direct forţele de securitate din acel obiectiv şi să treacă la acţiune. Ori credeţi că era mai tare speriat de moarte decât a fost în faţa călăului ?
Este plauzibil ca persoanele care l-au convins să părăsească CC-ul să-i fi creat şi convingerea că, pe moment, până la “recuperarea” Bucureştiului de către forţe loiale, urma să meargă la un asemenea “punct de comandă”.
Putem însă admite că “operaţiunea de salvare” a fost, ea însăşi, o diversiune? Este o ipoteză aptă de a fi luată în calcul. Ce se urmărea însă?
Reala “scoatere din cărţi” a lui Ceauşescu (într-o manieră cât-de-cât elegantă), sau “păstrarea” lui pentru mai târziu, când, după ce se reinstaura “ordinea de drept” ar fi avut posibilitatea de a alege între: a) o schimbare, b) o demisie, c) noi represalii? Din cea de a doua ipoteză, variantele a) şi b) sunt parcă mai veridice şi o exclud pe cea de a treia. În aceiaşi direcţie pledează şi bunul simţ, care trebuie să crediteze pe cei care l-au pus la păstrare cu prezumţia de a nu fi urmărit ori acceptat pentru poporul român momente mai sângeroase decât cele deja consumate.
Oricare dintre primele două variante ulterioare nu era însă aptă să garanteze reacţiile faţă de actele de represiune, sau mai precis soarta celor care excutaseră ordinele miniştrilor Postelnicu şi Milea, deveniţi mai “hotărîţi” după un şir de teleconferinţe, sedinţe ale CPEx şi chiar imputarea brutală a unor momente de şovăială. Cei care-i asigurau o vremelnică retragere ar fi riscat, ulterior, să fie făcuţi răspunzători de o dezinformare ce ar fi justificat “deschiderea focului asupra oamenilor muncii”. Pe de altă parte, este mai mult ca sigur faptul că ambele ministere angajate în represalii cunoşteau amploarea mişcărilor de masă şi conştientizau urmările dezastruoase al unei continuate atitudini loiale faţă de dictatator.
Apreciez că în dimineaţa de 22 decembrie, cele două ministere mimau doar hotărârea de a executa ordinele comandantului suprem, fiind în căutarea unei alternative de salvare, atât pe componenta politică cât şi pe aceea militară. Practic, cred că era căutat deja “personajul providenţial” care să preia conducerea, asigurând nu doar alinierea firească la linia perestroikistă, ci şi salvarea capilor militari angajaţi în represiuni. Evoluţia ulterioară a evenimentelor pledează spre constatarea apariţiei unei erodări totale a “coaliţiei M.Ap.N. – M.I.”, astfel încât conducătorii Armatei au ales să se salveze doar pe ei, păstrându-le foştilor aliaţi rolul de “unici reprimatori” şi “viitori terorişti”.
Este destul de greu să depăşim domeniul supoziţiilor, atâta timp cât fenomenele se petreceau rapid, pe nisipuri mişcătoare mustind de şerpi … Nimeni nu a consemnat nimic, nicăieri, iar legile conspiraţiei nu pot fi călcate aşa uşor.
Nici de învingător şi, mai cu seamă, nici de cel învins dar rămas în viaţă, la cheremul celui puternic …
Eu unul nu cred în versiunea “abandonării” dictatorilor în mijlocul unui drum. Nu are nici o logică … Dacă s-ar fi dorit de la bun început doar îndepărtarea lor (chiar şi fără execuţie) nu avea sens ascunderea faptului că dictatorul şi soţia sa erau deja deţinuţi de către Armată. Dealtfel, un om hotărât, cum doreşte să pară gral. V.A. Stănculescu, ar fi încercat să-l aresteze chiar la sediul CC, când paza era considerabil diminuată şi atât de “hotărâtă” încât, la numai 2-3 ore, l-ar fi abandonat pe şanţ. Poveştile cu “furibundele atacuri” asupra unităţii din Târgovişte nu le mai cred nici iubitorii lui Petre Ispirescu … Cel puţin pentru mine, perechea dictatorială pare să fi fost păstrată, mai degrabă, ca “monedă de schimb”, spre a fi oferită acelor pretendenţi perestroikişti la puterea politică, care erau dispuşi să acorde garanţii de impunitate faţă de conducătorii direcţi ai represaliilor. Oricum, nu putea fi lăsat în drum, de capul lui, existând pericolul să nimerească unde nu trebuia, adică în vreo unitate M.Ap.N. ori M.I. unde să fi găsit câţiva fanatici apărători … Dacă nu mă credeţi, arătaţi-mi vreun asemenea “erou” neintrat în jocurile politice ulterioare (ori în puşcărie, dacă avea “ochi albaştri”). Pe o asemenea ipoteză, ar trebui să admitem că, în realitate, elicopterul a aterizat chiar la Târgovişte, în curtea regimentului de tancuri comandat de col. Kemenici.
Fie că place sau nu, se pare că după acest moment capii oştirii au rupt pactul cu M.I. şi au încercat să arunce toate responsabilităţile pe structurile acestuia.
Practic, se plăteau poliţe mai vechi, nu neapărat cele legate de evenimentele de la Timişoara, când, aparent, responsabilii M.I. jucaseră partitura “celor depăşiţi”.
Ce avea să se petreacă după decolarea elicopterului ?
Voi încerca să fiu cât mai succint, axându-ne pe momente cheie.
CC-ul este ocupat de mase largi. Sub perdeaua “democraţiei incipiente” ori a preaiubitului… “vid de putere” se declanşează o luptă surdă pentru acapararea puterii politice.
În TVR pătrund ( fără nici o opoziţie) mai toţi cei care au dorit acest lucru.
Apar primii formatori de opinie, disidenţi reali ori personalităţi (despre care e greu de spus dacă erau doar artişti) şi, mai târziu, oamenii politici. Se lansează apeluri către “tovarăşi”, se fac declaraţii către “domni”. Victoria revoluţiei se transmitea în direct … Spontaneitate, bulibăşeală, ridicol, dezinformare “la greu”…
Din ordinul grupei de comandă constituită la M.Ap.N., trupele se retrag în cazărmi, în ordine şi fără a se lăsa angrenate în provocări. Dacă pe mine nu mă înşeală memoria, aceleaşi ordine prevedeau ca forţele militare să păstreze controlul asupra fostelor sedii de partid şi de stat, atât în Bucureşti cât şi în celelalte localităţi. Mai mult, cred că acest ordin a fost ulterior unuia emis de către fratele dictatorului – gral. I. Ceauşescu, şef al C.P.S.A. Deosebirea esenţială a ordinului revendicat de către gral. V.A. Stănculescu consta în acea că stipula subordonarea Armatei către … el.
Spre exemplu, la Brăila abia după fuga dictatorului au fost aduse la actuala Prefectură formaţiuni militare, neînarmate. La sediul CC au rămas pe poziţii atât blindate, militari cât şi gărzi patriotice. În acest fel, situaţia politică nu putea evolua în vreo direcţie ostilă nucleului deja format la M.Ap.N. Fără a încerca să jignesc pe cei care, în mod sincer, încercau să se lepede de “idealurile luminoase”, nu putem să nu constatăm că nu aveau sorţi de izbândă în impunerea punctului lor de vedere. De altfel, în acele prime momente poporul era pe deplin mulţumit doar cu înlăturarea dictaturii, visând chiar la un “comunism luminat”…
Întâi de toate le lipseau omogenitatea, experienţa muncii în echipă şi a celei pe tărâm politic, precum şi suportul necondiţionat al comandanţilor de atunci ai forţelor armate.
De ce le lipsea, cu adevărat, acest suport ?
Cred că răspunsul este cât se poate de simplu. În esenţă, adevăraţilor revoluţionari le era rezervată cea mai dificilă opţiune. Ei trebuiau să accepte ca aceia care până în noaptea anterioară îi împroşcaseră cu gloanţe să devină, peste zi, promotorii esenţiali ai revoluţiei. Unii revoluţionari au acceptat situţia din considerente pe care doar ei le cunosc. Chiar şi aceştia aveau să “capituleze”, deziluzionaţi şi scârbiţi, ori să fie îndepărtaţi cât de curând din cercurile de putere. Nimeni însă nu le-a acordat atenţie, atunci ori mai târziu, când au încercat să demaşte manevrele de deturnare a Revoluţiei şi idealurilor împărtăşite de ei.
Jocul murdar al diversiunii avea să continue însă ani în şir, în cele mai variate forme şi metode, pe care, la timpul potrivit, voi încerca să le relev. Doresc să fiu bine înţeles. Nu port un “război al lui Murphy”. Fac exact ce am făcut timp de 25 de ani: mă opun minciunii, încercând să caut adevărul. Chiar dacă este dureros, incomod ori infamant.
Am fost, timp de peste 20 ani, ofiţer al Armatei române, care a fost şi rămâne pentru mine una din valorile cardinale ale acestui popor. Aşa am învăţat de la tatăl meu, care a fost subofiţer în aceiaşi Armată, timp de peste 35 de ani. El a învăţat adevăratele valori ale camaraderiei şi onoarei ostăşeşti în armata regală, şi s-a călit pe două fronturi. Toate cele învăţate despre Armată au fost din spusele lui.
Tot de la el am învăţat ce este cu adevărat cinstea şi onoarea unui om, cu sau fără uniformă. Un om care văzuse chipul hâd al morţii la Cotul Donului şi în Munţii Tatra, mi-a spus odată că o singură secundă de adevăr este mai de preţ decât o viaţă întregă trăită în minciună. Cât a crezut el în “visul de aur al omenirii”, atât am crezut şi eu … Din această cauză nu am crezut nimic fără a cerceta.
Am ajuns astfel să cunosc, după acel decembrie însângerat, mai mult decât poate mi-aş fi dorit. Şi pot jura că unele din lucrurile aflate sunt mai grele ca lespezile mormintelor unde-şi dorm somnul de veci acei “nebuni frumoşi” care au încercat să ne readucă pe calea adevărului şi credinţei.
Vor exista, cu siguranţă, momente în care vi se vor părea greu de crezut anumite lucruri. Vă asigur însă că ele au existat şi există încă, dar aţi trecut, poate prea repede, peste ele.
Nu mă îndoiesc de ulterioara apariţie a unor preopinenţi care, aşa cum au făcut-o şi în perioada anchetelor, mă vor acuza de cine ştie ce oculte interese. Dacă nici până acum nu au înţeles că doresc un stat cu adevărat democratic (în care libertatea de gândire şi exprimarea opiniilor nu reprezintă un pericol), o Armată puternică şi loială poporului român, o justiţie adevărată şi o istorie nezgâriată, atunci au poluat mediul înconjurător cu simpla lor prezenţă, considerând, ca şi până în 22 decembrie 1989, că “ei sunt statul” …
Spre a înţelege unele din cele ce vor urma nu vor trebui ani de zile, cunoştinţe militare deosebite şi, cu atât mai puţin, politice. Nu este nevoie decât de logică, bună-credinţă, deschidere către dialog şi pasiune pentru aflarea adevărului. Nu au ce căută ura, pentru că doar necredincioşii nu pot ierta, sau dorinţa de răzbunare, pentru că doar proştii recurg la aceasta.
Personal am convingerea că generali şi ofiţeri din înalta ierarhie militară (indiferent de ministerul de care aparţineau) care se considerau, măcar moral, vinovaţi de moartea şi suferinţele unor autentici revoluţionari, în numele unei “frăţii de sânge” au marşat spre obţinerea impunităţii lor, transformând monştrii în îngeri şi laşii în eroi. O parte din aceştia au deturnat Armata (ca instituţie) într-o pavăză împotriva celor mai justificate reproşuri ori demersuri juridice care îi priveau exclusiv şi în mod personal. Cu un minim de atenţie şi aducere aminte, fiecare dintre noi va putea să observe cine, când şi cum a “manevrat” astfel încât adevăratul interes naţional să coincidă cu interesul personal sau cu … turul propriilor nădragi, ameninţat de vreo “cizmă”.

(Va urma)

 

3 Responses to “Procurorul Teodor Ungureanu – „Diversiunea” (1)”

  1. […] proiectilului 7,62 mm Vezi şi episoadele precedente ale articolului lui Teodor Ungureanu: – Diversiunea (1) – Diversiunea (2) Opiniile exprimate aparţin autorului. Intervenţiile mele sînt între paranteze […]

  2. […] (4). Scenariul Vezi şi episoadele precedente ale articolului lui Teodor Ungureanu: – Diversiunea (1) – Diversiunea (2) – Diversiunea (3). Opiniile exprimate aparţin autorului. Intervenţiile mele […]


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.