Procurorul Teodor Ungureanu – „Diversiunea” (3). Gloanţele vidia erau miezurile de oţel care intrau în alcătuirea proiectilului 7,62 mm

Vezi şi episoadele precedente ale articolului lui Teodor Ungureanu: – Diversiunea (1) – Diversiunea (2) Opiniile exprimate aparţin autorului. Intervenţiile mele sînt între paranteze drepte. Îndrăznesc să vă propun o modalitate puţin deosebită de analiză a acelor momente. Să încercăm să urmărim un fir cât de cât logic pornind de la efect spre cauză, iar de la cauză către autori, mobilul acestora şi beneficiari.

Astfel, singurele efecte reale şi necontestate de nimeni au fost, întâi de toate, numeroasele victime înregistrate atât în rândul populaţie civile, cât şi în rândurile formaţiunilor din cele două ministere militare implicate în acţiuni. Acestora le vom adăuga şi o serie de pagube provocate de “elanul ostăşesc” asupra unor valori inestimabile din patrimoniul naţional şi universal, prin transformarea în ruine a Bibliotecii Universitare şi a Muzeului Naţional de Artă. Nimeni nu poate contesta faptul că aceste efecte au fost urmarea folosirii pe scară largă a tuturor categoriilor de armament, de la pistolet la tunul de pe tanc, în cursul unor ample operaţiuni militare desfăşurate de cele mai multe ori în aglomerări urbane. Rigoarea logică ne obligă să evidenţiem care au fost categoriile de persoane ce ar fi folosit armament. Întâi va trebui să avem în vedere formaţiunile M.Ap.N., cele ale M.I. şi G.P. [gărzi patriotice], numai primele având în dotare toate categoriile de armament utilizabile în lupte purtate la sol, pe apă ori în aer. La acestea va trebui să adăugam numeroase alte persoane, revoluţionari sau nu, care , pe diverse căi, au intrat în posesia unor arme de foc, de la pistolete, pistoale-mitralieră şi chiar arme semi-automate cu lunetă. Dintre aceşti ultimi posesori de arme, o mare parte aveau să rămână anonimi. Multe din armele astfel însuşite au fost date populaţiei de către unele cadre din conducerea unor formaţiuni G.P., ori au fost chiar sustrase din locurile de depozitare. La sediul CC, multe din armele abandonate de către foştii ofiţeri de securitate din pază au ajuns în mâinile celor mai variate categorii de persoane. Tot astfel, au existat certe situaţii în care armele ce aparţinuseră unor militari răniţi grav ori ucişi au ajuns la persoane civile.

Muniţie exista “la discreţie” mai cu seamă în locurile în care se desfăşurau acţiuni ce au implicat efective mari, ori schimbări repetate de aliniamente. La vremea respectivă s-a susţinut cu tărie faptul că teroriştii ar fi avut armament deosebit de performant, total diferit de cel din dotarea forţelor noastre armate, care folosea şi muniţie diferită. Deşi procurorii au solicitat oficial predarea de către Armată ori alte instituţii a armelor capturate şi a elementelor de muniţie recuperate, nu a fost prezentată spre identificare nici una din armele “cu o cadenţă mai mare de tragere şi cu un zgomot deosebit”, despre care declarau invariabil mai toţi ofiţerii Armatei române. Unii dintre aceştia indicau chiar şi tipul de armă (cel mai des fiind nominalizată fiind arma israeliană Uzi), deşi asemenea arme erau văzute doar pe ecrane mai mari ori mai mici… Cât despre posibilitatea reală de apreciere a tipului de armă după zgomotele produse, orice afirmaţie este relativă. La similitudine de calibru si sistem de funcţionare, reala percepţie a cadenţei şi amprentei sonore este capital distorsionată de configuraţia mediului înconjurător, efectul ecoului (produs, spre exemplu, într-un spaţiu închis de clădiri) făcând orice apreciere egală cu o presupunere.

La cele de mai sus va trebui să adăugăm fabulaţiile cu privire la celebrele “gloanţe-widia”. Prin lansarea acestei aberaţii, cei mai de seamă reprezentanţi ai Armatei s-au compromis lamentabil. Ceea ce prezentau în emisiuni tv ori în paginile unor ziare ca fiind teribilele instrumente ale morţii, nu erau nimic altceva decât miezurile din oţel care intrau în alcătuirea internă a proiectilului cal. 7,62 mm-scurt destinat armelor tip AKM. Tot aşa aveau să fie făcute speculaţii asupra folosirii muniţiei explozive (de tip dum-dum), de către persoane care erau fie străine de efectele povocate asupra corpului uman de proiectile cu diverse energii cinetice (la momentul străpungerii), ori de fragmente din proiectile dezmembrate la un anterior impact cu un corp dur, fie de cei angajaţi într-o reală acţiune de dezinformare.

Dintre efectele imaginare preconizate de formatorii de opinie, nu s-a confirmat nici unul. Au rămas simple fabulaţii acţiunile de infestare sau otrăvire a surselor de apă, atacurile asupra televiziunii, aeroporturilor, metroului, spitalelor, etc. În schimb, oriunde au sosit formaţiuni ale M.I., ca urmare a unor prealabile solicitări de sprijin formulate de structurile M.Ap.N., ele au fost întâmpinate cu foc nimicitor… Consider că, vorbind despre aceste efecte imaginare, va trebui să închidem un cerc, aducînd în discuţie o cauză de o importanţă covârşitoare în desfăşurarea evenimentealor. Este evident pentru toată lumea că cea mai împortantă cauză a dezastrelor petrecute a fost diversiunea masivă realizată pe toate căile.

Pe parcursul întregii perioade populaţia a fost permanent manipulată, creindu-se impresia că mugurii democraţiei şi speranţele de mai bine ar fi fost în pericol, în mod real. Rolul esenţial l-a jucat TVRL, care a transmis în eter cele mai fanteziste şi, în acelaşi timp, alarmiste zvonuri. Aşa cum dispozitivul de apărare de la CC era condus prin staţia de amplificare, tot astfel s-a lăsat impresia că prin televiziune se conduceau efectiv mişcări masive de trupe şi operaţiuni importante.

M-am întrebat de la bun început cum de a fost posibilă omiterea de către marii comandanţi a celor mai elementare reguli privitoare la cenzura militară şi la păstrarea secretului operaţiunilor de front. Am căutat să înţeleg fenomenele petrecute chiar în incinta TVRL, punându-le fie pe nepriceperea generalului rezervist (fost comandant al Centrului Militar Judeţean Giurgiu) autodesemnat comandant al acelui obiectiv, fie pe vreun elan de moment al prezentatorilor de profesie şi a personajelor perindate pe acolo. Delirul pare însă a fi cuprins cu mult mai multe capete.

Orice comandant militar cu minimă pregătire cunoaşte care este importanţa factorului psihologic în acţiunile de luptă. Cu atât mai mult, aceste imperative erau cunoscute gralilor. Guşe şi Stănculescu, precum şi celorlalţi componenţi ai M.St.M. şi celelalte eşaloane. Este incredibilă indiferenţa ucigaşă ce s-a manifestat faţă de permanenta acţiune de măcinare a nervilor, de răspândire a terorii la nivelul trupelor. Măcar acum va trebui să se afle că trupele au fost supuse unui adevărat război psihologic purtat nu de “terorişti” neidentificaţi, ci de către comandanţii direcţi şi de eşaloanele superioare. În modul cel mai brutal, trupei i-a fost indusă o puternică temere, care, suprapusă peste oboseala acumulată, a generat o stare de stres deosebit. În atari condiţii, chiar dacă s-ar fi dorit, circuitul de transmitere a ordinelor şi, mai ales, capacitatea acestora de a circumscrie acţiunea militarului-individ la voinţa comandantului, a fost anihilat. Cel mai des întîlnit efect al acestei situaţii-premiză a fost deschiderea necontrolată a focului, în absenţa unui ordin şi pe ţinte alese de liberul arbitru al fiecărui purtător de armă. Practic, au existat nu puţine locuri şi momente în care fiecare a “luptat” pentru sine, împotriva tuturor… Cred că, alături de insuficienta pregătire a contingentului încorporat în toamna anului 1989, aceasta este una din explicaţiile atât de numeroaselor cazuri de împuşcare a unor civili nevinovaţi, dar şi a multor militari.

Cine avea însă posibilitatea să efectueze acele masive acţiuni specifice “războiului psihologic”? Categoric răspunsul trebuie căutat la nivelul organismelor specializate în asemenea acţiuni. La acel moment trebuie să fi existat trei paliere pe care acţionau compartimente a căror menire era diversiunea. La nivelul “societăţii civile”, conducerea fostului partid-stat dispunea de o puternică structură de propagandă, aptă să manipuleze o bună parte din populaţie prin intermediul mijloacelor mass-media şi al transmiterii mesajului de la un om la altul. Nu am date care să-mi permită aprecieri asupra numărului ori identităţii celor care lucrau la nivelele inferioare – radio, televiziune, presă scrisă, arte, etc.

Cred însă că ar fi o naivitate să considerăm că aceşti “formatori de opinie” ar fi devenit, instantaneu, “consumatori de gogoşi”. Fiecare dintre aceşti “trâmbiţaşi” aveau capacitatea intelectuală şi profesională de a anticipa efectul unui zvon şi, în deplină cunoştinţă de cauză, au acţionat intens alături de autenticii revoluţionari de al căror gir s-au folosit cu abilitate. Aceştia, aveau să se manifeste şi ulterior, într-o nouă “cântare a României”, desfăşurată în plan politic.

M.I. dispunea de structuri deosebit de bine pregătite şi dotate, dar nu ştiu să fi rezultat indicii care să ne permită să apreciem că acestea ar fi desfăşurat activităţi specifice. Dacă admitem ca veridic tot ceea ce s-a spus despre traseul urmat de către perechea dictatorială până a ajunge în U.M. din Târgovişte, este logic că structurile de conducere ale M.I. ar fi trebuit să cunoască toate aspectele legate de adevărata detenţie a soţilor Ceauşescu. Abţinerea de la orice acţiune care ar fi putut fi apreciată ca având drept scop salvarea dictatorului ne conduce spre concluzia potrivit căreia M.I., inclusiv DSS, nu urmărea perpetuarea vechiului regim. De altfel, după participarea directă la represiune a forţelor M.I., gral. I. Vlad a încercat să conlucreze cu factorii de conducere ai M.Ap.N. în termeni aparent corecţi şi loial faţă de revoluţie, până spre 24 decembrie. Fără nici un act de opoziţie, forţele M.I. au permis preluarea TVRL, precum şi a tuturor obiectivele deosebit de importante ce le aveau în pază. Încă din primele momente după victoria revoluţiei, grupa operativă a M.I. a transmis către toate structurile ordinul de încetare a oricărei activităţi contrare voinţei poporului şi de colaborare cu M.Ap.N. Practic, din seara de 22 decembrie securitatea a fost anihilată, ca formă de activitate represivă, fiind trecută în subordinea M.Ap.N. Fără excepţie, sediile au fost ocupate iar militarii dezarmaţi. Şi-au încetat activitatea serviciile de filaj, s-au deconectat toate instalaţiile de ascultare şi supraveghere, s-au preluat arhivele. În Bucureşti şi în alte mari oraşe, viitoarele personalităţi şi-au “recuperat” dosarele de urmărire. Eşaloanele fostei Miliţii au fost trecute sub conducerea comună a reprezentanţilor puterii provizorii şi ai M.Ap.N.

Cei care însă au orchestrat “simfonia” diversiunii” şi “au tras cele mai mari tunuri” cred că au fost chiar structurile specializate ale M.Ap.N., în a cărui componenţă se găseau o Direcţie de Informaţii, unităţi specializate în cercetare-diversiune, dar şi subunităţi de cercetare în majoritatea celorlalte unităţi. La acestea cred că ar trebui adăugaţi chiar şi unii specialişti din cadrul Consiliului Politic Superior al Armatei, care trebuie să fi avut în componenţă şi compartimente de propagandă apte să desfăşoare acţiuni specifice în situaţii de criză. Deşi cu mare reticenţă şi numai parţial s-a recunoscut implicarea în operaţiuni a militarilor specializaţi în cercetare-diversiune, acest lucru s-a petrecut indubitabil şi pe o scară mare. Din cele cunoscute de mine, rezultă că militarii Bat. 404 Buzău a fost angrenaţi în adevărate lupte cu dispozitivul de pază al M.Ap.N. Cum s-a ajuns la o asemenea situaţie îmi este greu a răspunde, neefectuând cercetări în respectiva cauză. Să fi existat un asemenea grad de incompetenţă în cadrul ministerului încât să nu fi fost posibilă recunoaşterea şi cooperarea în condiţii de siguranţă? Oare nu cumva cei din minister manifestau reticenţă faţă de o forţă cu o capacitate redutabilă de luptă, dar subordonată gralului. Guşă, care din motive neelucidate încă a ales ca “reşedinţă” sediul CC-ului ? Sau nu mai avea nici un rost ca acei militari de elită să verifice blocurile din împrejurimi, cunoscîndu-se deja fapul că nu existau “terorişti”… S-ar putea face speculaţii şi pe tema unor divergenţe reale între “centrele de comandă militară” existente în acele momente. În anchetele efectuate la Brăila am constatat existenţa unor reale stări de animozitate, neîncredere şi, uneori, chiar ostilitate între diferiţi comandanţi.

Deşi pare greu de crezut, probele atestă faptul că, din motive aparent inexplicabile, o mare perioadă de timp comandanţi din eşaloanele de la Bucureşti nu au fost în măsură a răspunde comenzii Diviziei din Brăila la întrebări lămuritoare decât prin năucitoarea formulă “Descurcă-te şi tu cum poţi”… O situaţie şi mai aiuritoare am găsit-o la o unitate din subordinea directă a Comandamentului Artileriei. În ziua de 25 decembrie (!!), atunci când comandantul de unitate a luat legătura cu şeful său, i s-a recomandat “Să nu aibe încredere în nimeni, iar la nevoie, să lupte la tun”… Întâmplător sau nu, această unitate de artilerie stârnise neîncrederea comandantului Diviziei din Brăila (col. N. Rizea), într-o asemenea măsură încât, în noaptea de 26/27 decembrie, a ordonat o pândă executată de o formaţiune specializată în cercetare. Misiunea s-a transformat într-un fiasco total, cu un schimb acerb de focuri în care a căzut o grupă dintr-o a treia unitate. Până la dimineaţă “câmpul de luptă” avea să se umple de morţi şi de răniţi, militari dar şi civili.

În acelaşi sens, în zilele imediat următoare căderii dictaturii, au existat relaţii încordate între acelaşi comandant de divizie şi gral. M. Pancea (la acea dată, doar comandant al Centrului Militar Judeţean Brăila), care, se pare că purtat de elan revoluţionar a ajuns tocmai la Galaţi, unde ar fi încercat a prelua comanda unei unităţi de tancuri. Pentru acest motiv a fost dezarmat şi reţinut, până la clarificarea situaţiei…

Am considerat şi încă mai consider că, în acele momente, au existat reale fricţiuni chiar în aparentul “bloc de granit” ce se dorea a fi Armata. Faptul că asemenea “piste” nu au format interesul procurorilor excede posibilitatea mea de apreciere, mai ales că, la vremea respectivă, încercările de aprofundare (chiar şi numai pe zona Brăila) au fost stopate. Cam la fel s-au petrecut lucrurile şi în ceea ce priveşte cercetările pe care le-am făcut spre a stabili reala implicare în evenimente a unei pseudo-formaţiuni militare constituită prin preajma ultimului Congres al PCR şi denumnită “lotul sportiv al Armatei a II-a”. Fără a intra în amănunte, s-a constatat că, din seara de 22 decembrie, componenţii acestui “lot” au executat misiuni specifice cercetării pe timp de zi şi de noapte, în haine civile (echipament sportiv), dar având asupra lor armament adecvat misiunilor şi purtat ascuns (pistoale-mitralieră cu pat rabatabil). Au existat oare şi au acţionat asemenea “loturi” şi în alte localităţi cu puternice garnizoane ? Am părerea că o sumedenie de oameni – mai mult ori mai puţin implicaţi în acele momente de foc – păstrează o justificată suspiciune cu privire la multitudinea de “coincidenţe nevinovate” în cursul cărora efective din organica M.I. au fost aduse în faţa unor puternice dispozitive M.Ap.N. şi supuse unor nejustificate tiruri nu doar provocatoare, ci mai ales nimicitoare. Asemenea “regretabile disfuncţionalităţi” au avut loc în prea multe locuri şi într-o perioadă prea scurtă de timp: sediul C.C., Inspectoratul M.I. Sibiu, Aeroportul Otopeni, sediul M.Ap.N., Str. Lemnei, sediul Prefecturii Brăila, zona “cazonă” a mun. Buzău… Cele de mai sus nu fac nimic altceva decât să conducă spre o concluzie privitoare la reala existenţă a unor acţiuni diversioniste întreprinse chiar de unele componente ale M.Ap.N. Ele se adaugă celor desfăşurate la nivel global, prin intermediul TVRL.

Cunoscute fiind aberaţiile lansate atunci de diverse persoane, întărite şi de afirmaţiile “revoluţionarilor de profesie”, devine mai mult decât legitimă suspicionarea comandanţilor Armatei care nu au luat nici o măsură de stopare a acţiunilor diversioniste. Este evident faptul că nu era posibilă suprimarea transmisiilor tv, dar existau suficiente metode de “periere” a noianului de gogoriţe trâmbiţate de indivizi loviţi de streche. Transmiterea pe post a unor zvonuri, urmată în mod firesc de teroare psihologică, a fost continuată de o multitudine de acţiuni desfăşurate pe plan local. În mai toate garnizoanele, fenomenele din Bucureşti s-au repetat aproape identic, psihoza “teroriştilor” cauzînd cu mult mai multe victime decât însăşi represiunea. Fără a nega primirea reală a unei avalanşe de apeluri alarmiste la unele centre de comandă, prin intermediul telefoanelor, se pune totuşi o serie de legitime întrebări. Ne putem întreba, pe bună dreptate, dacă nu cumva Armata a fost doar victima unei acţiuni diversioniste purtată de forţe ostile. Răspunsul la această ipoteză nu poate fi dat decât după lămurirea altor “enigme”…

Astfel, cum se face că, în ciuda nesiguranţei maxime, s-au angajat pe bandă rulantă acţiuni ample, fără cea mai mică grijă pentru o cât de sumară dar prealabila verificare a veridicităţii celor afirmate? Forţe şi mijloace existau, la nivelul unităţilor şi subunităţile de cercetare. Erau oare acestea “ocupate cu lucruri mai serioase” decât cele de asigurare a informaţiilor vitale pentru purtarea oricărei acţiuni militare? Sau, cum au fost posibile cazuri de pătrundere în dispozitivele militare preexistente şi aparţinînd unor alte unităţi, fără luarea celor mai elementare măsuri de asigurare a informării şi cooperării? Să nu fi cunoscut comandanţii nici măcar amplasamentele unităţilor din garnizoană ori faptul că toate obiectivele social-economice şi de stat erau luate în pază armată încă din după-amiaza de 22 decembrie? Cum a fost posibilă admiterea acelor numeroase situaţii în care, acţiunile desfăşurate de militari erau, practic, dirijate de către civili? Sunt de notorietate mondială imagini în care persoane necunoscute de pe stradă dirijează tirul militarilor asupra unor clădiri în care aveau să moară oameni obişnuiţi şi nicidecum “terorişti”. Oare toate cadrele active, de la plutonier la general, uitaseră peste noapte cele mai elementare dispoziţii din regulamentele de luptă? Personal apreciez că răspunsul la aceste ultime întrebări este crucial.

Va trebui să constatăm măcar faptul că, în ipoteza admiterii ca reale a “premizelor” de mai sus, soarta ţării s-a aflat pe mâinile unor “iluştrii ostaşi” ce aveau să primească ulterior mai multe stele de general decât au primit cei care au luptat, cu adevărat, pe fronturile celui de al doilea război mondial!

O asemenea concluzie nu pare realistă. Ea în sine este idioată…

Atâta timp cât diversiunea televizată a fost permanent alimentată, primind chiar şi “sprijinul” direct al personalităţilor politice componente din structurile provizorii, cu greu putem evita concluzia că acest fenomen nu era aleatoriu, ci era orchestrat şi chiar instituţionalizat. În atari condiţii, diversiunea apare ca rod al activităţilor desfăşurate chiar de specialişti din interiorul acelor structuri care, în mod firesc ar fi trebuit să facă eforturi pentru a o limita şi înlătura. Pentru a sesiza care erau autorii morali ai acesteia şi cei direcţi, este relevant a observa care au fost beneficiarii stării de haos creată în acele zile, mai precis cei ale căror deziderate nu ar fi putut fi obţinute pe o cale firească. Indiciile găsite în mii de documente (exclusiv din cauzele penale instrumentate), coroborate cu desfăşurarea faptelor, permit o înşiruire de factori legaţi între ei, interdependenţi. Pe baza acestora voi exprima o ipoteză, fără a fi în măsură să o consider mai presus de alte opinii anterior exprimate.

(Va urma)

• revoluţia română din 1989