Egon Krenz, Petăr Mladenov şi Ştefan Guşe

Articol al meu din 1994. Îl republic fiindcă constat, inclusiv din unele comentarii de pe blog, că şi-a păstrat actualitatea.

Anul 1989 a produs schimbări majore în Estul Europei. În majoritatea ţărilor aceste schimbări au avut loc paşnic, beneficiind şi de sprijinul unei părţi a elitei comuniste. De pildă, în R.D.G. Erich Honecker a fost înlăturat de la putere de Egon Krenz iar în Bulgaria, Todor Jivkov a fost înlăturat de către Petăr Mladenov. În România, lichelismul clasei politice conducătoare fiind mult mai dezvoltat, pentru înlăturarea lui Ceauşescu a fost nevoie de vărsare de sînge.

La 5 ani după revoluţie observăm că tocmai în România s-au înmulţit, ca ciupercile după ploaie, eroii naţionali proveniţi din rîndul fostei nomenclaturi comuniste. După „eroul” Vasile Milea (pe care asociaţia „17 Decembrie” l-a contestat), iată-l şi pe Ştefan Guşe declarat erou naţional. Senatorul Valentin Gabrielescu, preşedintele Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989”, om care a ispăşit 15 ani de puşcărie în regimul comunist, îl numea pe generalul Guşe (într-un interviu publicat de ziarul „Timişoara” din 5 aprilie 1994) „un mare patriot”. Motivul: în 20 decembrie 1989 generalul Guşe ar fi trecut de partea revoluţiei.

Noi punem la îndoială acest lucru. Cum am arătat anterior (vezi „Un interviu al generalului Guşe propagă deruta” în „România Liberă” din 7 decembrie 1993, text reluat şi pe acest blog) apreciem 20 decembrie 1989 ca ziua scăpării armatei de sub controlul generalilor ceauşişti. Ceea ce a păţit Ceauşescu în 22 decembrie a păţit generalul Guşe în 20 decembrie.

Indiferent de interpretarea dată acestui eveniment, nu putem să nu ne mirăm de felul de a gîndi al domnului Gabrielescu. A declara „mare patriot” pe cineva vinovat de moartea cîtorva zeci de români, pe motiv că ar fi putut omorî mai mulţi, ni se pare ciudat.

În contrast cu situaţia din România, unde lideri politici anticomunişti sînt preocupaţi să descopere eroi naţionali din rîndul nomenclaturii comuniste, în fosta R.D.G. nimeni nu l-a declarat pe Egon Krenz erou naţional. Urmările politice ale acestui fapt sînt lesne observabile. În Bulgaria nimeni nu-l consideră erou naţional pe Petăr Mladenov. Poate tocmai de aceea preşedintele Bulgariei este acum Jelio Jelev.

Unii politicieni români, care n-au izbutit să cîştige simpatia electoratului, au declarat că poporul român ar fi imatur politic şi lipsit de mentalitate democratică. Noi credem altceva: unii politicieni care se pretind reprezentanţi ai idealurilor revoluţiei anticomuniste din decembrie 1989 sînt lipsiţi de maturitate politică.

(„Expres” din 10 mai 1994 a publicat cam jumătate din acest articol, eliminînd referirile la Egon Krenz şi Petăr Mladenov şi păstrînd numai partea referitoare direct la Ştefan Guşe; prima publicare integrală a articolului a fost în cartea „Falsificatorii istoriei”, Editura Almanahul Banatului 1994, pag. 88-89; Valentin Gabrielescu era pe atunci secretar general al PNŢCD)

Declaraţia lui Valentin Gabrielescu despre Ştefan Guşă:
„Nu este nici o îndoială în faptul că generalul Guşe a murit normal. Era bolnav de multă vreme de cancer, aşa că orice variantă în legătură cu dispariţia suspectă a generalului nu-şi are rostul. În altă ordine de idei, generalul Guşe a fost un mare patriot. Cînd a văzut că la Timişoara au ieşit muncitorii a dat ordin să se sisteze focul. Acelaşi lucru l-a făcut şi la Bucureşti. Păcat că a fost ulterior înlăturat din conducerea Armatei, pentru că era un militar de mare valoare şi un om de excepţie”.

(din interviul acordat lui Radu Ţoancă, în „Timişoara” din 5 aprilie 1994)

Observaţie: Se pare că Valentin Gabrielescu, preşedinte al Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989”, nu aflase de teoria acum la modă în mass-media românească, că Victor Stănculescu a dat ordinul de sistare a focului, şi nici nu credea nici în cealaltă teorie, cu meritele lui Vasile Milea. Meritul de a opri focul are capacitatea să treacă de la un general la altul, în funcţie de interesele de moment.

Urmăreşte şi:
Adresările Asociaţiei “17 Decembrie” către Comisia Senatorială “Decembrie 1989″ condusă de Valentin Gabrielescu
Boicotarea Comisiei Senatoriale “Decembrie 1989″ de către Asociaţia “17 Decembrie”
Paul Niculescu-Mizil, opozant al clanului Ceauşescu?

10 gânduri despre „Egon Krenz, Petăr Mladenov şi Ştefan Guşe

  1. Domnule Marius Mioc,

    Am citit articolul dvs. Cum observatia dvs. din preambulul lui priveste, de buna-seama, si o parte din comentariile mele de pe blog, cu ingaduinta dvs. voi face ceva mai tarziu cateva comentarii.
    Dar o observatie preliminara: prin repetitie, minciuna, eroarea s.a. ajung sa devina adevar. Un exemplu, poate neimportant in context, dar relevant pentru a ilustra justetea asertiunii: nu GusE, ci GusA. Datorita repetitiei, ne-am insusit unele teze despre evenimentele din decembrie 1989 pana la a le considera axiome, fara ca vreodata sa ne intrebam, fara ca vreodata sa cercetam daca sunt, intr-adevar, adevarate.
    Al dvs., Lector

  2. Imi aduc aminte ce hotarit era sa propuna ca lumea sa intre in case in seara zilei de 22. Citez din memorie: „Gata, e normal sa ne bucuram dar acum lumea sa intre in case sa ne desfasuram activitatea normal”. Si cind spunea asta in nici un caz nu se referea la faptul ca populatia aflata pe strazi ar fi stinjenit in vreun fel actiunile Armatei de neutralizare a „teroristilor”.
    Cit despre faptul ca Gusa a retras Armata in cazarmi la Timisoara incepind cu 20 decembrie, motivele pot fi doua: frica lui ca revolutionari ar fi pus mina pe tehnica sau ca insasi cadre militare aflate la comanda unor care de lupta, vazindu-se sustinute de populatie, sa intoarca armele si sa vada in asta o scapare din jugul ordinului criminal de a trage in popor.
    Dupa Revolutie, multi „viteji” se arata. In cazul de fata „eroi”.

  3. Domnule Marius Mioc,

    In regimurile comuniste, schimbarea liderului s-a facut mai intotdeauna prin forta, numai ca ferit de ochii lumii. Si la noi, prin anii ’50, s-au dat lupte chiar cu ranga, apoi despre Gheorge Gheorghiu-Dej se spune ca a murit iradiat. Schimbarile din estul Europei de care vorbiti nu s-au facut ad-hoc, ci in urma unor procese complicate desfasurate cu usile inchise. Egon Krenz era, dupa cum bine stiti, secretar al partidului, responsabil cu armata si serviciile secrete – afurisitele de servicii secrete! -, iar Petar Mladenov, ministru de Externe, asadar nu departe de serviciile respective. Schimbarile s-au facut deci in interiorul partidelor cu concursul serviciilor. La noi – iar va dau dreptate! – Securitatea n-a fost atat de atotputernica, de vreme ce n-a reusit acelasi lucru.
    La noi, dupa cum – iata! – in mod corect ati sesizat la vremea respectiva, a fost nevoie de varsare de sange, dar care a curs nu ca urmare a unei confruntari generalizate a populatiei cu autoritatile, ci pentru provocarea acesteia la revolta generalizata – ma refer la Tmisoara, caci ce s-a intamplat dupa 22 decembrie 1989 ora 12.09 este alta problema.

    In postarile anterioare am subliniat importanta exceptionala a marturiei defunctului colonel in reverva Marin Teodorescu, postata aici, pe blog, audio-video, cu privire la semnificatia lui „Radu cel Frumos”. Pentru a califica pozitiile lui Vasile Milea si, respectiv, Stefan Gusa in raport cu protestatarii, cu muncitorii din Timisoara, trebuie sa aflam cu exactitate care a fost momentul in care cei doi au luat cunostinta de faptul ca nu este vorba despre o invazie si, respectiv, cum au actionat dupa aceea. In chip normal, Stefan Gusa ar fi trebuit sa-i raporteze, in cursul zilei de 18 decembrie, lui Vasile Milea concluziile investigatiilor cercetasilor de la Buzau. Nu stim daca a facut-o sau nu.

    „Scaparea armatei de sub comanda generalilor ceausisti” este, desigur, o figura de stil – ori o metafora. Armata a ascultat de si, respectiv, a executat intotdeauna comenzile generalilor, si inainte, si dupa 20 decembrie.

    Petar Mladenov a fost inlaturat fiindca a dat ordin armatei sa inabuse demonstratiile de strada, iar armata bulgara a refuzat sa traga.

    Constatarea dvs. privind lipsa de maturitate a asa-zisilor omaneni politici este valabila si azi.

    Nu stim cu exactitate daca Vasile Milea a dat in 22 decembrie ordinul de retragere in cazarmi sau dl. Victor Atanasie Stanculescu. Datele pe care le avem la dispozitie arata totusi ca ordinul a fost dat de al doilea.

    Al dvs., Lector

  4. Vi se pare scăparea armatei de sub control ceva de neconceput. Sînteţi neinformat. Mi-am făcut stagiul militar în 1986-1987. Spre sfîrşitul stagiului militar, subunitatea de militari cu termen redus din care făceam parte, era scăpată de sub controlul ofiţerilor. Nu se întîmplase nici un eveniment deosebit de tip revoluţie, dar pur şi simplu ofiţerii nu mai puteau menţine disciplina între noi. În relatarea despre faptele mele din revoluţie pe care am publicat-o în 1994 (la pagina „despre mine” dau lincul) am povestit episodul cînd comandantul de companie ne-a dat ordin să ieşim pe platou şi noi pur şi simplu n-am avut chef. Mai sînt şi altele de povestit – de pildă cum, aceia dintre noi care locuiam aproape de Caransebeş (de pildă Timişoara: 2 ore cu trenul personal, 1 oră şi 15 minute cu rapidul) săream gardul unităţii sîmbătă seara şi plecam acasă, fără nici o aprobare, pentru a ne întoarce luni dimineaţa, înainte de program (iarăşi prin sărirea gardului). Fiindcă noi T.R.-iştii nu aveam soldaţi de ciclul doi printre noi, sergentul de serviciu era de-al nostru şi la apel raporta că totul e în ordine. Ofiţerii de serviciu n-aveau interes să descopere că există soldaţi care lipsesc, că atunci erau obligaţi să raporteze mai sus şi asta ar fi dus la pierderea calificativului de „foarte bine” al întregului regiment. Într-o duminică s-a făcut un control mai strict şi s-a descoperit că jumătate dintre t.r.-işti lipseau nemotivat din unitate. Sînt convins că totul s-a muşamalizat.
    Domnule Lector, dv. teoretizaţi prea mult, dar nu cunoaşteţi situaţia practic. Nu ştiu ce vîrstă şi ce experienţă militară aveţi, dar eu în decembrie 1989 aveam experienţa stagiului militar făcut în ultima perioadă a epocii Ceauşescu. Această experienţă a contribuit la convingerea mea că regimul Ceauşescu e şubred. În 16 decembrie 1989 cînd m-am alăturat revoluţiei mizam pe această şubrezenie a regimului. Mizam pe faptul că posibilele ordine de reprimare nu vor fi executate dacă se va atinge o masă critică de protestatari. Mirarea mea în 1989 nu a fost că armata a scăpat de sub controlul ceauşiştilor ci că ordinul de deschidere a focului împotriva populaţiei a fost totuşi executat la început.
    Revenind la Gabrielescu, nu vi se pare ciudat că în 1994, fiind preşedintele Comisiei „Decembrie 1989” (deci, se poate presupune că a studiat problema), atribuie sistarea focului, inclusiv la Bucureşti, lui Guşă, nepomenind nimic de Stănculescu? Să fie o declaraţie politicianistă conjuncturală (tocmai murise Guşă)? Mai trăieşte Gabrielescu ăsta, de ce nimeni nu i-a pus nici o întrebare cînd a apărut noua variantă „Stănculescu”?

  5. Pot sa confirm si eu cele spuse de Marius privind situatia din teren a armatei si asteptarile in privinta reactiei la nivelul esaloanelor si cadrelor inferioare – reactie si asteptari poate diferite de cele de la comandamente din la Bucuresti, al caror ordin cred ca putea fi sfidat fara prea multe scrupule si teoretizare, in anumite situatii. Armata nu se constituia nici pe departe in mecanismul ideal pe care il prezinta dl. Lector. Am facut armata in 1986, am povestit de curand despre o situatie (de ce nu s-a tras in ciori) care s-ar incadra in acea schema ideala; dar au existat si aspecte evident contrare teoriei ca militarii ar fi fost incapabili sa refuze executarea unui ordin. N-as spune chiar ca ofiterii nu mai puteau asigura disciplina, poate si asta e adevarat, dar nu in sensul ca se lasau sfidati de subalterni. Exista un soi de solidaritate intru sfidarea regulilor, intre conducerea unitatilor militare, cadrele militare si militarii in termen, avand ca liant chiar parerea tuturor despre ce ajunsese armata ceausista. Cred ca in unitatea in care am facut eu armata aceea exista un singur ofiter exceptie, proaspat absolvent al academiei, care, la o vreme, dupa ce si-a dat si el seama ca teoria pe care o invatase la scoala n-are nici o treaba cu realitatea, a rostit o fraza memorabila: „armata a devenit o institutie de ingrasat burti si de marit cururi”; imi pare rau ca fraza lui suna atat de brutal si trivial, dar nu pot sa nu o reproduc, fiindca ea exprima destul de bine aversiunea pe care chiar si ofiterii bine montati pe respectarea teoriei si moralei militare ajunsesera sa o aiba fata de sistem care deja distrusese pricipiile si ordinea militara. In afara lui, cred ca nu exista cadru militar si militar in termen care sa nu-l critice pe Ceausescu, desigur, la nivelul prudent al bancurilor si criticilor susotite pe la colturi, dar pe care toti le auzeam si le impartaseam, fara sfiala si jena, ofiteri si militari in termen laolalta, cam pe la orice activitate la care intruneam toti. De aici si treceri cu vederea ale saritului gardului ca sa ne ducem la gagici, si sterpelirea unor cabluri de antena bune la prins posturi straine, si alte mici defectari de la ordinea militara. Om de mare caracter si umor, comandantul respectivei unitati militare abia astepta sa termina facultatea de drept ca sa iasa din fals-utila incorsetare pe care o reprezenta armata pe vremea lui Ceausescu. N-as prea crede ca el ar fi dat vreun ordin sa traga in propriu popor doar pentru ca a primit un ordin. Toti intelegeam cateva lucruri elementare: primul si cel mai important, ca nu ne paste nici un pericol extern; al doilea, ca, daca va fi sa facem fata unui pericol extern, doar constiinta si capacitatea noastra de sacrificiu, si solidaritatea la nivel de unitate militara va dicta eficacitatea ripostei, si nu pregatirea (sabotata atat de lehamitea fata de Ceausescu cat si de sistemul de raportari al aceluiasi) ori ordinele date pe scara ierarhica (prin extrapolare, aproape metaforic vorbind, cum sareau ai nostri gardurile, le sareau la fel si cadrele de la ministru in jos, deci respectul ierarhic deja fusese compromis de Ceausescu) si, trei, ca Ceausescu nu era comandant de fapt, ci doar de drept in sens juridic. Stiam de frica lui, nu era lider moral, iar trei ani mai tarziu frica se putea intoarce in furie oarba, adica in nerespectarea ordinelor primite in contextul in care trebuia sa impuscam pe unul care evident nu era inamic, ci poate un cetatean de-al nostru care spunea aceleasi bacuri dincolo de gardul unitatii. Desigur ca personal n-am apucat momentul, fiindca nu mai eram militar in termen in zilele Revolutiei, si nu pot sti cum era in alte unitati militare, dar, psihologic vorbind, cred ca cel putin o parte din armata era foarte bine pregatita sa nu respecte un ordin, cand opinia adhoc cumulata a comandantului de unitate militara si a celor din subordine putea fi, ca sa ma exprim plastic: ‘ba, suntem tampiti, nu-i clar ca asta nu-i inamic? Ceausescu e idiot; doar n-o sa ne luam dupa el!’ – chiar daca n-avea nimeni curajul s-o spuna in gura mare. Nu zic ca unii nu s-au luat dupa Ceausescu; insa daca s-au luat sigur s-au luat de frica pura si personala si nu fiindca trebuiau sa-si respecte blazonul militar ori regulamentele militare. Nu prea cred ca au existat ofiteri care au tras in oameni fiindca au primit ordin in sensul ca, in baza regulamentelor militare, orice ordin trebuia executat. Paradoxal, Ceausescu reusise deja sa arunce teoria si regulamentele militare la groapa de gunoi.

  6. Domnule Marius Mioc,
    Domnule Iulian Nastasache,

    N-am facut armata. Ca varsta, am trecut de jumatatea unui secol.
    Evident, in afara de o minoritate – poate sute, poate cateva mii -, toata lumea astepta inlaturarea lui Nicolea Ceausescu si a clicii lui. Dar, extrem de important din punct de vedere psihologic, fiecare – repet – astepta s-o faca altul.
    In analiza evenimentelor trebuie sa luam in consideratie, deopotriva, atat psihologia individuala, cat si cea colectiva in cadrul Armatei. In mod individual exista, desigur, o rezistenta neexprimata fata de Nicolae Ceausescu; la nivelul intregii Armate, ordinele se executau, dupa cum, de altfel, s-au si executat, cu precizarile care urmeaza.
    Dar, desi nu am facut armata, nu imi spuneti o noutate cu privire la starea de spirit si, respectiv, comportamentul spre final de stagiu al T.R.-istilor, al ofiterilor; ea era si in 1975, anul in care colegii mei de facultate au facut armata. Stiu asta din povestirile lor.
    Noi in mod sistematic ignoram – ori nu luam in consideratie – trasaturile momentului. Nu spun c-o facem deliberat – de cele mai multe ori o facem fiindca nu avem experienta analizei ori ne lasam coplesiti de (re)sentimente.
    Va dau un exemplu: in 17 decembrie 1989, militarii si civilii erau, pe strazi dusmani; in 22 decembrie, dupa pranz, erau frati, se imbratisau sincer.
    Rationamentele logice sunt aceleasi in timp – demonstratia teoremei lui Thales nu poate fi una acum 2000 de ani si alta azi; sentimentele si, respectiv, reactiile generate de un eveniment oarecare pot sa fie diferite de la o clipa la alta, apoi diferite dupa pozitia in care te plasezi in raport cu el.
    Sa nu uitam cateva lucruri esentiale. Intai, intamplarile din 17 decembrie 1989 s-au desfasurat intr-un interval de timp foarte scurt – circa 12 ore. In alte circumstante, el poate sa para foarte lung, dar in cele ale momentului el este foarte scurt. In raport cu semnificatia reala a indicativului „Radu cel Frumos”, expusa de raposatul colonel in rezerva Marin Teodorescu, fiecare moment trait atunci de militari capata o alta semnificatie decat un moment petrecut duminica, in cazarma, curatand arma, ochind ciorile s.a.m.d. Starea de pericol, perceputa direct sau indusa, ne face sa percepem altfel realitatea inconjuratoare decat o percepem in momente de liniste, de siguranta. Si nu prea avem timp sa gandim, sa despicam firul in 4, cum au facut-o ofiterii de la Deva, unde nu se intampla nimic. Inchipuiti-va, bunaoara, ca, militar fiind, vi se spune ca in afara perimetrului unitatii se afla forte unguresti invadatoare. Urmeaza forfota, presupuneri, sentimentul de frica, pregatirea pentru confruntare. Scosi afara, vedeti o masa de oameni – multi, putini -, in civil, care va ataca, asta dupa ce vi se spusese in prealabil ca civili au pactizat cu inamicul. Aveti dvs. de unde sa stiti in primele momente ca sunt in realitate opozanti ai lui Ceausescu, apoi ca sunt romani sau etnici maghiari, agenti in civil s.a.? Si ce faceti cand vedeti ca sunteti atacati de civili? In cel mai fericit caz pentru cei din fata dvs. somati, apoi trageti in aer, apoi la picioare, functie de reactia celor aflati in fata dvs. In majoritatea cazurilor asa s-a intamplat in Timisoara – dl. Alex Mihai Stoenescu face in cartile sale o calificare exacta a situatiilor produse, anume unde s-a tras in stare de legitimitate si unde nu.
    Dar in cazul unei confruntari armate de tip militar, regulile de folosire a armamentului nu sunt cele care trebuie respectate in cazul unui conflict de tip civil – de fapt, in primul caz nu exista nici o regula, ci tragi, pur si simplu, in inamic.
    Dvs. porniti de la ipoteza ca, avand de-a face cu civili, militarii ar fi trebuit sa-i perceapa in mod automat drept protestatari. Nu uitati nici o clipa ce ne-a spus raposatul colonel.
    Nu de putine ori ne reprosam ulterior reactia pe care am avut-o la un moment dat. Problema trebuie pusa asa: ne puteam da seama, aveam toate elementele in momentul acela ca gresim? Asa si cu militarii: aveau ei in acele momente toate elementele, luciditatea s.a. pentru a-si da seama ca au in fata, in mod indiscutabil, doar niste opozanti ai lui Ceausescu si nicidecum invadatori ori oameni care au pactizat cu invadatorul?
    Problemele se pun similar ca in cazul mineriadelor – aveau oamenii aceia toate elementele la indemana pentru a-si da seama ca nu au in fata bande legionaro-fasciste, cum le-a spus dl. Ion Iliescu?

    Noi nu putem afla ce s-a intamplat in decembrie 1989 decat, paradoxal, teoretizand. Decat ferindu-ne de sentimente si resentimente. (Re)sentimentul intuneca mai intotdeauna ratiunea – crimelele pasionale se produc tocmai datorita acestui motiv. Altfel, si eu as avea motive sa fiu, in raport cu evenimentele de care ne ocupam, sentimental – atunci am fost batut, inchis. Dar mi-am dat seama ca este o capcana; evitand-o, am putut sa descopar, incet-incet, mecanica evenimentelor, ca sa folosesc sintagma, reusita, a corespondentului „Involutia1989”.
    Si, pana la urma, asta-i cel mai important: sa aflam ce s-a intamplat. Adevarul nu poate fi descoperit decat folosind rationamentul si intuitia.
    Al dvs., Lector

  7. Domnule Marius Mioc,

    Comisia senatoriala pentru cercetarea evenimentelor a beneficiat de doua minti organizate, ale lui Valentin Gabrielescu si, respectiv, Serban Sandulescu, unul profesor de matematica, celalalt, inginer. Din pacate, n-a beneficiat si de un presedinte impartial si, inca, de un specialist in anchete penale, de aporul unui cadru de Securitate din varful DSS.
    Parcurgand in fuga paginile raportului, transformat de dl. Sergiu Nicolaescu in carti de autor (?), oricine isi poate da seama cat de naivi puteau fi cei doi senatori, citati mai sus. Dar, oricum am da-o, Stefan Gusa are meritul ca, dandu-si seama de diversiune, a ordonat intrarea in cazarmi – ma refer la Timisoara. Daca l-ar fi aparat pe Nicolae Ceausescu, iesea macel.
    Voi cauta declaratia lui Valentin Gabrielescu si, in masura in care este cazul, voi reveni. Ca sa ma pronunt, trebuie sa vad textul – ori, daca il aveti la indemana, va rog respectuos sa faceti legatura aici.

    Nu cunosc in acest moment daca Valentin Gabrielescu mai traieste. Ma voi interesa,
    Al dvs., Lector

  8. Pingback: Petiţie împotriva statuii generalului Guşă la Tîrgu Mureş « Blogul lui Marius Mioc

  9. Pingback: Generalul-criminal Ştefan Guşă are o sală denumită în cinstea lui la Universitatea Naţională de Apărare « Blogul lui Marius Mioc

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.