Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Rich Andrew Hall – Cazul Petre Olaru (3). Petre Olaru – cel mai căutat om din România postceauşistă iulie 21, 2009


Actualizare 8 decembrie 2018: Deoarece legăturile către saitul ziua.net nu mai funcționează, schimbate în legături către saitul ziua.ro

Al treilea fragment din cele scrise de profesorul american Rich Andrew Hall despre cazul Petre Olaru. Vezi şi celelalte fragmente prezentate pe acest blog: Introducere şi Ziarul „Ziua” dezvăluie cazul Petre Olaru. Intervenţiile mele sînt cu litere cursive, între paranteze drepte. Pentru publicarea în altă parte a scrierilor domnului Hall este nevoie să cereţi aprobarea autorului, cu care se poate lua legătura la hallria@comcast.net

Petre Olaru – cel mai căutat om din România postceauşistă

După ce Ion Iliescu, Petre Roman şi mulţi dintre ceilalţi menţionaţi în scrisoare au preluat puterea în decembrie 1989, Olaru pretinde că a devenit un focar de atenţie printre noii lideri ai ţării. Înainte de a-i scrie preşedintelui Constantinescu la sfîrşitul anului 1997, Olaru spune că a fost contactat de o serie de celebrităţi politice, aceştia fie dorind să cunoască conţinutul scrisorii pe care Olaru o văzuse (şi în a cărei posesie nu mai era) fie atenţionîndu-l asupra problemelor pe care le poate avea dacă vreodată va destăinui conţinutul ei. Olaru a pretins că de mai multe ori i s-au oferit mari sume de bani sau alte stimulente, dar el a respins întotdeauna ofertele.

O copie a „Raportului către preşedintele Constantinescu” pe care Olaru l-a înaintat preşedintelui român la sfîrşitul lui 1997 dă amănunte despre pretinsele contactări şi ameninţări, după cum urmează:

– ianuarie 1990: Primul ministru Petre Roman vine la Crevedia şi îi spune lui Olaru: „Domnule, eşti omul care-l poate distruge pe NUMĂRUL UNU” (adică Iliescu), şi îi oferă ajutor.

– mai-iunie 1990: Generalul Nicolae Militaru, menţionat în scrisoare printre conspiratori, încearcă de mai multe ori să-l determine pe Olaru să vină la Sinaia „să discutăm nişte probleme”. Olaru refuză să se întîlnească cu el.

– Începutul lui 1991: Regizorul Sergiu Nicolaescu vine la Crevedia şi îi spune lui Olaru: „nu vorbi despre nimic cu nimeni, nici măcar în viitor”

– martie 1993: Generalul Adrian Niţoi încearcă să-l ademenească pe Olaru cu whiskey, dar acesta păstrează tăcerea.

– iunie 1993: Generalul Gheorghe Ionescu [Ioan] Dănescu, ministru de interne vrea să afle ce ştie Olaru; Olaru îi spune că nu ştie nimic.

– septembrie 1994: Generalul Iulian Vlad îi spune lui Olaru să nu se îngrijoreze, că el nu va vorbi.

– august 1995: Colonelul Stoica îi oferă lui Olaru o funcţie în Serviciul Român de Informaţii, dar Olaru respinge oferta.

– vara lui 1995: Editorul Ion Cristoiu îi oferă lui Olaru 5 milioane lei pentru a dezvălui ceea ce ştie, dar în zadar.

– 1995: Sora lui Corneliu Vadim Tudor, preşedintele Partidului România Mare, şi ministru apărării Tărăcilă iau legătura cu Olaru încercînd să-l facă să vorbească, dar degeaba.

– februarie 1996: Corneliu Vadim Tudor îi oferă lui Olaru 100 milioane lei pentru a vorbi, iar după refuzul acestuia mai oferă alţi 200 de milioane. Olaru continnuă să refuze să vorbească.

– mai 1996: Fostul ministru de externe Adrian Severin îl contactează pe Olaru.

– iunie 1996: Fostul ministru de finanţe Florin Georgescu îl contactează

– mai-octombrie 1996: Generalul Buzea de la SRI încearcă să-i aranjeze o întîlnire cu generalul SRI Marcu; Olaru refuză.

– iunie-iulie 1996: Generalul Suceavă încearcă să ia legătura cu Olaru.

– vara lui 1996: Generalul Ţepelea [de fapt Gabriel Ţepelea, politician ţărănist, cum arată textul din „Ziua”] încearcă acelaşi lucru, deasemeni fără a izbuti.

– septembrie 1996: Generalul Dumitru Iliescu de la garda prezindenţială îi oferă lui Olaru un transfer [la Serviciul de Pază şi Protecţie], un post la o ambasadă sau o pensionare anticipată. Olaru respinge toate propunerile.

– 1997: Ziaristul Petre Mihai Băcanu de la „România Liberă” încearcă fără izbîndă să-l facă pe Olaru să vorbească.

– martie 1997: Petre Roman încearcă iar să-l contacteze.

– aprilie 1997: Aşa-numitul „rege al frigiderelor”, Novolan, un membru influent al filialei locale a Partidului Democraţiei Sociale din România (PDSR), îl contactează pe Olaru.

– mai 1997: Doi oameni trimişi din ordinul „Cotrocenilor” de către ministrul de interne Dejeu îl contactează pe Olaru.

S-ar părea că Olaru a devenit, fără îndoială, cel mai căutat om din România!

[Mai sus, Rich Hall face un rezumat al afirmaţiilor lui Petre Olaru. Pentru cititorii blogului reproduc în extenso, după ziarul „Ziua” din 6 aprilie, felul cum Olaru îşi descrie „calvarul”, în raportul adresat preşedintelui Emil Constantinescu:
Începînd cu luna ianuarie 1990 şi pînă în toamna anului 1997 (aproape opt ani) pentru mine a urmat un adevărat calvar, fiind căutat, interogat, urmărit şi ameninţat cu moartea în repetate rînduri. Astfel:
– pe la mijlocul lunii ianuarie 1990 a sosit la postul de Poliţie Crevedia domnul Petre Roman cu şoferul. Odată sosit, m-a întrebat dacă sînt domnul Olaru. I-am răspuns afirmativ. De la început mi-a spus: „Dumneavoastră sînteţi omul care îl poate distruge pe NUMĂRUL UNU.” Văzînd că am rămas blocat fără a aborda această temă, a canalizat discuţia către teme de genul: „Am dorit să vă cunosc, pentru a va putea oferi ajutor dumneavoastră şi familiei, dacă aveţi nevoie.” Mi-a spus apoi că aş putea fi chemat la Bucureşti, iar dacă voi fi căutat de cineva să nu iau legătura cu nimeni. Dacă vreau să mă mut cu serviciul, mi-a spus că mă poate ajuta imediat (lucru care s-a întîmplat la sfîrşitul lunii februarie 1990). După o asemenea discuţie, care a durat pînă în 10 minute, domnul Petre Roman a plecat.
– în luna mai-iunie 1991, m-a contactat telefonic la domiciliul din Pucioasa (la bloc), Gl. Nicolae Militaru, cu care am purtat o discuţie scurtă, pe care o redau mai jos, cît mai fidel posibil: „- Alo, sînt Gl. Militaru. – Care Militaru? – Generalul Militaru de la Bucureşti, dar evită cuvîntul „General”. – Da, spuneţi, domnule Militaru. – Dacă doriţi să ne cunoaştem şi să purtăm un dialog, v-aş ruga să veniţi la Sinaia. – Pentru ce anume? – Să discutăm nişte probleme şi, dacă vreţi, stabilim cînd trec eu cu maşina, să vă iau. – Domnule Militaru, nu pot să accept această invitaţie pentru ca sînt militar şi trebuie să vă adresaţi conducerii Inspectoratului Judeţean. – Nu ar trebui să ştie nimeni de această întrevedere. L-am refuzat şi am închis telefonul. De atunci nu m-a mai căutat niciodata.
– la începutul verii anului 1991, a sosit la I.J. Dîmboviţa cu o delegaţie parlamentară senatorul Sergiu Nicolaescu, care „profitînd” de aceasta ocazie, m-a contactat personal în biroul Inspectorului-şef, unde am rămas singuri. Mi-a spus că a dorit să mă cunoască şi m-a întrebat dacă am probleme la serviciu sau în familie. I-am răspuns că nu am nici o problemă. Apoi m-a apreciat ca fiind un om serios, care trebuie să-şi vadă în continuare de treabă. M-a sfătuit să nu discut „cu nimeni, nimic, nici in viitor” (fără să spună la ce se referă). Dacă vor apărea probleme de serviciu sau familiale în viitor să apelez la dînsul.
– în luna martie 1993, cînd eram şef de post la comuna Buciumeni-Dîmboviţa, am fost la cabinetul inspectorului-şef – Col. Banu, unde l-am gasit pe Gl. Niţoi Adrian în ţinută civilă. După ce am făcut cunoştinţă, mi-a cerut deschis să-i relatez ce cunosc eu despre evenimentele din decembrie 1989. Întrebîndu-l de ce îmi pune tocmai mie asemenea întrebări, Gl. Niţoi n-a abandonat acest subiect, încercînd să mă laude şi să se mire de ce tocmai un om ca mine nu este deja ofiţer. Văzînd că evit în continuare să abordez subiectul referitor la evenimentele din decembrie 1989, a desfăcut o sticlă de whisky, mi-a oferit un pahar şi nişte şorici. În acest timp, Gl. Niţoi, făcînd o mişcare greşită, i-a scăpat de pe genunchi reportofonul pe care-l pregătise pentru a înregistra discuţia. Pentru a evita momentul penibil, m-am făcut că nu realizez ce se întîmplă şi am canalizat discuţia pe aceeaşi temă. Deşi prudent, s-a dovedit foarte insistent în a afla ce cunosc eu privitor la decembrie 1989, punîndu-mi întrebări pe care le-aş putea numi „capcană”, dar pe care le-am evitat. Văzînd că nu vorbesc nimic despre ceea ce îl interesa, a încheiat discuţia arătîndu-şi dezamăgirea că nu sînt un om cu care se putea discuta deschis. Eu am plecat şi dînsul a rămas in birou.
– în luna iunie 1993, am primit ordin telefonic să mă prezint la cabinetul Inspectorului-şef col. Banu, fără alte amănunte. Ajungînd la cabinet, înăuntru se afla George Ioan Dănescu – ministru de Interne pe
atunci, care stătea singur pe scaunul Inspectorului-şef. După ce m-am prezentat, în mod direct, pe un ton
dur, mi-a cerut să relatez ce ştiu despre evenimentele din decembrie 1989, fără să-mi permită să stau jos. I-
am raportat scurt că nu cunosc nimic. Atunci s-a ridicat iî picioare, a bătut cu pumnul în masă, afirmînd că el este ministru şi trebuie să ştie tot. Văzînd că tac, mi-a adresat nişte cuvinte jignitoare şi m-a dat afară din
birou. După aproape doi ani de la această întîlnire, în luna martie 1995, cpt. Cucuteanu Laurenţiu – ofiţer de serviciu pe IJP Dîmboviţa, a primit un telefon potrivit căruia trebuia să mă prezint la cabinetul inspectorului-şef, deoarece voia să stea de vorba din nou cu mine George Ioan Dănescu. M-am prezentat, am aşteptat cîteva ore şi, în final, inspectorul-şef mi-a comunicat că George Ioan Dănescu nu mai soseşte la Tîrgovişte.
– în septembrie 1994, prefectul de Dîmboviţa, Antonescu Marin, mi-a comunicat telefonic la Pucioasa că cineva foarte apropiat ar dori să vorbeasca cu mine cîteva cuvinte. Mi-a comunicat că locul unde sînt aşteptat este ieşirea din Tîrgovişte, în partea de nord, unde, în prezent, este benzinăria Shell. M-am dus la locul indicat, în ţinută civilă, şi am constatat ca era Gl. Vlad, cel căruia îi dădusem documentul, în 14 decembrie 1989. Am stat de vorba cu dînsul cîteva cuvinte, m-a intrebat ce mai fac, dacă sînt hărţuit şi dacă am necazuri. M-a sfătuit să stau liniştit. Am remarcat că era obosit, trist şi slăbise. După ce m-am despărţit de Gl. Vlad, i-am raportat prefectului Antonescu, de la care aveam să aflu că a ştiut de la început cu cine urma să mă întîlnesc. La plecare, Antonescu a afirmat: „Fii liniştit, cît va trăi, Vlad nu va vorbi!” Menţionez că prefectul Antonescu se cunoştea cu Gl. Vlad deoarece fusese ofiţer de securitate la Dîmboviţa şi apoi la DIE.
– Col. Stoica – şeful SRI pe Capitală a venit neanunţat în luna august 1995, cu un ARO de culoare albă, pe care-l conducea singur, la Poliţia din Pucioasa. Cînd a sosit, mă aflam în faţa postului. S-a dat jos din maşină, mi-a spus că este în concediu cu maşina personală şi doreşte să-mi spună cîteva cuvinte. Fiind de acord, mi-a făcut propunerea să mă transfere la SRI Bucureşti, pe un post bun, cu gradul de ofiţer. Văzînd că am rămas mirat şi l-am întrebat pentru ce îmi propune aşa ceva, mi-a precizat că atît a vrut să-mi spună, neavînd nici o sarcină din partea cuiva. Menţionez că domnul Col. Stoica a fost după 1990 şef al SRI Argeş, apoi la Dîmboviţa şi după aceea la Capitală.
– în vara anului 1995 a venit la uşa apartamentului meu din Pucioasa directorul ziarului „Evenimentul zilei” – Ion Cristoiu, însoţit de încă un bărbat. După ce le-am deschis uşa, Ion Cristoiu s-a recomandat şi mi-a oferit suma de 5 milioane lei, urmînd să-l caut la Bucureşti, pentru a purta o discuţie cu el, oriunde, dar nu în judeţul Dîmboviţa. L-am atenţionat că eu sînt poliţist şi nu mă pretez la asemenea lucruri, cu atît mai mult cu cît nu imi spusese pe ce temă vrea să stăm de vorbă. Totodata, i-am refuzat să intre în apartament şi i-am avertizat că voi raporta imediat la judeţ cele petrecute. Aşa stînd lucrurile, au plecat. I-am raportat despre cele întîmplate col. Tomescu şi inspectorului-şef – col. Fătuloiu, care au venit la Pucioasa imediat pentru a le raporta detaliat cele petrecute. În final, col. Fătuloiu m-a sfătuit să locuiesc mai mult în comuna Doiceşti, la curte, decît în apartamentul proprietate personală de la Pucioasa.
– în anul 1995, m-a căutat de mai multe ori prin intermediul prefectului Antonescu, doamna Lidia Samson, sora senatorului Corneliu Vadim Tudor. De cîte ori m-a căutat la postul Pucioasa mi-a adresat prin telefon rugămintea de a accepta o întrevedere cu fratele dînsei – Vadim Tudor. Într-una din convorbiri mi-a precizat că dacă nu am încredere în fratele său, care are maniere mai impulsive, să contez pe dînsa, care l-ar putea însoţi pe fratele său. De fiecare dată am refuzat-o pe motiv că trebuie să am aprobarea şefilor ierarhici, lucru cu care Lidia Samson nu era sub nici o formă de acord.
– în 1995, spre sfîrşitul anului, am fost căutat şi de domnul ministru Tărăcilă, pentru a mă prezenta la Bucureşti, însă i s-a raportat ca sînt în concediu medical şi nu a mai revenit după aceea.
– în luna februarie 1996, domnul Corneliu Vadim Tudor a venit în comuna Doiceşti, acasă la mine. A oprit în faţa porţii maşina Mercedes şi a coborît din ea un individ care s-a recomandat inginerul Ciontu, Vadim rămînînd în maşină, în partea stînga-spate. (În masina erau patru persoane, cu cel ce a coborît la mine). Acest domn Ciontu m-a întrebat dacă mă numesc Olaru, ca ei sînt de la PRM şi m-a rugat să deschid porţile să intre cu maşina în curte, ca să nu fie priviţi de sătenii care s-ar fi putut uita, deoarece vor să-mi dea 100 de milioane de lei, într-o valiză, pe încredere şi dacă nu acum, peste trei zile să mă întîlnesc cu Vadim la sediul PRM din Tîrgovişte, cînd vor reveni oricum de la Bucureşti. Am fost şocat de propunere şi l-am rugat să părăseasca curtea. Acelaşi Ciontu a insistat ca dacă nu le dau voie să intre cu maşina, să-i permit măcar lui să intre cu geanta cu bani. Am rămas pe aceeaşi poziţie şi chiar m-am răstit la el, după care au plecat. I-am raportat de acasă, prin telefon, prefectului Antonescu şi col. Floricel – comandant Brigada Ordine Publică, toată discuţia purtată. Spre suprinderea mea, după exact trei zile, m-a chemat prefectul Antonescu şi mi-a spus că el vrea să afle neapărat ce doreşte Vadim să ştie, de dă atîţia bani. Prefectul m-a rugat să-l sun pe Vadim care se afla în Tîrgovişte, la sediul PRM, după cum îmi spusese inginerul Ciontu cu trei zile în urmă. Totodată, prefectul i-a spus col. Floricel să fie prezent şi să asiste la o convorbire telefonică pe care urma să o am cu Vadim. I-am dat telefon lui Vadim din biroul col. Floricel. M-a întrebat de unde sun. I-am spus că din oraş şi m-a rugat să mă deplasez la sediul PRM Tîrgovişte, singur, că are probleme importante cu mine. I-am spus că nu pot veni la sediu pentru că sînt militar, şi cu atît mai puţin singur. Atunci, şi-a arătat disponibilitatea de a-mi oferi 300 de milioane de lei pe care afirma că-i are asupra lui, sau o foaie CEC cu aceeaşi sumă. L-am refuzat din nou şi am întrerupt convorbirea. Imediat, col. Floricel a raportat prefectului Antonescu discuţia şi rezultatul acesteia. O sumă la fel de substanţiala i-au oferit cei de la PRM colonelului Floricel în 1995, toamna – 150.000 dolari SUA (din spusele ofiţerului) ca să mă determine pe mine să port o discuţie cu liderul PRM. Menţionez că înainte de a-l suna pe Vadim la sediul PRM, prefectul Antonescu mi-a spus că a luat în prealabil legătura cu Adrian Năstase şi acesta a interzis să i se ia banii lui Vadim.
– în luna mai 1996, domnul Adrian Severin a solicitat inspectorului-şef al IJP Dîmboviţa – col. Fătuloiu, să-i înlesnească o întîlnire cu mine la sediul Poliţiei din Pucioasa. Col. Fătuloiu i-a ordonat domnului maior Stănescu – şeful Poliţiei Pucioasa, să plec imediat din unitate pentru că urmează să vină Adrian Severin să discute cu mine. În jurul orelor 17, în acea zi, am părăsit unitatea, fiind înlocuit. După plecarea mea, a venit Adrian Severin şi, negăsindu-mă, am aflat că a plecat supărat.
– în luna iunie 1996, s-a prezentat la prefectul Antonescu domnul Florin Georgescu, atunci ministrul Finanţelor, însoţit de două persoane. Prefectul m-a chemat personal şi m-a prezentat domnului Georgescu, care mi-a spus că ar vrea să mă ajute cu nişte bani – aflînd că am avut două decese în familie – pentru că este trimis de la Bucureşti. Nu am acceptat pentru că nu aveam motive să primesc. Totuşi, domnul Georgescu mi-a spus că a auzit de decesul mamei mele şi ar dori să mă ajute. I-am spus că nu vreau să mă compromit şi nu am luat de la nimeni. Discuţia a durat cinci minute, eu am plecat, iar domnul Florin Georgescu a rămas cu prefectul şi cele două persoane.
– între lunile mai-octombrie 1996, col. Buzea de la SRI Dîmboviţa m-a căutat personal de mai multe ori, pentru a mă convinge să accept o întîlnire cu Gl. Marcu (fost adjunct al lui V. Măgureanu) şi cu şeful zonei I Muntenia, lăsînd la latitudinea mea să fixez locul întîlnirii, dar cu precizarea să nu spun la nimeni. Eu i-am raportat inspectorului-şef – col. Fătuloiu toate aceste propuneri, după care col. Buzea nu m-a mai căutat.
– în vara anului 1996 (iunie-iulie), Gl. Suceavă l-a rugat pe nepotul său, cpt. Milea Ion, să mă contacteze pentru a mă ruga să-l sun acasă pe Gl. Suceavă. L-am sunat peste două săptămîni şi mi-a transmis prin Cpt. Milea că se va deplasa la Pucioasa pentru a sta de vorbă cu mine. A venit la Pucioasa într-o duminică, conform celor stabilite, însă nu m-am prezentat la întîlnire. Cpt. Milea mi-a reproşat că nu am fost serios şi l-am facut pe Gl. Suceavă să se deplaseze degeaba. După aproape o lună, Gl. Suceavă m-a sunat din Piteşti, însă i-a răspuns soţia că nu sînt acasă. I-a lăsat un număr de telefon unde să-l sun, dar nu l-am sunat.
– în vara anului 1996, domnul Gabriel Ţepelea l-a contactat pe cpt. Răceanu – ofiţer pe linie economică la Poliţia oraş Pucioasa, cu rugămintea de a lua legătura cu mine pentru a stabili o întrevedere cu domnul Gabriel Ţepelea. După ce l-am întrebat cum se explică legătura lui cu domnul Ţepelea, la care nu mi-a dat nici un răspuns, i-am spus să raporteze col. Ştefănescu, de la UM 0215 şi inspectorului-şef; altfel le voi raporta eu. A plecat supărat şi nici cu domnul Ţepelea nu m-am întîlnit.
– pe la jumătatea lunii septembrie 1996, inspectorul-şef, col. Fătuloiu, a fost sunat de domnul general Dumitru Iliescu pentru a-mi ordona să mă prezint la dînsul a doua zi, la Casa Poporului. Spunîndu-i inspectorului-şef că nu mă duc singur sub nici o formă, acesta l-a consultat şi pe prefectul Antonescu, care, în cele din urmă, s-a oferit să meargă şi el cu mine, pentru că trebuia să treacă pe la domnul Adrian Năstase. Ajunşi la Casa Poporului, am fost întîmpinaţi de domnul Priboi – şeful de cabinet al domnului Năstase, care şi-a manifestat nemulţumirea că eu am fost înregistrat la intrare. Domnul prefect Antonescu i-a spus domnului Priboi că sînt chemat la domnul general Dumitru Iliescu. A luat legătura cu cabinetul gen. Iliescu, au venit doi ofiţeri şi ne-au condus pe mine şi pe domnul prefect la domnul gen. Iliescu. Eu am intrat singur, domnul prefect rămînînd afara. Fără nici o altă introducere, generalul Iliescu mi-a spus că ştie că am probleme şi s-a oferit să mă transfere la SPP, cu gradul de ofiţer. Dacă nu îmi convenea, printr-un om de incredere de la Externe – Gl. Dumitru Ciobanu, mi-a oferit posibilitatea să fiu transferat la o ambasadă, atît eu cît şi soţia. Pentru că, din spusele sale, aflase situaţia (?!) şi trebuia făcut ceva. Dacă nu-mi convenea nici una, nici alta, mi-a spus că va vorbi cu şeful Direcţiei Medicale din MI pentru a mă pensiona, cu o pensie cît mai bună. Apoi m-a întrebat: „Dumneata eşti cinstit?” I-am răspuns afirmativ, după care a continuat: „Ai citit tot documentul?”. I-am răspuns ca nu l-am citit deloc. „Precis?” Precis, am răspuns. În final, mi-a dat telefoanele de la cabinet şi Ofiţerul de Serviciu, urmînd să-l sun după ce mă gîndesc. Menţionez că în luna mai 1997, domnul Gl. Iliescu m-a sunat la serviciu la Pucioasa şi mi-a spus că dacă vine Gl. Valerică Dabu la Poliţia Dîmboviţa, să mă prezint la dînsul.
– în primăvara anului 1997, am fost căutat telefonic în repetate rînduri la Poliţia Pucioasa de către domnul Petre Mihai Băcanu. Cînd m-a găsit la telefon, ultima oară, mi-a spus că vrea să mă întrebe ceva, însă nu prin telefon. I-am recomandat Biroul de Presă sau conducerea Inspectoratului. De atunci nu a mai luat legătura cu mine.
– în luna martie 1997, domnul Drăghici Emilian, primar PD la Vulcana-Băi, judeţul Dîmboviţa, a intervenit la col. Floricel şi la mr. Stănescu – şeful Poliţiei Pucioasa, să mă convingă să accept o întîlnire cu domnul Petre Roman, la primăria Vulcana-Băi. Atît col. Floricel, cît şi mr. Stănescu mi-au transmis, dar, în acelaşi timp, m-au sfătuit să nu mă duc.
– spre sfîrşitul lunii aprilie 1997, am fost sunat de către secretara d-lui director Novolan de la Fabrica de Frigidere Găeşti, cu care mi-a făcut legătura. Am fost invitat la Găeşti să discut o problemă cu dumnealui. M-am dus la sediul fabricii Arctic Găeşti, unde m-a primit imediat. De la început mi-a spus că este prieten cu Gl. Ciobanu şi cu Ion Iliescu şi m-a chemat să-mi transmită (nu a menţionat din partea cui) să fiu liniştit că voi fi scos afară din ţară şi să evit orice contact cu presa pînă atunci. În final, m-a invitat peste o săptămînă să-mi dea amănunte despre plecarea din ţară, întrucît urma să ia legătura cu generalul Ciobanu de la SIE. M-am dus după o săptămînă cu aprobarea domnului col. Tomescu, m-a primit din nou, fără a putea să-mi dea elemente concrete de la Gl. Ciobanu, deoarece, spunea dumnealui, este ocupat şi tracasat într-un scandal cu Gl. Talpeş. În final, m-a pus să-l mai caut la sediul PDSR Tîrgovişte, însă acolo nu m-am dus niciodată.
– prin luna mai 1997, s-au prezentat la domiciliul meu din Doiceşti doi domni dintre care reţin că unul avea circa 50-55 de ani, solid, înalt şi s-a prezentat cu numele de Matei. Acesta mi-a spus că este trimis de ministrul de Interne (dl. Dejeu), dar nu i-a spus numele, pentru a merge imediat la Bucureşti, fără să-mi spună de ce. Nu au vrut să se legitimeze. Am plecat de acasă la sediul Inspectoratului, eu cu maşina mea şi cei doi cu maşina lor cu număr de Bucureşti – rodaj (nu-l mai reţin). Am ajuns la Inspectorat în jurul orelor 18, şi l-am găsit pe domnul Tomescu, care era la comanda Inspectoratului. (actualmente este Cdt. Brigada Judiciară). Ajuns acolo, i-am raportat situaţia, cei doi domni rămînînd jos, în faţa Inspectoratului. Colonelul Tomescu mi-a spus ca este o cursă şi să nu părăsesc raza judeţului. Era de faţă şi lt. col. Zabău – şeful Economicului pe judeţul Dîmboviţa. Am coborît şi le-am spus că nu mi se permite să părăsesc judeţul. Cel care îl insoţea pe Matei a spus că trebuie să merg la Bucureşti fără să ştie nimeni. Am refuzat, am plecat de la Tîrgovişte şi pînă aproape de Pucioasa m-au urmărit. Am oprit şi m-am luat de ei, spunîndu-le că le sparg geamurile. La un moment dat, mi-au spus că, de fapt, nu sînt de la MI]

(va urma)

 

3 Responses to “Rich Andrew Hall – Cazul Petre Olaru (3). Petre Olaru – cel mai căutat om din România postceauşistă”

  1. alk Says:

    Aduce a teatru absurd dar se pare ca nu e…. Am impresia ca multi orbecaiau dupa „document” desi nu stiau exact ce continea. Oricum, visau ca e ceva compromitator…

  2. […] prezentate pe acest blog: – Introducere – Ziarul “Ziua” dezvăluie cazul Petre Olaru – Petre Olaru: cel mai căutat om din România postceauşistă – Scepticism şi sarcasm în unele părţi faţă de dezvăluirile lui […]

  3. reporter Says:

    Interesant….am dori sa stim si cateva detalii. Multumim. Asteptam contact pe e-mail.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.