Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Dialog CADA – Gelu Voican (3). Cînd a început să se spargă vitrinele, cu fiecare vitrină care cădea, cădea şi o părticică din noi, de spaimă (video) februarie 12, 2010


Continui prezentarea dialogului din 12 februarie 1990 dintre ofiţerii din Comitetul de Acţiune pentru Democratizarea Armatei şi viceprimministrul Gelu Voican Voiculescu.

Vezi şi primele părţi ale acestui dialog:
Lista de revendicări a CADA
În rîndul armatei sînt uscături, oameni care au tras în populaţie. Se ajunge la situaţia din perioada 17-19, cînd s-au vînat familii de cadre

Intervenţiile mele sînt cu litere cursive, între paranteze drepte.

Transcriere înregistrare:
00:00 Locotenent-major grăniceri Laurenţiu Ungur: Domnule Voican, dacă-mi permiteţi o intervenţie. În legătură cu evenimentele de la Timişoara, trupele de grăniceri în acea perioadă, ştie toată lumea, se aflau în subordinea ministerului de interne. Într-adevăr, iniţial, pe data de 17, deci la a doua ieşire în oraş, pe data de sîmbătă 16, trupele de grăniceri au ieşit în oraş dotate numai cu baioneta. S-au dat deoparte, demonstranţii au trecut prin barajele făcute de către militari, cu mîna goală, după care în data de 17 s-a primit ordin să ieşim în oraş cu armament, armamentul din dotare şi muniţie de manevră. În urma unor tergiversări şi presiuni ale organelor de partid existente în acea perioadă, s-a ajuns la un compromis, în care s-a cerut o aprobare de executare a focului deşi nu exista muniţie asupra militarilor care se aflau în dispozitiv. S-a dat ordin că se trage de către Coman, aşa cum reiese şi din stenogramă. Vă spun din stenogramă, vă repet: „am dat ordin deja foc, se trage”. Deci ordinul îl dăduse deja Coman…
01:32 Gelu Voican Voiculescu: Cui?
01:33 Laurenţiu Ungur: …la Timişoara. Organelor de partid care l-au transmis şi şefilor noştri care nu ne-au condus, nu ne-au coordonat. Şi şi-au atribuit nişte merite de abia după revoluţie. O să vă relatez în continuare cîteva din faptele, din filmul de fapt al revoluţiei pe care am trăit-o în inima ei, acolo, pe stradă. Din dezinformările care s-au făcut la diferitele niveluri de către organele de partid ale armatei, de către organele de partid locale, eram informaţi şi noi, cum ca de altfel întreaga ţară, că la Timişoara, un grup de protestanţi, un grup de huligani, au generat o mişcare, sînt în stare de ebrietate, sparg vitrine, dau foc. Într-adevăr, iniţial aşa părea în forma în care s-a declanşat revoluţia, în urma presiunii organelor ministerului de interne, conduse la acea perioadă, aşa bine cum se ştie, de către generalul Nuţă [şeful Inspectoratului General al Miliţiei, trimis la Timişoara pentru reprimarea revoluţiei, răposat după 22 în perioada luptei „antiteroriste”, cînd elicopterul în care se afla a fost doborît] şi cei prezenţi din partea ministerului de interne, care, spre satisfacţia noastră, n-am reuşit să-i învăţăm pe toţi, deşi eram în subordinea lor [în 1989, puţin înaintea revoluţiei, Ceauşescu a hotărît trecerea grănicerilor la ministerul de interne. După revoluţie grănicerii au revenit la ministerul apărării naţionale]. S-a trecut la represiune datorită acestei spaime. Toată lumea era înspăimîntată. Toată lumea nu găsea un mijloc de scăpare. Mulţi spărgeau, din, pur şi simplu dintr-o ură izvorîtă din adîncul suferinţelor lor, spărgeau vitrine, dădeau foc. Fără să se gîndească de urmările care aveau loc asupra fraţilor lor, care s-au alăturat lor. Primindu-se ordin să se tragă, s-a tras. Şefii noştri au transmis ordine la anumite niveluri să se tragă. Nu am reuşit să ne coordonăm acţiunile, noi cei care eram pe stradă, pentru că nu ştiam cine se află în stînga şi în dreapta. Atîta am primit ordin să reprimăm această mişcare de huligani care veneau cu lumînările aprinse pe scările catedralei. În noaptea de, în seara zilei de 17, la ora 8 şi 20, demonstranţii s-au împrăştiat din centru pe anumite cartiere după ce dăduseră foc, spărseseră în centru. Alţii, de rea credinţă, să le spunem ţigani care furau, au jefuit magazinele şi în urma focului executat de către armată, nu în plin cum s-ar crede, deci o spaimă a armatei în faţa furiei unui popor, care trăgea în caldarîm. De aceea poate nici n-au căzut prea mulţi în seara zilei de 17, acolo în centru. După care armata s-a retras în dispozitiv. Într-adevăr, şi noi gîndindu-ne atunci, în acel moment, cei care am fost lucizi şi în puncte fierbinţi. Eu pot să vă spun cu mîna pe inimă că am stat de vorbă cu acei oameni, unii în stare de ebrietate, alţii foarte lucizi, timp de o oră şi jumătate, fără nici o armă în mînă, în faţa soldaţilor care stăteau în poziţie pentru luptă cu muniţia de manevră în încărcătoare, gata să execute foc sub presiunea securiştilor care se aflau în spatele nostru şi a organelor de partid care continuau să dea dispoziţii. Am stat şi i-am determinat pe oameni, i-am rugat frăţeşte, prieteneşte, să nu forţeze copiii lor pentru a trage în ei, deşi nu aveam cu ce, dar frica noastră şi spaima era mare. De la ora 16, cînd a început să se spargă vitrinele în centrul Timişoarei, să cadă vitrinele acelea, cu fiecare vitrină care cădea, cădea şi cîte o părticică din noi, de frică, de spaimă. Nu aveam suportul material, armat, să spunem aşa, pentru a rezista acestui puhoi. Ne gîndeam la viaţa noastră şi a copiilor noştri în acele momente. Şi datorită celor care ne-au condus în acel punct, repet, datorită celor care ne-au condus în acel punct, am dat dovadă de luciditate şi am acţionat conform raţiunii. În urma, probabil a teleconferinţei [linc] care a avut loc, de care noi am aflat mai tîrziu, dar în legătură cu care am făcut analogii a evenimentelor, mi-am dat seama că deja s-a trecut la luarea măsurilor stricte. Astfel, în centrul Timişoarei s-a pus stăpînire pe piaţa Operei, actuală piaţă a Victoriei, a Revoluţiei, vă rog să mă scuzaţi. În acea piaţă s-au luat şi s-au consolidat aliniamente pe care trebuia să le menţinem. Trupele ministerului de interne şi-au făcut în aşa fel jocul încît încercau să ne orienteze şi pe noi. Dădeau dispoziţii, s-au infiltrat în unităţile noastre militare, au, nu pot să spun au pactizat cu şefii noştri, dar, cu, nu şefii noştri dar cu cei din cadrul ministerului apărării naţionale, ca să mă refer la momentul respectiv, şi i-au înduplecat pe aceştia în luarea de măsuri în favoarea lor. Deci în favoarea sprijinului lor. Pentru că au dat dovadă de laşitate. Ne-au băgat pe noi în faţă să rezistăm furiei poporului, pentru că ei căzuseră deja o dată pradă acestei furii şi n-au putut să reziste. Şi atunci ne-au băgat în faţă de noi să rezistăm furiei poporului. Actualul ministru de interne, domnul Chiţac, în data de 18, venit la Timişoara şi probabil nu ştiu de la cine primise această misiune, era în perioada aceea şeful înzestrării…
08:11 Ofiţer: Materiale pentru…
08:13 Laurenţiu Ungur: …şeful protecţiei antichimice. A venit la Timişoara, le-a creat nişte dispozitive, mă rog, mai puţin milităreşti acolo şi ne-a dat nişte dispozitiv, nişte dispoziţii pe care nu le-am executat. Pot să vă spun aicea că era chiar în piaţa catedralei cînd s-a tras în catedrală de către cordonul format din militari ai miliţiei şi din ofiţeri, chiar superiori, ai ministerului de interne. S-a tras în catedrală. Pe scările catedralei a căzut un individ pe care l-a dus salvarea şi din relatările presei, nu pot să spun 100%, trăieşte, iar altul care a fost luat de noaptea, pe la ora 4 de o dubă a securităţii, care a decedat pe scările catedralei, şi a spus „haidem să mergem de aici, că aici sînt stăpîn pe situaţie”. Ne-a făcut laşi pe noi, grănicerii, la un moment dat cînd un locotenent-colonel, cadru activ al armatei, a executat foc asupra unui tînăr de 14-16 ani care a strigat „ucigaşilor”. A luat pistolul mitralieră şi a tras pe lîngă catedrală, nenimerindu-l pe respectivul, spre fericirea lui. Şi noi grănicerii ne-am retras. Ne-a raportat domnului general că sîntem laşi şi ne-am retras de acolo din faţă. Şi domnul general a zis „vă e frică?”. Şi pe data de 19 ne-a scos să încercuim parcul central din Timişoara, obligîndu-ne chiar să tragem. Şi am strigat, eu am strigat din parc: „Nu trageţi, parcul este încercuit şi ne împuşcăm unii cu ceilalţi. Ne împuşcăm noi între noi”. După care ne-am retras în vechiul dispozitiv şi am rămas acolo. Nu am tras nici un cartuş.

(va urma)

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.