Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Apelul FSN difuzat la emisiunea „Actualitatea Românească” a radio Europa Liberă, în 29 august 1989 (audio) Februarie 25, 2010


În emisiunea „Actualitatea Românească” din 29 august 1989 a postului de radio „Europa Liberă” s-a difuzat un apel în numele unei organizaţii autointitulată „Frontul Salvării Naţionale”. După revoluţie, profesorul Alexandru Melian s-a autodemascat ca fiind autorul respectivului apel. Domnul Melian a publicat şi o carte, „Polemici implicite” (linc), unde pomeneşte şi despre apelul difuzat de „Europa Liberă”. Mai jos este emisiunea în care s-a difuzat prima scrisoare a domnului Melian semnată FSN. O a 2-a scrisoare sub aceeaşi semnătură s-a difuzat în 8 noiembrie 1989, conform cărţii „Polemici implicite”, la lincul indicat.

Fă clic pentru a asculta emisiunea „Actualitatea Românească” din 29 august 1989 cu apelul Frontului Salvării Naţionale pe saitul postului de radio Europa Liberă (38 minute 48 secunde)

Linc de rezervă

Transcriere înregistrare:

00:00 Semnal sonor al emisiunii „Actualitatea Românească”

00:23 Neculai Constantin Munteanu: La microfon, al dumneavoastră Neculai Constantin Munteanu. Mai întîi sumarul emisiunii de astăzi: un apel adresat participanţilor la cel de-al 14-lea congres al Partidului Comunist Român. Un comentariu pe care l-am intitulat „dezinformare, intoxicare, ameninţări de la Bucureşti”. Şi, în funcţie de timp, partea a treia din raportul profesorului Dumitru Mazilu adresat Organizaţiei Naţiunilor Unite. Colaborează Şerban Orăscu şi Emil Hurezeanu.

00:58 Neculai Constantin Munteanu: La sfîrşitul săptămînii trecute, în programul „De vorbă cu ascultătorii”, Nestor Rateş v-a prezentat o scrisoare primită din ţară semnată Frontul Salvării Naţionale. Scrisoarea a fost însoţită de un apel adresat participanţilor la congrasul al 14-lea al partidului comunist român. În următoarele 24-25 de minute vă invităm să ascultaţi textul acestui apel.

01:25 Constantin Mănciulescu: Deşi alegerea dumneavoastră la congres a fost regizată după tipicul ştiut, în vederea asigurării acelei mase inerte de oameni chemaţi să mistifice şi să tămîieze, să asculte şi să aplaude în ovaţii, ştim că în adîncul conştiinţei celor mai mulţi dintre dumneavoastră mocneşte dezgustul, ruşinea şi îngrijorarea faţă de situaţia catastrofală în care a fost adusă ţara de către dictatura Ceauşescu, şi faţă de marile primejdii care ameninţă viitorul nostru. Credem că am ajuns în ceasul al 12-lea al acestui tragic impas al istoriei româneşti. Credem că măcar în acest ceas aveţi datoria sfîntă de a deveni, cu îndrăzneală şi spirit de sacrificiu dacă e cazul, ceea ce teoretic sînteţi, dar practic n-aţi fost niciodată: reprezentanţii unui partid de peste 3 milioane şi, în mod declarat, reprezentanţii unui popor întreg. Credem că este ultimul ceas pentru a da glas şi a hotărî în spiritul acelei conştiinţe lucide şi temerare care s-a auzit prin vocea lui Constantin Pîrvulescu, la congresul al 12-lea. Vocea singulară de atunci trebuie să devină vocea colectivă de acum. Vocile foştilor conducători ai partidului dins crisoarea deschisă adresată lui Nicolae Ceauşescu, vocile Doinei Cornea, Dan Deşliu, Mircea Dinescu, toţi aceştia fiind, în ultimă instanţă, adevăraţii purtători de cuvînt ai poporului, trebuie să se audă în congres şi să devină temei de analiză şi de hotărîre. Imensa majoritate a poporului roomân vă cere, dacă aţi acceptat să deveniţi delegaţi la congres, să reprezentaţi şi să apăraţi în mod autentic interesele lui. Să aduceţi în dezbaterea congresului adevărul realităţilor noastre economice, sociale şi politice, care să nu eludeze următoarele aspecte:

a) Întreaga viaţă economică este profund afectată de voluntarism şi incompetenţă, concretizată într-o politică economică falimentară, decisă aproape integral de Nicolae Ceauşescu şi familia sa. Aceşti factori de decizie, fără nici o pregătire de specialitate care să le permită a înţelege mecanismele şi fenomenele economice în complexitatea dinamicii lor, n-aveau cum să ajungă la o strategie economică optimă de vreme ce intelectualitatea şi specialiştii de înaltă calificare au fost practic eliminaţi din actul deciziei, cu dispreţ şi cu ură. Nepricepîndu-se la nimic, conducerea superioară de partid a decis că se pricepe la toate. Şi a distrus economia. S-au construit capacităţi de producţie care lucrează cu mult sub nivelul proiectat. S-au făcut investiţii iraţionale, risipindu-se miliardele împrumutate în obiective economice sau de altă natură nerentabile şi niciodată amortizabile. S-au hotărît planuri de producţie nerealiste care au ignorat mijloacele energetice, disponibilităţile de materii prime şi necesităţile de import. S-au exportat produsele industriei noastre cu mult sub valoarea costurilor de producţie ceea ce a însemnat de fapt, risipirea averii naţionale şi dispreţ faţă de munca trudnică a clasei muncitoare. Agricultura a fost distrusă prin distrugerea ţăranului. Exploatarea acestuia a căpătat proporţii mai grave decît sub regimul burghezo-moşieresc. Mărturiile sînt atît de numeroase şi atît de cunoscute încît ele se află la îndemîna fiecăruia. Ce poate fi mai condamnabil şi mai compromiţător din punct de vedere economic şi politic decît faptul că agricultura se face cu studenţii şi elevii, cu militarii şi puşcăriaşii, iar cînd nici aceştia nu ajung, cu muncitorii din fabrici şi că aproape în fiecare an o bună parte din recoltă rămîne pe cîmpuri? Ce poate fi mai antiuman, mai antisocialist, mai culpabil, decît să vinzi peste graniţă la preţuri derizorii cea mai mare şi cea mai bună parte a producţiei agricole, într-un total dispreţ faţă de producătorii de bunnuri materiale şi spirituale care au fost lăsaţi să flămînzească?

b) Erorile din economie şi-au avut reflexul lor în planul social-cultural. A fost afectat profund nivelul de trai al populaţiei, aducîndu-l la parametri cunoscuţi doar în timpul războiului, uneori chiar sub aceştia. Lipsa alimentelor de strictă necesitate, a încălzirii şi iluminării spaţiilor de mncă şi de locuit, a benzinei, a unor produse de strictă necesitate, de la pastă şi lame de ras la piese de schimb pentru mai toate bunurile aflate în posesia unui cetăţean. Ce ruşine mai mare poate cubnoaşte un regim decît cartelizarea alimentelor şi benzinei la sfîrşitul secolului 20, într-o ţară atît de dăruită de natură ca ţara noastră? Nivelul sub orice critică al asistenţei sanitare, care a dus la creşterea îngrijorătoare a morbidităţii populaţiei, la reapapriţia unor boli eradicate cu 20 de ani în urmă – sifilisul, tuberculoza, rîia – la creşterea mortalităţii şi la nivelul scăzut al naşterilor, în pofida ruşinosului şi abuzivului decret dat tocmai pentru a se asigura sporirea acestora. Cauzele sînt multiple, dar cîteva se impun în primul rînd:

– cele menţionate la punctul anterior, cu privire la alimentaţie şi habitat

– suprasolicitarea cotidiană a celor ce muncesc, fără compensarea materială şi morală corespunzătoare şi fără de nici o speranţă

– precaritatea actului medical, datorat lipsei de medicamente şi a celorlalte mijloace elementare pentru îndeplinirea lui, suprasolicitarea medicilor, corupţia foarte răspîndită ca urmare a lipsurilor de tot felul. Eliminarea practică de la asistenţa medicală a bătrînilor

– nivelul sub orice critică al vieţii culturale, transformate de dictatură într-un act de perpetuă oficiere a cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu şi a soţiei sale. Generalizarea amatorismului. Suprimarea subvenţiilor pentru toate instituţiile de cultură, dar limitarea drastică a oricăror libertăţi de opţiune culturală.

– transformarea radicală a televiziunii în ceva de 2 ore, imposibil de a fi definit

– paralizarea activităţii Uniunii Scriitorilor şi a altor uniuni de creaţie.

– privarea tineretului, mai ales, de mijloacele de acces la valorile universale ale muzicii, cinematografiei, teatrului contemporan

– poluarea activităţii sportive, în special a fotbalului, prin imixtiunile puterii politice şi prin sforăriile de tot felul care afectează competiţiile şi participările la întrecerile internaţionale

– învăţămîntul a fost foarte grav afectat ca urmare a faptului că organizarea şi desfăşurarea lui a fost decisă de acelaşi cuplu, cu aceeaşi incompetenţă şi cu acelaşi voluntarism. De altfel, cum ar fi putut să decidă optim în problemele şcolii, cineva pentru care şcoala este o vagă amintire iar studiile superioare, nici măcar atît? Ce poate fi mai insultător şi degradant pentru învăţămînt şi ştiinţă decît asumarea frauduloasă de titluri ştiinţifice şi academice şi mai ales conducerea acestui sector vital pentru oricare societate sănătoasă de către cineva fără pregătire, fără cultură elementară, de fapt fără nici o competenţă. Urmările celor de mai sus se găsesc în situaţia catastrofală a învăţămîntului românesc, unul din cele mai apreciate pe plan european între cele două războaie mondiale. Toate articulaţiile sistemului au fost afectate. Au fost anulate motivaţiile pentru activitatea şcolară, precum şi pîrghiile de stimulare ori de coerciţie la îndemîna corpului didactic. Desfiinţarea repetenţiei la ciclul elementar, sancţionarea profesorilor exigenţi în numele statisticilor triumfaliste, transformarea mijloacelor de verificare a principiilor decimologice, acel capitol al pedagogiei care studiază examenele şi a bacalaureatului în adevărate parodii, sistemele nestimulative ale repartizărilor absolvenţilor, dezvoltarea aberantă a învăţămîntului seral, încercările de generalizare a învăţămîntului de zece ani şi acum a celui de 12, toate acestea au generat nu numai un dezinteres general pentru învăţătură dar şi o infirmizare morală a tinerelor generaţii, care începînd de la grădiniţă şi pînă la facultate sînt modelate sub semnul minciunii, al demoagogiei, al făţărniciei şi parvenitismului. Ideea integrării învăţămîntului cu cercetarea şi producţia, generoasă în sine, a fost compromisă prin exces şi mai ales, prin imposibilitatea ei de realizare propriu-zisă în cadrele cerute şi în condiţiile date. Rezultatul îl constată orice conştiinţă onestă. Redusă cu peste 47%, pregătirea generală teoretică şi modelatoare sub raport intelectual a fost profund afectată fără ca în schimb să se realizeze o pregătire practică autentică. Întreprinderile şi instituţiile unde este planificată o asemenea activitate n-au nici mijloacele nici motivaţiile pentru a o asigura. Aşa încît practica a devenit un factor de perturbare a învăţămîntului şi a producţiei şi un prilej instituţionalizat de pierdere a vremii. Statutul social şi profesional al cadrului didactic a fost foarte grav degradat, atît prin salarizarea mizeră cît şi prin umilirea permanentă la care e supus. Devenit un fel de slugă bună la toate, cadrul didactic a început să înţeleagă din păcate că supravieţuirea lui depinde nu de calitatea muncii didactice ci de promptitudinea cu care răspunde chemărilor primăriei şi activiştilor, „Cîntării României” şi „Daciadei”, asigurării planurilor economice, ieşirii cu elevii la mitinguri, vizite şi alte asemenea deşertăciuni propagandistice. În esenţă, învăţămîntul a devenit un oficiu de prestări de servicii, de cele mai mlte ori gratuit, la dispoziţia primarilor şi a altor activişti, pentru strîngerea recoltei, pentru curăţenia localităţilor şi instituţiilor, pentru încărcarea şi descărcarea mijloacelor de transport etcetera, etcetera.

c) Sub raport politic situaţia este şi mai gravă. Esenţializînd anomaliile din care au generat în ultimă instanţă toate cele anterior relevate şi multe altele, ar fi necesară o „carte albă” pentru a le cuprinde şi a le analiza, se impun atenţiei în primul rînd următoarele:

– S-a concentrat în mod anormal întreaga putere executivă şi legislativă în mîna unui singur om, de fapt a unei singure familii, suprimîndu-se orice control asupra felului cum este ea exercitată. S-a instituit un dezgustător şi foarte nociv cult al personalităţii, depăşindu-l chiar pe cel a lui Stalin, care a pus viaţa politică sub semnul misticismului, al idolatriei. Consecinţele sînt multiple: desfiinţarea practică a partidului, care este redus de fapt la Nicolae Ceauşescu şi la familia sa, ceilalţi peste 3 milioane sînt doar nişte cotizanţi care au obligaţia să aprobe, să aplaude şi să omagieze tot ce hotărăşte secretarul general, indiferent dacă e bine sau rău, să aplice în viaţă aceste hotărîri indiferent dacă ele sînt benefice ori dăunătoare, dacă pot fi aplicate sau nu.

– Anularea principiului organizatoric al partidului. Din cele două componente ale lui nemaifuncţionînd decît centralismul. Obsesia unanimităţii este blazonul acestei amputări. Atît de trîmbiţatul democratism este o simplă ficţiune, atît în partid cît şi în stat. Exemplul cel mai recent, propunerea de realegere a lui Nicolae Ceauşescu în fruntea partidului, care a fost îmbrăţişată cu o deplină unanimitate, evident de familia sa şi de slugile care o deservesc.

– Promovarea cadrelor în munci de răspundere pe linie de partid şi de stat doar pe criteriul fidelităţii faţă de familia Ceauşescu. De aici, succesul impostorilor, al incompetenţilor, al demagogilor care procopsesc întru ruină mai toate domeniile pe care sînt puşi să le conducă.

– Sterilizarea şi prostituarea mai tuturor formelor de cultură, obligate să-şi cîştige dreptul la existenţă doar prin participarea masivă la oficierea acestui cult.

Este refuzat orice dialog autentic cu ţara, cu cei care împărtăşesc alte opinii decît dictatura. Sînt reprimate cu violenţă orice încercări ale unui asemenea dialog, deşi el se înscrie perfect în legile ţării şi în statutul partidului. Măsurile de reprimarea luate împotriva celor 6 conducători ai partidului, împotriva poeţilor Mircea Dinescu şi Dan Deşliu, a celor care s-au solidarizat cu ei, barbaria cu care este tratată o femeie curajoasă şi demnă de peste 60 de ani, ca Doina Cornea, adevărat simbol al rezistenţei româneşti împotriva dictaturii, sînt tot atîtea mărturii ale încălcării legilor ţării, statutului partidului, legilor şi reglementărilor internaţionale. Aplicarea principiului eronat privind omogenizarea socială şi naţională are numeroase efecte dăunătoare sub raport social. Acest principiu anulează spiritul de competiţie, afirmarea şi împlinirea valorilor, aspiraţia individului de a-şi depăşi mereu condiţia, aşa precum generează fenomene de discriminare naţională, atît de dăunătoare convieţuirii armonioase şi unităţii unui popor.

– Derivată din primele patru, alături de ruinarea economiei şi a vieţii sociale, este falimentarea politică externă, dusă îndeosebi în ultimii ani, şi care dovedeşte nu doar voluntarism şi incompetenţă ci un ridicol şi periculos infantilism politico-diplomatic care prejudiciază profund prestigiul şi interesele noastre pe plan mondial. Încălcarea legilor internaţionale, comportamentul impertinent, agresiv şi obstrucţionist în viaţa şi organismele internaţionale, sfidarea Organizaţiei Naţiunilor Unite şi a mai tuturor ţărilor lumii în care se exprimă poziţii critice faţă de politica de încălcare a drepturilor omului de către dictatura Ceauşescu, organizarea de acţiuni teroriste în străinătate, vînzările clandestine de arme în zonele de conflict militar, manipularea propagandistică cu valuta forte a ţării a presei străine şi a unor instituţii, în vederea oficierii cultului personalităţii şi dincolo de graniţele ţării, erijarea în unic posesor al adevărului despre construcţia socialistă, blamarea experienţelor şi eforturilor înnoitoare din celelalte ţări socialiste şi prezentarea experienţei falimentare a socialismului de la noi drept singura adevărată şi autentică, ignorarea semnificaţiilor foarte grave ale emigrărilor în masă din România, mai ales a emigrărilor din ultimii ani în Ungaria şi transformarea acestui fapt, ale cărui cauze se află în tragedia adusă în ţară de dictatura Ceauşescu în pretext de campanii ostile împotriva vecinilor noştri. Este o atitudine care îşi are explicaţia şi în procesele înnoitoare din Ungaria, unde adevărurile aduse la lumină sună a funie în casa spînzuratului pentru dictatura de la noi. Ridicarea gardului de sîrmă de la graniţa cu Ungaria este nu numai o mare stupizenie politică dar şi o ruşine imensă pentru ţara noastră, amintind de sîrma ghimpată a lagărelor hitleriste.

În spiritul aceleiaşi necesităţi de a afirma şi a dezbate adevărul, pentru ca, plecînd de la el să se poată lua hotărîrile cele mai înţelepte, să cereţi discutarea în congres a scrisorilor deschise trimise secretarului general de cei 6 foşti conducători ai partidului, de Doina Cornea şi Dan Deşliu şi să hotărîţi anularea tuturor măsurilor administrative şi poliţieneşti luate împotriva lor, ca şi împotriva tuturor celorlalţi oameni care şi-au exprimat deschis opinii critice privind viaţa economică, socială şi politică a ţării. Toţi aceştia n-au făcut decît să uzeze de drepturile prevăzute în constituţia ţării, în tratatele şi legile internaţionale la care sîntem cosemnatari, în statutul partidului. Ei au făcut chiar mai mult. Recunoscînd practica curentă şi permanentă a dictaturii de a ncălca orice lege dacă aceasta nu-i convine, cunoscînd violenţa cu care înnăbuşă orice încercare de a pune în discuţie politica elaborată de ea, aceşti oameni şi-au asumat riscul confruntării cu tirania în numele adevărului şi al dreptăţii, în numele unui popor îngenunchiat, terorizat şi dus în pragul pierzaniei.

– Să supuneţi discuţiei şi să decideţi cu cea mai mare răspundere pentru prezentul şi viitorul ţării hotărîrea privind sistematizarea satelor. Deşi în principiu aceasta pleacă de la o necesitate reală, ea a devenit, prin felul în care a fost gîndită, la trecutul şi la viitorul nostru un atentat inadmisibil la adresa individului, transformat într-un simplu obiect pe care statul îl manevrează cum vrea. Cine i-a dat lui Nicolae Ceauşescu drept de viaţă şi de moarte asupra oamenilor, familiilor, satelor şi oraşelor? Cine îi dă lui şi uneltelor lui la cinismul de a-i obliga pe oameni să-şi dărîme casele cu propriile mîini sau să ceară în adunări regizate sub semnul terorii, să fie sistematizate, de fapt ucise, satele? Ne aflăm în faţa uneia din cele mai grave şi perfide ameninţări la adresa poporului nostru. O ameninţare pe care n-au gîndit-o nici măcar turcii, ruşii ori austro-ungarii în vremurile cînd au dorit pieirea noastră.

Pe baza unei analize, în spiritul adevărului, a realităţilor economice, sociale şi politice, a problemelor ridicate în scrisorile menţionate plecînd de la principiul rotirii cadrelor, atît de consecvent aplicat de dictatură de la ea în jos, de la faptul că Nicolae Ceauşescu, în pofida unor merite reale dovedite, mai ales în primii 5 ani din cei peste 20 de cînd se află în conducerea partidului, a comis numeroase şi grave greşeli, avînd în vedere starea precară a sănătăţi sale şi vîrsta înaintată, congresul să hotărască eliberarea lui din funcţie şi reînnoirea conducerii partidului. Să decidă deasemenea, ca pe baza unui dialog deschis şi autentic cu ţara, să se fundamenteze o nouă strategie şi tactică politică menită să scoată ţara din impasul în care se află şi să mobilizeze toate energiile naţionale în realizarea lor. Plenara Comitetului Central al partidului comunist român din 27 iunie 1989 aprobînd, e adevărat cu vizibil dezgust din partea multor participanţi, realegerea lui Nicolae Ceauşescu ca secretar general, a dovedit nu doar imaturitatea politică, ci o totală iresponsabilitate faţă de partid şi faţă de ţară, un adevărat act de trădare a acestora. Decrepitudinea biologică şi intelectuală, vădită chiar la acea plenară de Nicolae Ceauşescu, promisiunea cinică că va continua aceeaşi politică falimentară dusă pînă acum, recunoaşterea greşelilor dar neanalizarea lor şi mai ales neanalizarea autocritică a contribuţiei lui fundamentale în săvîrşirea acestora, cuvîntarea de a 2-a zi lamentabilă prin agresivitate, dogmatism, scleroză a gîndirii şi mai ales prin lipsa oricărei perspective de a depăşi tragedia noastră istorică, toate acestea sînt argumente zdrobitoare, alături de starea în care a fost adusă ţara şi partidul, pentru nealegerea lui în funcţia supremă a partidului, pentru înnoirea sănătoasă a conducerii acestuia. Credem că este poate ultima ocazie de a se opera cu înţelepciune şi în mod paşnic schimbările esenţiale de care starea de criză actuală le impune cu necesitate. Este poate ultima ocazie de a evita un conflict social major, de a evita vărsarea de sînge la care aproape totdeauna duce disperarea. Aveţi misiunea istorică de a evita o asemenea tragedie, aşa precum aveţi datoria să vă gîndiţi la răspunderea nemiloasă nnu doar în faţa istoriei ci şi a judecăţii imediate care nu va întîrzia să vină. Răbdarea românului e proverbială, dar nu e fără de margini.

25:04 Neculai Constantin Munteanu: De meditat asupra proverbialei răbdări a românului. Acesta a fost textul apelului adrersat congresului al 14-lea al Partidului Comunist Român de o grupare de români din ţară ce-şi spune Frontul Salvării Naţionale. A citit Constantin Mănciulescu.

Schimbăm subiectul. În ultimul timp, în emigraţia românească plouă. Plouă cu anonime, plouă cu ameninţări. S-ar părea că mîna lungă a revoluţiei e iar mînată la treabă. Despre ce este vorba ne spune Emil Hurezeanu.

25:43 Emil Hurezeanu: Comunismul este o ideologie a conflictului. O ştiam, o ştim, de la Marx, Engels, Lenin, Stalin, Mao, Brejnev, Deng şi, tot mai convingător, mai ales în ultima vreme, şi de la Ceauşescu. O ideologie a conflictului pentru că în primul rînd ideologii comunişti, fie ei clasici, moderni sau postmoderni, cum se spune acum, au mizat întotdeauna pe teoria luptei de clasă, inevitabilă, se susţine, în care fiecare perioadă istorică îşi delimitează adversarii obiectivi, potrivit căreia la fel de inevitabil comuniştii ar fi pînă la urmă singurii învingători posibili pentru că, au stabilit-o singuri, istoria ar fi de partea lor în mod natural, adică legic, adică obligatoriu. Aceştia ar fi teoreticienii. Dar de cele mai multe ori ei s-au confundat şi cu practicienii, cu meseriaşii, deseori cu torţionarii luptei de clasă. Milioane de victime, pretutindeni în lumea comunismului, despre care în parte se vorbeşte astăzi pe faţă şi reprobator în mai multe capitale aşa-zis comuniste, stau mărturie dogmei prelungite în demenţă, crimă, asasinat. „Arhipelagul Gulag” a lui Soljeniţîn, această evanghelie a teroarei comuniste, a început să fie publicat, cu cîteva zile în urmă, şi în Uniunea Sovietică, acum. Dar dacă în mai multe ţări est-europene, începînd cu Uniunea Sovietică, în ultimile luni asistăm la veritabile procese judiciare, morale, politice de reabilitare a victimelor nevinovate ale aşa-zisei lupte de clasă, dacă acolo se vorbeşte tot mai mult despre demenţa dictatorilor, paranoia şi imensa lor teamă de realitate şi semeni care le-au dictat, de fapt, acţiunile criminale, dacă aşa-zisa justiţie proletară este astăzi tot mai des şi mai cu voce tare calificată drept terorism de stat, torţionarii fiind identificaţi cu foştii tătuci ai popoarelor sau cerberii dictaturii proletariatului, în România asistăm la o recrudescenţă foarte gravă, la o reactivare sinistră, dacă n-ar fi în primul rînd bizară a ideilor staliniste ale luptei de clasă, fermităţii revoluţionare, justiţiei neîndurătoare a oamenilor muncii împotriva trădătorilor de ţară şi neam, etcetera, etcetera. Originalitatea acestei tendinţe teroriste reîmprospătate la Bucureşti ţine doar de contextul ei şi de calendarul ei politic intern şi nternaţional. România este ţara dezastrului deplin al ceauşismului, varianta nu tocmai independentă de marxism-leninism şi stalinism-maoism. Ceauşismul este un model de stat, de societate şi de revoluţie, dacă vrem, eşuat în mod cumplit, şi pentru conducători şi pentru conduşi. Teoria luptei de clasă este reinstaurată în condiţiile naufragiului, ca ultim instrument de preîntîmpinare a declarării lui, şi nu ca metodă calsică a ascensiunii, a edificării statului comunist. Şi asta, în condiţiile internaţonale ale cmpromiterii dictaturii din România, inclusiv prin relevarea terorismului ei fundamental şi în condiţiile internaţionale ale dezmembrării comunismului de tip totalitar, dictatorial, terorist.

Am făcut puţină teorie pentru că merită să încercăm să înţelegem şi să relevăm completa disperare de cauză, de fapt, cu care dictatura de la Bucureşti a optat mai nou, în mod evident pentru ceea ce anni în şit încercase să ascundă şi poporului român, şi străinătăţii. Arbitrariul, resentimentul şi accesul de răzbunare, furia sumară tradusă în invectivă şi ameninţare, nelegiuirea de principiu ca acte şi metode de menţinere a dictaturii. Regimul Ceauşescu a ajuns cu alte cuvinte, în faza în care, nemaiavînd nimic de pierdut în afara puterii propriu-zise, compromis şi detestat în ţară şi în străinătate, a ales ostilitatea deschisă. Nu este pentru nimeni, nici pentru regim şi nici pentru adversarii sau observatorii acestuia, un moment care poate fi tratat cu indiferenţă şi nici unul care să scape de sub control. Despre cîteva forme ale acestei ostilităţi, pare-se generale, în care se angajează regimul de la Bucureşti în ultimele luni, voi vorbi în continuare. Nu discutăm acum, din lipsă de spaţiun, în primul rînd, despre represinea internă. Ea este binecunoscută de ani de zile, decisă şi aplicată de o clasă politică şi un aparat de securitate a căror condiţionare de dictatură pare să fi anulat orice simţ al propriei supravieţuiri politice, ca să nu mai vorbim de patriotismul pur şi simplu de care în alte ţări comuniste pot fi suspectaţi chiar şi conducătorii de partid sau miniştri de interne. La noi nu este aşa sau cel puţin rezervele ori dezacordurile care există poate în angrenajul puterii n-a reuşit încă să se formuleze la nivelul acţiunii. Deci nu represiunea internă, represiunea defensivă, forţă bazată pe o imensă vulnerabilitate, nu ceea ce securitatea face în ţară ne preocupă astăzi. Azi vom încerca să desluşim cîteva din modelele de acţiune ale securităţii, sau în regia securităţii, valabile în străinătate în ultimul timp.

Pentru că e clar că securitatea a trecut la treabă în străinătate, în ultima vreme cu energii noi. La început a fost şi aici, desigur, cuvîntul. Ceauşescu, în ultimile luni, a cerut în mai multe rînduri fermitate faţă de trădători. Ceea ce înţelege el prin trădători contrazice flagrant, în primul rînd, definiţia dată de codul penal al R.S.R., articolul 155, dar asta-i altceva. El a cerut continuarea vigilenţei revoluţionare, proclamînd ascuţirea luptei de clasă. S-ar zice că întreaga panoplie tradiţională a securităţii, a serviciilor operative sau adormite din străinătate a fost mobilizată. Ceauşescu vorbea la 27 iunie anul acesta, la plenara Comitetului Central, de pedepsele pe care poporul ar fi chemat să le administreze împotriva duşmanilor ţării. Or, poporul, în acest context, ştim, şi dacă nu, bănuim cine este. Iar în rîndul duşmanilor sau trădătorilor intră cam toţi cei care, pe faţă sau tacit, inclusiv prin părăsirea ţării, şi sînt tot mai mulţi aceştia, refuză să-l confunde pe Ceauşescu cu cel mai iubit fiu al poporului. Apel deci la răfuială globală, complet ilegală din punct de vedere juridic, din perspectiva legilor României sau internaţionale. Serviciile de influenţare, dezinformare şi acţiune teroristă ale securităţii nu şi-au încetat de fapt niciodată activitatea în anii domniei ceauşiste. Dar se pare că asistăm în săptămînile, în lunile din urmă la un moment al alarmei operative. După ce în toamna anului trecut se înregistrase, cît se poate de public, inclusiv la acest microfon, un întreg val de ameninţări şi apeluri belicoase adresate de aşa-zise organizaţii de extremă dreapta unor aşa-zis pactizanţi cu duşmanii neamului, noţiuniule nu sînt niciodată precizate şi cu acest calificativ se trezesc asimilaţi cei mai diferiţi oameni, în săptămînile din urmă operaţiunea s-a diversificat. Apeluri telefonice în noapte, scrisori de şantaj sau falsuri, alarme reale sau false create unor servicii de poliţie din Occident privind iminenţa unor asasinate. Tentativelor de intimidare şi ameninţare sub o formă sau alta, inclusiv prin insinuări false, dar clasice, că anumite persoane onorabile ar fi agenţi ai securităţii, însoţite de ameninţarea indirectă de compromitere în lumea liberă, nimic nu este pare-se cruţat atunci cînd e vorba de ofensiva intimidării declanşată la ordin. Ziarele occidentale de mare tiraj au făcut publice ameninţările patente la adresa fostului monarh al României, regele Mihai, la adresa lui Ion Raţiu, preşedintele Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, la adresa altor persoane. Există ameninţări şi încercări de intimidare dirijate şi contra unor redactori sau colaboratori ai postului nostru de radio. O împrejurare care, inutil să mai adăugăm, nu poate afecta în nici un fel activitţile noastre profesionale în slujba adevărului. Astfel de încercări au existat mereu sub o formă sau alta, dar acum stilul şi conţinutul actului de ameninţare s-au radicalizat. Metodele terorismului psihologic şi tehnicile de război al nervilor au devenit în acelaşi timp mai suple. Înjurătura şi alarma asasinatului iminent sînt asociate cu insinuarea unei complicităţi care încearcă să-l culpabilizeze pe cel în cauză de colaboraţionism deliberat. Vladimir Crasnoselţchi, corespondentul nostru de la Geneva, a descris în presa elveţiană pe larg cîteva din metodele care i s-au aplicat lui însuşi, Le regăsim, uşor modificate, şi în alte cazuri. Presa occidentală, cum spuneam, a început să facă publice o parte din aceste acţiuni, iar serviciile de poliţie occidentale sînt alertate şi, în mai multe cazuri, şi-a luat propriile măsuri. Există în teoria strategică un punct de vedere care asigură că punctul forte al adversarului este deseori semnalul slăbiciunii sale. Vezi linia Maginot a francejilor la începutul conflictului cu Germania. Ne exprimăm convingerea că omenia românească, o noţiune de altfel des invocată, şi în bine, şi în rău, şi de cei buni, şi de cei răi, va reuşi într-o zi să stea totuşi deasupra acestei furii care astăzi îi învrăjbeşte pe români împotriva românilor.

37:18 Neculai Constantin Munteanu: De luat aminte. Încă o dată socoteala din birou nu s-a potrivit cu cea de la microfon. Ar fi trebuit să continuăm sau să ncheiem emisiunea cu partea a treia din raportul profesorului Dumitru Mazilu adresat Organizaţiei Naţiunilor Unite. Nu mai avem timp astăzi, o vom face în emisiunea de mîine. Cu aceasta, Actualitatea Românească de astăzi s-a terminat. Neculai Constantin Munteanu vă mulţumeşte pentru atenţia şi interesul constant cu care ne ascultaţi, urîndu-vă sănătate şi toate cele bune.

 

3 Responses to “Apelul FSN difuzat la emisiunea „Actualitatea Românească” a radio Europa Liberă, în 29 august 1989 (audio)”

  1. […] de revoluţie (mai exact în 29 august 1989). Subiectul a fost deja tratat pe acest blog. Vezi: Apelul FSN difuzat la emisiunea “Actualitatea Românească” a radio Europa liberă, în …   Lasă un […]

  2. […] a link to the Radio Free Europe audio from 29 August 1989 during which the letter was read out at https://mariusmioc.wordpress.com/2010/02/25/apelul-fsn-radio-europa-libera/#more-6536. Alexandru Melian’s explanation of the timeline, content, and reactions to his letters […]

  3. Magyari Erno Says:

    Articol excelent :)) Felicitari d-le Marius !


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s