Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

„Teroriştii” din 1989 dau în judecată România Martie 1, 2010


Actualizare 2 mai 2014: Fiindcă articolul la care fac referire a dispărut de pe saitul Evenimentul Zilei, am actualizat lincul către copia articolului pe stirile.rol.ro

Vlad Stoicescu şi Liviana Rotaru publică în „Evenimentul Zilei” din 1 martie 2010 (linc) un reportaj în care, pentru prima dată în presa românească (din cîte ştiu), s-a luat interviu cu cetăţenii sovietici care în decembrie 1989 au fost împuşcaţi lîngă Craiova.

În urmă cu două decenii, 16 cetăţeni sovietici (ucraineni) au căzut sub gloanţele Revoluţiei. Supravieţuitorii anunţă că vor acţiona statul român în instanţă, la CEDO. În ultima zi a lui Nicolae Ceauşescu, Revoluţia română şi-a mai consumat nonşalant câteva sute de gloanţe. Inamicii erau „înarmaţi” cu ceasuri Pobeda, flacoane de şampon şi gumă „Turbo”, cumpărate din Iugoslavia, destinaţia turistică favorită a cetăţeanului sovietic cu spirit capitalist. Informaţia a curs „clasic” pe circuitele militare ale României revoluţionare: un telefon anonim de la Trupele de Grăniceri, o informaţie interpretată greşit de ofiţerii doljeni şi, la final, gloanţe.(…)

25 DECEMBRIE 1989. Ora 4.00 dimineaţa, judetul Dolj. Cinci maşini cu numere sovietice taie în viteză întunericul, pe ruta Drobeta-Turnu-Severin – Craiova. Şaisprezece turişti ucraineni traversează o Românie înghiţită de propria revoluţie. Ultimele zile şi le-au petrecut în Iugoslavia, departe de problemele Bucureştiului. Detalii necunoscute, dintr-o istorie care nu iartă: un telefon anonim îl informează pe comandantul UM 01083 Craiova, Dumitru Cioflină, că 17 vehicule pline cu terorişti libieni se îndreaptă spre Craiova.

Militarul gândeşte întortocheat – „vor să arunce în aer Combinatul chimic de la Işalniţa” – şi ordonă: două taburi, muniţie de război şi un mic comandament de luptă sunt trimise în localitatea Brădeşti, pentru a opri „ajutoarele” lui Nicolae Ceauşescu. Cercul se închide puţine ore mai târziu, iar noaptea se deschide ca o rană. Convoiul turiştilor e primit cu foc pe podul situat la intrarea comunei doljene. Moartea pluteşte în aer.

FEBRUARIE 2010. Ora 8.00 seara, oraşul Rovno, nordul Ucrainei. În casa familiei Demciuk, o lumină galbenă inundă sufrageria. Sofia se aşază cu dificultate pe o canapea din pluş. Pentru prima oară după douăzeci de ani cineva o ascultă. Sofia a fost în prima maşină din convoiul atacat la Brădeşti. Lada n-a avut nicio şansă. Nici pasagerii ei. Pe Sofia au atins-o zece gloanţe. Nadeja Melniciuk a fost împuşcată în cap şi a murit două luni mai târziu, într-un spital din Bucureşti. Rotislav Melniciuk a scăpat, dar şi-a pierdut soţia.

Pentru doamna Demciuk, ultimele două decenii au însemnat un chin nesfârşit: operaţii, invaliditate, lacrimi şi ignoranţă. A încercat în repetate rânduri să afle adevărul, dar s-a lovit de toate zidurile: nepăsarea autorităţilor române, răspunsurile evazive ale oficialilor ucraineni şi chiar propria resemnare. Acum însă, Sofia s-a decis: va acţiona România în instanţă pentru tergiversarea dosarului „Brădeşti” şi pentru nepedepsirea vinovaţilor. Undeva, la o mie de kilometri distanţă de Bucureşti, pentru familia Demciuk a sosit vremea adevărului.

Ultimii douăzeci de ani din viaţa Sofiei se developează scurt: „Sunt invalidă de gradul al II-lea. Mi-au rămas schije de glonţ în şira spinării, care nu mi-au putut fi scoase pentru că aş fi rămas paralizată. Uneori nu pot nici să dorm, nici să merg din cauza durerilor de spate. Am fost în moarte clinică. Am fost operată de inimă în noaptea de Revelion, în 2008. Soţul meu a fost împuşcat în umărul stâng. Toate rănile astea le purtăm de 20 de ani, de când ne-au împuşcat românii”.

Femeia mărturiseşte că la fel de rău ca rănile de pe corp, o dor rănile din interior, săpate de ignoranţa celor cărora le cerea un răspuns.

„Anul trecut, după operaţia de inimă m-am hotărât să dau România în judecată pentru ca nimeni nu a fost tras la răspundere pentru ce am păţit noi. Am cerut ajutor Ministerului de Externe de la Kiev şi ei m-au redirecţionat către Procuratura Generală. Dar nici de aici nu am primit mare ajutor. Îl tot trimit pe un băiat tânăr la mine, să îi povestesc ce s-a întâmplat la Brădeşti. Dar nu vreau să spun eu povestea asta! Eu vreau să-mi spună ei de ce nu am fost informată dacă a existat sau nu un dosar penal deschis împotriva celor care ne-au împuşcat deşi eram nevinovaţi”, se revoltă Sofia Demciuk. Soţul ei, al cărui nume nu apare în documentele oficiale de tranzit prin România, nu crede că vor primi vreodată vreo compensaţie. Ea însă e hotărată: „Voi chema România în faţa CEDO să-mi explice cum de nu există nici un vinovat în condiţiile în care nişte oameni au fost împuşcaţi pe nedrept”. (…)

Povestea maşinilor sovietice deschide un nou capitol în cazul „Brădeşti”. Din cele cinci maşini asupra cărora s-a deschis focul, una a ars integral, iar restul au fost transportate în curtea postului de poliţie din comuna doljeană. La un an de la incident, Sofia Demciuk a revenit în România, încercând să recupereze bunurile rămase în urmă. Acolo unde, în decembrie ’89, zburaseră gloanţele, a mai găsit doar schelete metalice. Şi încă ceva: ironia cu accente conspirative a românilor. Sofia era angajată a Ministerului de Interne sovietic, iar asta, la Brădeşti, se traducea în „agent sub acoperire”.

„Dosarul Brădeşti” descrie o tragedie cu final cinic: ucrainenii au rămas cu gloanţele, militarii cu gradele

Povestea aceasta începe cu nişte nume. Pe unele dintre ele le mai găsiţi astăzi doar în cimitirele ucrainene, imprimate pe marmura neagră a pietrelor funerare. Kuzik Boris, Kuzik Liubova, Zubeli Alexandra, Melniciuk Rotislav, Melniciuk Nadejda, Demciuc Nicolai, Demciuc Sofia, Spartak Valeri, Lagutko Ivan, Lozanov Vladimir, Vinitchi Liubova, Vinitchi Zinovi, Ceabaniuk Constantin, Ceabaniuk Ala, Sariko Nicolai şi Sariko Elena – sunt cei 16 ucraineni transformaţi de un ordin militar ambiguu în terorişti libieni şi duşmani ai Revoluţiei.

Printre „armele” lor, conform proceselor-verbale înaintate ambasadei sovietice de la Bucureşti, în 1990, de către victime, erau casete „Sharp-777”, microcalculatoare „Electronika”, cosmetice „Lancome”, tricouri „Adidas”, treninguri „Spark”, brichete „Fantoma” sau jocuri „No pagadi” („Stai, că te prind”). Bunurile n-au mai fost recuperate niciodată. (…)

EPILOG ROMÂNESC

Autorii masacrului de la Brădeşti au devenit şefii Armatei

Detaliile incidentului de la Brădeşti reconstruiesc o poveste cu multe neclarităţi, croită parcă pe tiparul unei acţiuni de tip diversionist. O informare telefonică de la unitatea de grăniceri din Drobeta-Turnu-Severin (al cărei emiţător n-a fost descoperit până astăzi) „a călătorit” până la Craiova, unde imaginaţia comandantului unitaţii militare 02540, Dumitru Cioflină, a luat-o razna.

„Mi s-a spus că un număr de 15-16 maşini cu persoane neidentificate se îndreaptă în mare viteză spre Craiova. Am bănuit că s-ar putea să fie terorişti şi am bănuit, de asemenea, că obiectivul ar putea fi Combinatul chimic Craiova. Am chemat pe maior Stănescu Florian şi i-am ordonat să ia două transportoare, să se deplaseze pe şoseaua Filiaşi, să facă filtrul circulaţiei”, declara Cioflină în februarie 1990 în faţa procurorilor. Mai mult, „ordinul pe care l-am dat nu este notat în vreun înscris pentru că nu aveam această obligaţie”, susţinea Cioflină, încheindu-şi depoziţia cu această frază: „Vină în această situaţie au numai conducătorii autovehiculelor care nu s-au supus somaţiei”.

Rechizitoriul dosarului Brădeşti nu a ajuns niciodată în instanţă. În 2005, procurorul Marius Musteanu, de la Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, a dat soluţia finală: neînceperea urmăririi penale faţă de maiorul Florian Stănescu şi clasarea cauzei. Motivul: faptele s-au prescris. Deşi, în virtutea ierarhiei militare, el a executat un ordin şi ar fi trebuit incriminat alături de superiorii săi, Stănescu e singurul care a fost cercetat penal. Şi scos nevinovat.

După 1989, Dumitru Cioflină, cel care i-a ordonat să instaleze baricada în apropierea Craiovei, a fost avansat la grad de general şi a fost numit şef al Statului Major al Armatei. Ulterior, a fost consilierul primului-ministru Adrian Năstase.

Implicarea lui Dumitru Roşu, şi el conducător al Armatei a III-a Craiova, s-a prescris „natural”. După ce i-a fost consilier lui Ion Iliescu, Roşu a murit la începutul acestui an. Cu toate că procurorul Musteanu a dispus comunicarea rezoluţiei finale către ucraineni, aceştia nu au primit niciun document din România.

Articolul complet îl puteţi citi la lincul indicat.

În 1999, la un simpozion despre revoluţie desfăşurat la Timişoara, procurorul general Dan Voinea a fost întrebat despre sovieticii ăia împuşcaţi lîngă Craiova. Răspunsul lui Dan Voinea a fost: “În maşinile respective nu au fost găsite arme sau documente de natură a trezi bănuiala că ar fi contribuit în vreun fel la represiunea din decembrie 1989. Acest dosar există încă în lucru pentru că se pune problema responsabilităţii unui general care a ordonat de la distanţă celui care era în dispozitiv să deschidă focul asupra lor. Iniţial, el a zis că sînt terorişti, deci, aşa confirmă ofiţerul care a ordonat deschiderea focului, a spus că sînt terorişti, pe urmă acest general a spus: Nu, eu am spus că sînt turişti – şi de aici un joc de cuvinte care i-a pus în încurcătură pe cei care au ordonat direct tragerea. Cercetările, zic eu, sînt terminate în acest dosar şi noi intenţionăm să-l trimitem în instanţă”. Asociaţia “Memorialul Revoluţiei” a tipărit discuţiile de la acel simpozion în volumul “Întrebări cu şi fără răspuns”, Editura Mirton 2001, explicaţia lui Dan Voinea fiind la pag. 137.

Pe acest blog m-am mai referit la problema acestor sovietici împuşcaţi lîngă Craiova în articolul „Cele 3 bucăţi turişti străini ale colonelului Bejan şi sovieticii împuşcaţi lîngă Craiova” (linc).

Mai citeşte:
Generalul Constantin Olteanu despre turiştii sovietici din decembrie 1989
Viaceslav Samoşchin: În 1989 Ceauşescu se adresase conducerii sovietice cu rugămintea de a creşte numărul turiştilor sovietici care vizitează România

Actualizare: Tot astăzi (să fie simplă coincidenţă?) ziarul Adevărul publică un articol de Mihai Voinea şi Cristian Delcea pe exact aceeaşi temă (linc), dar cu mai multe insinuări dintre cele obişnuite deja în presa românească postrevoluţionară. Se recunoaşte că nu au existat arme în maşinile sovieticilor, se spune că jumătate din ocupanţii maşinilor erau femei (deci nu erau numai „tineri atletici”, cum e zvonul la modă), se spune chiar că au oprit la somaţie şi au dat în marşarier, moment în care s-a deschis focul asupra lor (de ce mai era nevoie de deschiderea focului dacă opriseră şi dăduseră în marşarier?), dar cuvîntul „turist” este în continuare folosit între ghilimele şi se fac afirmaţii insinuante de tipul „sovieticii nu-şi potriveau ceasurile după orele oficiale ale României şi Iugoslaviei, deşi tranzitul prin aceste ţări putea dura şi o săptămînă. (…) Acest lucru poate conduce la ideea că rapoartele pe care le trimiteau respectau ora oficială a Moscovei”.

 

4 Responses to “„Teroriştii” din 1989 dau în judecată România”

  1. […] în ziarul “Adevărul” (linc), aceeaşi militari care, la Brădeşti, lîngă Craiova, au împuşcat nişte cetăţeni sovietici (linc), au deschis focul şi asupra unui autobuz cu navetişti […]

  2. Lector II Says:

    @ Marius Mioc

    Cresterea tranzitului teritoriului Romaniei in decembrie 1989 de catre cetateni sovietici trebuie sa aiba in vedere, afara de analizele de pe acest blog, exodul urias din acea perioada de etnici evrei din tarile ex-sovietice catre Israel. In acest sens este de precizat ca dupa Razboiul din 1967, singurele aeroporuri din spatiul comunist european care aveau curse spre Israel erau Bucuresti si Belgrad. Asa se face ca numerosi etnici evrei din fosta URSS au emigrat atunci in Israel folosind ca loc de imbarcare in aeronave fie Bucurestiul, fie Belgradul.
    Grupuri de etnici evrei tranzitand Romania au folosit fie taxiuri inchiriate la Chisinau, fie chiar masini ale Militiei sovietice, avand drept insotitori pana la aeroporturi cadre de Militie. Asa se explica prezenta unor militieni sovietici in masinile respective, intorcandu-se din Jugoslavia, dupa indeplinirea misiunii.

    • mariusmioc Says:

      Se pot face multe presupuneri, dar cele mai relevante sînt faptele. Iar fapt este că în maşinile acestor sovietici nu s-au găsit nici un fel de arme sau alte obiecte care să lase impresia că s-au implicat în acţiuni subversive. Faptul se cunoaşte încă din decembrie 1989, cînd s-a făcut proces verbal cu obiectele găsite, dar totuşi incidentul a fost exploatat propagandistic pe ideea (copyright Ceauşescu) agenturilor străine.

  3. […] soarta compatrioţilor săi, mai ales că au fost şi cazuri de cetăţeni sovietici împuşcaţi (la Brădeşti, de pildă – linc). Nu se spune însă niciunde că ar fi vorba de 40000 de asemenea cetăţeni, sau de 1015 care să […]


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s