Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Contextul şi ideile principale ale Proclamaţiei de la Timişoara martie 11, 2010


Proclamaţia de la Timişoara, din 11 martie 1990, este deseori citată ca un document fundamental al revoluţiei din 1989, inclusiv în lucrări cu caracter oficios, cum ar fi raportul Comisiei Prezidenţiale de Analiză a Dictaturii Comuniste, alcătuit de o echipă sub conducerea lui Vladimir Tismăneanu, dar puţini cunosc conţinutul integral al acestui document. Pentru cei interesaţi, eu l-am publicat în urmă cu un an pe acest blog (linc).

Să ne amintim puţin contextul în care a apărut Proclamaţia.

ziarul "Adevărul" din 29 decembrie 1989 Ion Iliescu, cu al său FSN, preluase puterea de vreo 3 luni. Avusese loc lupta cu teroriştii, acei „indivizi fanatizaţi, care acţionează cu o cruzime fără precedent, o perfidie fără seamăn, o cruzime pentru care nu se găsesc calificative potrivite. Împuşcă din orice poziţie” (linc), în urma căreia Ion Iliescu era considerat de majoritatea poporului drept eroul revoluţiei. Noua guvernare, profitînd şi de lipsa datoriilor externe, a luat măsuri populiste de îmbunătăţire a nivelului de trai al populaţiei. Prăvăliile deveniseră mai bine aprovizionate, s-au făcut ieftiniri şi s-au acordat unele măriri salariale sau reduceri ale timpului de lucru (cazul minerilor), ceea ce a convins o bună parte a populaţiei că FSN reprezintă guvernarea competentă de care ţara are nevoie.

„Timişoara nu a făcut revoluţie pentru salarii mai mari sau pentru avantaje materiale. (…) Mărirea în acest moment a salariilor ar declanşa automat inflaţia, aşa cum s-a întîmplat în unele state est europene. Iar inflaţia odată pornită, sînt necesari ani de eforturi pentru a o stopa”, se afirmă în punctul 9 al Proclamaţiei de la Timişoara. Retroactiv, putem afirma că prevestirea a fost corectă, politica economică fesenistă care l-a ajutat pe Ion Iliescu să cîştige alegerile cu 85% din voturi a fost un dezastru pentru ţară (scăderea Produsului Intern Brut pînă în 1992, comparativ cu 1989, a fost de 24% – linc). Avantajele economice oferite populaţiei de regimul Iliescu – Roman au fost vremelnice, iar inflaţia care a urmat a avut nevoie de ani de zile de eforturi pentru a fi stăvilită, exact cum se proorocise în Proclamaţie.

Presa scrisă era liberă, dar era formată în mare majoritate din ziarişti de la fostele publicaţii PCR care fuseseră educaţi în duhul supunerii faţă de puterea politică. Cu multă uşurinţă aceşti ziarişti trecuseră de la laudele la adresa lui Ceauşescu la înfierarea acestuia şi la lăudarea noii conduceri.  Presa locală moştenită de pe timpul lui Ceauşescu însemna deseori un singur ziar pe judeţ, doar unde erau minorităţi naţionale apăreau publicaţii suplimentare în limbile acestora, iar publicaţii culturale locale existau doar în cîteva oraşe. Începuse înfiinţarea unor publicaţii noi, dar acestea nu apăruseră peste tot. În oraşele unde în timpul revoluţiei se vărsase sînge, procesul de apariţie a unor noi publicaţii era mai dezvoltat. La Timişoara, de pildă, ziarul „Timişoara”, prima alternativă la fostul ziar comunist cu ritm de apariţie comparabil, a fost editat începînd de la sfîrşitul lui ianuarie 1990, ca trisăptămînal. Au mai apărut şi alte publicaţii noi, cu apariţie săptămînală sau mai rară, dar e semnificativ că chiar şi în Timişoara, care a fost mai dezvoltată în privinţa presei libere decît alte oraşe, timp de o lună de la revoluţie singurul ziar care apărea mai des decît săptămînal a fost ziarul fostului PCR, rebotezat („Luptătorul Bănăţean” şi apoi „Renaşterea Bănăţeană”). Televiziunea era doar cea a statului, care susţinea FSN, dar la Timişoara începuse să emită cu programe proprii, încă din decembrie 1989, şi studioul local.

Apăruseră şi semne de întrebare faţă de noua conducere, cu privire la „teroriştii” despre a căror dispariţie deja se răspîndiseră zvonuri sau la trecutul unora din noii conducători ai României. În 12 ianuarie 1990 Ion Iliescu a fost contestat făţiş de mulţime, iar la Timişoara conducerea locală a fost deasemeni contestată, conducătorul judeţului de după revoluţie, Lorin Fortuna, fiind silit să-şi dea demisia (linc). Mai apoi, în Timişoara au avut loc alegeri libere (linc), organizate în întreprinderi şi instituţii, prin care s-a impus o nouă conducere a oraşului şi a judeţului. În Bucureşti au avut loc două manifestaţii ale opoziţiei – 28 ianuarie şi 18 februarie – urmate de contrareacţia violentă a susţinătorilor FSN, printre care s-au remarcat minerii din Valea Jiului (a căror revendicări sindicale tocmai fuseseră aprobate de FSN). În rîndul armatei se dezvoltase mişcarea CADA (Comitetul de Acţiune pentru Democratizarea Armatei), care fusese iniţiată la Timişoara şi care ridica inclusiv unele probleme legate de falsificarea istoriei revoluţiei, de falşii eroi care-şi arogau merite (linc) şi de ascunderea participării la reprimarea revoluţiei a unor persoane aparţinînd noii puteri. Concret, ofiţerii din CADA aduceau acuzaţii la adresa ministrului de interne Mihai Chiţac (linc). După 18 ani Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că acuzaţiile au fost întemeiate. O serie de persoane cu prestigiu de oponenţi ai regimului Ceauşescu îşi anunţaseră retragerea din FSN (Doina Cornea, Ana Blandiana, Dumitru Mazilu).

Reacţia puterii la aceste prime contestări era îngrijorătoare. Ion Iliescu a făcut o declaraţie conform căreia multipartidismul este „depăşit istoriceşte” („Dialog cu tinerii”, în „Adevărul” din 23 ianuarie 1990). Televiziunea – controlată de putere, şi o serie de ziare susţinătoare ale FSN, au declanşat o campanie de ponegriri împotriva celor care criticau noua conducere. Asemenea campanii se întîmplă şi în zilele noastre, dar la acea vreme cînd televiziunea era monopol de stat posibilitatea de ripostă a celor ponegriţi era mult mai mică. Violenţele împotriva contestatarilor FSN (primele 2 mineriade au avut loc în 29 ianuarie şi 19 februarie 1990) şi climatul general instaurat în ţară, în care contestarea puterii nu era considerat un fapt firesc într-o democraţie ci un act de trădare de ţară, opozanţii fiind învinuiţi de cele mai năstruşnice lucruri, de la faptul că ar fi plătiţi pentru contestaţia lor (în contrast cu simpatizanţii FSN care „nu vor Kent şi nici valută”), pînă la participare la reprimarea răscoalei ţărăneşti din 1907, făceau îndoielnică dorinţa FSN de construi un sistem cu adevărat democratic. [Ulterior, îndoielile la adresa FSN se vor întări, ca urmare a unei declaraţii a lui Ion Iliescu că poate exista democraţie şi într-un regim totalitar, dar cu un „despot înţelept” („Dreptatea” din 26 aprilie 1990 – linc, citînd o declaraţie a lui Ion Iliescu făcută la Călăraşi şi reprodusă de ziarul local „Pămîntul liber” din 21 aprilie 1990).]

Una din acuzaţiile frecvente la adresa opozanţilor, aduse de diferiţi cetăţeni indignaţi care erau prezentaţi la televiziune, era că aceştia nu stătuseră sub gloanţe în timpul revoluţiei, cum făcuseră liderii FSN în timpul luptei „antiteroriste”. „21-22, Iliescu-a fost cu noi!” era o lozincă la modă, mai ales în zonele care în timpul revoluţiei rămăseseră liniştite, în ciuda faptului că, cel puţin cu privire la ziua de 21, însuşi Ion Iliescu, în declaraţiile sale, nu-şi aroga nici un merit revoluţionar.

Acesta este contextul apariţiei „Proclamaţiei de la Timişoara”, un document simbolic menit să atragă atenţia opiniei publice asupra unor evoluţii dubioase, din punct de vedere al democraţiei, pe care o apucase ţara. Era vorba de restabilirea legitimităţii contestării puterii politice şi de a atrage atenţia românilor că existenţa a ceva mai multă marfă în prăvălii decît pe vremea lui Ceauşescu, nu a fost singurul scop al revoluţiei.

„Populaţia oraşului Timişoara a fost iniţiatoarea Revoluţiei române”, se spune în introducerea Proclamaţiei, dîndu-se astfel o ripostă celor care pretindeau (iar unii mai pretind şi astăzi) că iniţierea revoluţiei a fost făcută de „agenturili străine” sau de securitate. În primele zile ale revoluţiei, se afirmă în Proclamaţie, populaţia Timişoarei a fost singură în lupta cu sistemul represiv, calificat drept „unul dintre cele mai puternice şi mai odioase sisteme represive din lume”. Personal, am îndoieli asupra puterii şi eficacităţii sistemului represiv ceauşist, pe care le-am exprimat pe acest blog (linc). De remarcat însă respingerea de către Proclamaţie a teoriilor meritelor revoluţionare ale securităţii, care începuseră să fie sugerate la acea vreme, mai discret sau mai făţiş.

În partea finală a Proclamaţiei ideea este reafirmată: „A fost o revoluţie făcută de popor şi numai de el, fără amestecul activiştilor şi securiştilor. A fost o revoluţie autentică şi nu o lovitură de stat”. Era astfel contestat unul din principalele mituri FSN-iste, că Iliescu ar fi fost înfăptuitorul revoluţiei, mit pe care se bazau şi apariţiile isterice de la televiziune sau la mitinguri care contestau dreptul de a se împotrivi FSN celor care „au stat după perdele în timpul revoluţiei”. Exact noi, care am iniţiat revoluţia şi am stat sub gloanţe îl criticăm pe Ion Iliescu, sublinia Proclamaţia. „Dacă un complot ar fi fost organizat, atunci noi, conducătorii Frontului, am fi fost primii care să ne lăudăm cu asta. Să poţi spune poporului român că Ceauşescu a fost înlăturat ca rezultat al unei conspiraţii bine gîndite şi puse la cale cu mult timp în urmă ar fi constituit un cîştig formidabil şi un mare merit istoric, demn de cele mai calde felicitări ale poporului român” spusese Silviu Brucan (linc), dar asta nu împiedicase unii ziarişti-mercenari să construiască retroactiv o biografie revoluţionară a lui Ion Iliescu, pretinzînd că un rol esenţial în răsturnarea lui Ceauşescu l-a avut un complot la care ar fi participat conducătorul FSN.

„Încă în data de 16 decembrie, din primele ore ale Revoluţiei, una dintre lozincile cele mai des scandate a fost: “Vrem alegeri libere!”. Ideea pluralismului a fost şi a rămas una dintre cele mai scumpe timişorenilor. Sîntem convinşi că fără partide politice puternice nu poate exista o democraţie autentică”, era scris în punctul 5 al Proclamaţiei, o necesară replică la afirmaţia lui Ion Iliescu că multipartidismul este „depăşit istoriceşte”. „În oraşul nostru nu au fost atacate şi devastate sediile partidelor politice, nici unul dintre membrii acestora nu a fost ameninţat, insultat sau calomniat. Membrii partidelor politice sînt concetăţenii noştri, sînt colegii noştri de muncă, sînt prietenii noştri care au opinii politice. Democraţia europeană înseamnă libera exprimare a opiniilor politice, dialogul civilizat între exponenţii lor şi competiţia loială pentru cucerirea adeziunii politice şi, implicit, a puterii de stat”, se mai amintea, şi era necesară această amintire în condiţiile în care în alte oraşe sediile partidelor de opoziţie nu numai că fuseseră devastate, dar destul de mulţi cetăţeni aprobau asemenea acţiuni.

Punctele 2, 3 şi 4 ale Proclamaţiei subliniază respingerea politicilor de învrăjbire socială, etnică sau pe bază de vîrstă, în condiţiile în care printre lozincile FSN-iste apăreau unele precum „noi muncim, nu gîndim!” sau referiri la opozanţi ca la „boşorogi fără dinţi”.

Neruşinare maximă: Pentru a contrazice Proclamaţia de la Timişoara, la 20 de ani de la revoluţie presa mercenară îl declară post-mortem pe autenticul dizident Constantin Pîrvulescu, fără nici o dovadă, drept membru al unui complot condus de Ion Iliescu

„Timişoara a pornit Revoluţia împotriva întregului regim comunist şi întregii sale nomenclaturi şi nicidecum pentru a servi ca prilej de ascensiune politică a unui grup de dizidenţi anticeauşişti din interiorul PCR-ului. Prezenţa acestora în fruntea ţării face moartea eroilor din Timişoara zadarnică. I-am fi acceptat poate în urmă cu zece ani, dacă la Congresul al XII-lea al partidului s-ar fi alăturat lui Constantin Pîrvulescu şi ar fi răsturnat clanul dictatorial. Dar n-au făcut-o, deşi aveau şi prilejul, şi funcţii importante, care le acordau prerogative. Dimpotrivă, unii chiar au ascultat de ordinul dictatorului de a-l huli pe dizident”, se spune în punctul 7 al Proclamaţiei.

La 20 de ani de la revoluţie, putem observa cît de departe a ajuns procesul de rescriere a istoriei dintr-o „infografie” a Danei Donciu publicată într-un ziar de mare tiraj, care se pretinde „quality”, şi în care Constantin Pîrvulescu este declarat unul dintre membrii complotului lui Ion Iliescu. Faptul că Pîrvulescu însuşi a mai trăit cîţiva ani după revoluţie şi nu a dat nici o declaraţie prin care să se recunoască membru al unui complot condus de Ion Iliescu, faptul, de notorietate, că Pîrvulescu a fost absolut singur în opoziţia sa faţă de Ceauşescu la Congresul al 12-lea (vezi linc cu înregistrarea video), nici unul din pretinşii complotişti nesărind în ajutorul său, nu are importanţă pentru falsificatorii istoriei. Această falsificare, cu scopul atribuirii de false merite lui Ion Iliescu pentru răsturnarea lui Ceauşescu, nu are nevoie de dovezi ci doar de repetarea stăruitoare a unor teorii în mijloacele de informare în masă, cu ignorarea faptelor concrete.

„Ca o consecinţă a punctului anterior, propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate. (…) Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să in­terzică foştilor activişti comunişti candidatura la funcţia de preşedinte al ţării. Preşedintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărţirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vină. Ştim cu toţii în ce măsură era condiţionată viaţa individului, de la realizarea profesională pînă la primirea unei locuinţe, de carnetul roşu şi ce consecinţe grave atrăgea predarea lui. Activiştii au fost însă acei oameni care şi-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist şi a beneficia de privilegiile deosebite oferite de acesta. Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garanţiile morale pe care trebuie să le ofere un Preşedinte”, spune punctul 8 al Proclamaţiei. I se contesta astfel lui Ion Iliescu dreptul de a candida la preşedinţia României. Logica acestei contestări era: din moment ce „a fost o revoluţie făcută de popor şi numai de el, fără amestecul activiştilor şi securiştilor; a fost o revoluţie autentică şi nu o lovitură de stat”, Ion Iliescu, în calitatea sa de fost activist de partid, nu are nici un merit în această revoluţie, deci nu are dreptul moral să fie preşedinte al României. Această afirmaţie se făcea în contextul în care propaganda fesenistă îl prezenta pe Ion Iliescu ca eroul principal al revoluţiei.

Dacă înainte de Proclamaţia de la Timişoara, Ion Iliescu şi apropiaţii acestuia tăgăduiau categoric că ar fi participat la un complot care l-ar fi răsturnat pe Ceauşescu, după Proclamaţia care contesta legitimitatea FSN anume pe motivul că FSN n-a avut nici un rol în răsturnarea lui Ceauşescu, au apărut declaraţii prin care se unii lideri FSN „recunoşteau” că au complotat împotriva lui Ceauşescu, fără însă se poată oferi elemente concrete din care să reiasă vreun rol pe care aşa-zisele întîlniri conspirative din parcurile bucureştene le-ar fi avut în răsturnarea lui Ceauşescu. Lauda de sine a respectivilor a fost înghiţită pe nemestecate de presă, în ciuda lipsei unor documente care să le dovedească afirmaţiile (de pildă, nu s-a putut găsi nici un dosar de securitate a lui Ion Iliescu – linc, un indiciu că activitatea „subversivă” a acestuia de dinainte de 1989 nu a avut nici pe departe amploarea atribuită de ziariştii mitomani).

Solidaritatea cu românii plecaţi din ţară, în condiţiile în care aceştia erau acuzaţi că „n-au mîncat salam cu soia”, este exprimată în punctul 12 al Proclamaţiei. O ideea încă actuală, căci am văzut la ultimele alegeri, la 20 de ani de la revoluţie, că dreptul românilor din străinătate de a interveni în politica României este contestat.

„Nu sîntem de acord cu stabilirea zilei de 22 decembrie ca zi naţională a României. În felul acesta se eternizează persoana dictatorului, de fiecare dată sărbătorindu-se un număr de ani de la căderea lui. (…) cerem instituirea zilei de 16 decembrie ca zi naţională a României. Astfel, copiii, nepoţii şi strănepoţii noştri vor celebra curajul poporului de a înfrunta opresiunea, şi nu căderea unui tiran nemernic. Cu excepţia ziarului România Liberă, în presa, radioul şi televiziunea din Bucureşti, evenimentele comentate ca revoluţionare sînt numai cele din 21-22 decembrie”, se afirma în punctul 13 al Proclamaţiei. Minimalizarea rolului Timişoarei în revoluţie, foarte vizibilă din Timişoara dar poate mai puţin observată în alte regiuni ale ţării, era o urmare a faptului că Ion Iliescu era conştient că n-a avut nici un rol în evenimentele din Timişoara, care îi umbreau imaginea propagandistică de prim revoluţionar al ţării, imagine la care slujeau presa, radioul şi televiziunea din Bucureşti, cu mici excepţii printre care ziarul „România Liberă”. Nu lipsită de importanţă era şi prezenţa în guvernul fesenist a doi miniştri (Mihai Chiţac şi Victor Atanasie Stănculescu) care aveau tot interesul ca evenimentele din Timişoara să fie uitate. De altfel, Mihai Chiţac este vizat direct în proclamaţie cînd se spune: „La Timişoara nu s-a murit pentru ca activişti comunişti din rîndurile doi şi trei să treacă în frunte şi unul din participanţii la genocid să fie numit de către aceştia ministru de interne”. Marginalizarea rolului Timişoarei în revoluţie are loc de altfel şi astăzi, prin procesul eliberării certificatelor de revoluţionar, în cadrul căruia s-au dat certificate de luptători în revoluţie în multe localităţi în care nu s-a întîmplat nimic, astfel că azi în aşa-zisa „mişcare revoluţionară” (adică a revoluţionarilor cu certificat) Timişoara reprezintă o cantitate relativ măruntă (linc).

Istoria este cea care va da verdictul definitiv asupra Proclamaţiei de la Timişoara, dar cred că în momentul respectiv ea a constituit o reafirmare a unor principii democratice care păreau uitate de regimul Iliescu-Roman, la putere în acel moment. Dacă n-ar fi existat acel regim, cu derapajele sale antidemocratice, probabil n-ar fi existat nici Proclamaţia de la Timişoara.

 

2 Responses to “Contextul şi ideile principale ale Proclamaţiei de la Timişoara”

  1. politm01 Says:

    Buna ideie cu 16 dec . ziua nationala , dar greu de realizat din cauza m,iticilor

  2. ionut60 Says:

    Urmaresc cu atentie tot ce scrieti pe blog. Am (macar) mingiiere cind vad ca spiritul Timisoarei nu a murit. Din pacate, prea putini reliefeaza adevarata faza revolutionara din 1989 si tot atit de putini (sau, poate, si mai putini) isi dau seama ca problema eliberarii de comunisti nu e absolut deloc depasita. Cu toata consideratia, Ioan Bozac


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.