Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Cazul locotenent-colonelului Bînzaru, propus pentru degradare şi trecere în rezervă în decembrie 1989 Martie 26, 2010


Revista clujeană „Nu”, în numerele 32 şi 33 din 1990, sub semnătura Florinelei Gherasim, ne informează asupra cazului locotenent-colonelului Alexandru Corneliu Bînzaru de la Tîrgu Mureş, şef al transmisiunilor la Divizia 6 Tancuri „Horea, Cloşca şi Crişan”, care a comentat negativ ordinul de a se trage în populaţie. Motiv pentru care, în 21 decembrie 1989, prin raportul 5 CD 4114, generalul Iulian Topliceanu a propus trecerea acestuia în rezervă cu gradul de soldat. În toiul avalanşei de articole recente care vor să rescrie istoria revoluţiei, cu ziarişti care au impresia că au descoperit primii America şi înaintea lor nimeni nu s-a mai ocupat de subiectul ăsta, e bine să reamintim din cînd în cînd ce s-a scris despre revoluţie în primul an de la desfăşurarea evenimentelor.

Iată ce povestea ofiţerul Bînzaru, colonel la data luării interviului:

În 21 decembrie, cînd s-a întors comandantul nostru de la teleconferinţa cu Ceauşescu şi s-a pus problema foarte dur să se oprească demonstranţii şi să se tragă la picioare, m-am ridicat în plenul celor 20 de ofiţeri care erau adunaţi (eu avînd în subordine o unitate mă simţeam nelămurit) şi am spus: „cum adică, eu nu mă pot duce să dau asemenea ordine. Ei nu sînt duşmanii noştri, sînt demonstranţi care îşi spun părerea”. N-am vrut să vorbesc chiar prea dur, deşi în subconştient ştiam ce vrea mulţimea. Am zis că nu pot să fac aşa ceva.

Dumnealui, domnul colonel Cojocaru (care este general acum), s-a enervat. Eu i-am spus: „vă rog să vă păstraţi calmul, sînt momente cruciale şi posteritatea o să ne judece, o să dăm socoteală de treaba aceasta”. „Treci la mine în birou”, mi s-a spus. „Şi credeţi că acolo voi înţelege mai bine?”. „Treci acolo!”

Ei, în biroul dumnealui (colonelului Cojocaru) locotenentul colonel Mateica, din partea Consiliului Politic de la Cluj, împreună cu alte 5-6 grade mari (reprezentanţi şi de la Cluj) a încercat să mă lămurească că n-am dreptate şi că trebuie să mă duc să dau un asemenea ordin. I-am dat o replică: „dumneavoastră sînteţi lămurit ce trebuie să facă soldaţii?” „Păi o să li se spună acolo la faţa locului”. Zic: „nu aşa, un ofiţer cînd primeşte ordin, nu trece în tranşee la fiecare soldat în parte să-i spună misiunea, i-o dă din timp şi fiecare ştie ce are de făcut”. Mi s-a spus că sînt obraznic şi m-au dat pe uşă afară. Am aşteptat afară cam o oră. În acest răstimp socotesc că au stat de vorbă, s-au sfătuit ce să facă, au dat telefon la Cluj la generalul Topliceanu şi acesta, probabil, a ordonat să se facă raport scris şi să fiu propus să fiu trecut în rezervă cu gradul de soldat. Eu asta n-am ştiut atunci, nici nu mi s-a spus, abia cîteva zile mai tîrziu am aflat.

Am fost chemat înăuntru, de faţă fiind şi lt. col. Muşat Stoica, şeful de Stat Major. Colonelul Cojocaru îmi aduce la cunoştiinţă: „din clipa aceasta, tov. lt. col., eşti destituit din funcţie şi predai armamentul”. Mi-a luat pistolul, i l-am dat fără nici o replică – pentru un ofiţer asta înseamnă o mare dezonoare – şi am întrebat doar cui predau funcţia. Mi s-a spus că predau funcţia maiorului Ruţa, care este tot transmisionist. Am făcut stînga împrejur şi am plecat. L-am chemat pe Ruţa, i-am spus care este situaţia, că îmi pare rău pentru el, că vremurile sînt tulburi, că eu nu mai sînt şeful transmisiunilor şi îl rog să conducă mai departe unitatea.

Am stat în biroul acesta, unde stăm de vorbă acum, de la prînz din 21 decembrie, ora 14,00 – 15,00, 14 şi ceva. M-am tot gîndit, am tot stat, am socotit, vă daţi seama că erau nişte clipe grele şi îmi închipuiam că nu va fi uşor pentru mine. Abia după aceea mi-am dat seama de dimensiunea faptelor mele. Am fost singurul care m-am ridicat împotriva ordinelor care se dădeau atunci.

Am mai fost interogat aici pînă a doua zi în 22 decembrie. În după-amiaza zilei şi în seara zilei de 21 decembrie cei de la organizaţia de bază au venit să dau declaraţii, să scriu ce am făcut. I-am refuzat iniţial, spunîndu-le că nu dau nici un fel de declaraţii, pentru că nu ştiu ce vină mi se aduce, ce am făcut eu de fapt. Mi s-a spus că aşa trebuie, că asta e procedura. A mai venit şi Mateica, de la Cluj, care tot pe linie politică lucra, să mă impresioneze, zic eu, să mă determine să dau declaraţia respectivă. Pînă la urmă mi s-a spus că ei şi aşa vor face formalităţile pentru a mă pune în discuţia organizaţiei de bază, să mă excludă din partid. Ăsta era, de fapt, mobilul acestei declaraţii. Am dat declaraţia, respectiv am înşirat exact ce s-a întîmplat, nu aveam nimic de ascuns, nu m-a forţat nimic să scriu ce credeam eu de cuviinţă să scriu. Ulterior am aflat că s-au luat declaraţii şi de la alţii din cei ce au fost de faţă, ca să fie tacîmul complet. Am dormit în noaptea de 21-22 decembrie aici în birou. Spre norocul meu, lucrurile au evoluat aşa cum toată lumea ştie, poate că altfel astăzi eram împuşcat sau poate soldat, mă rog, se putea întîmpla oricum.

După ce mi s-a adus la cunoştiinţă destituirea, chiar şeful de stat major mi-a atras atenţia ca nu cumva să plec acasă. Nu făceam asta, nu aveam acest gînd, în fond atunci nu eram nimeni, mă puteam duce, dar conştiinţa nu m-a lăsat să dezertez aşa… De ce să mă duc acasă, ce să fac acolo?

N-am avut nici o clipă senzaţia de teamă, n-am realizat că se poate întîmpla ceva catastrofal. Colegii mei mi-au spus, după aceea, că ei se gîndeau că mai am o singură şansă: ori să mor, ori să devin celebru.

În 22 decembre, cum evenimentele au evoluat în favoarea poporului, către prînz am fost chemat la colonelul Cojocaru şi mi s-a spus să-mi reintru în atribuţiunile de funcţie. Mi s-a întins o mînă, chipurile, care de fapt nu spunea nimic. Eu chiar l-am întrebat, deşi ştiam ce vrea să spună, pentru ce? Mi-a răspuns că pentru a-mi intra iar în funcţie. Cei care m-au primit aşa de bine erau tot cei care încercaseră să mă bage la apă.

Mai către seară, fiind tot în biroul comandantului (col. Cojocaru), acesta scoate pistolul meu din seif şi mi-l dă. La care i-am replicat cam aşa: V-aş ruga foarte mult ca acest pistol să mi-l înmînaţi în cadru festiv, cu toţi cei care au fost de faţă, cu scuzele de rigoare. Dînsul n-a avut replică, mi-a spus doar să las asta. Am avut un sentiment de milă, n-am mai vrut să întind coarda, şi am lăsat să treacă de la mine. Totuşi aşa s-ar fi cuvenit să-mi restituie pistolul, pentru că am fost dezonorat odată şi trebuia să se repare această greşeală.

Evenimentele s-a scurs cu ştiţi, am activat tot pe linia mea, cu legături de la securitate, telefoane, şi am scos o mulţime de ascultări de la telefoane particulare, le-am izolat, ceea ce era de competenţa mea. Între timp au fost avansaţi la 30 decembrie o mulţime de colegi, unii de drept, care n-au fost avansaţi la timpul potrivit. Alţii, considerîndu-se că s-au remarcat în timpul revoluţiei, probabil (şi domnul general Cojocaru, probabil), nu-mi dau cu părerea. Pe urmă am aflat şi de treaba aceea cu Topliceanu, cu propunerea de trecere în rezervă cu gradul de soldat. Valul de avansări a trecut peste ofiţeri, eu am fost ocolit, nu ştiu de ce s-a întîmplat aşa.

Probabil că şi la ministru (Militaru) a ajuns istoria cu mine, el a vrut să mă vadă, să vadă cine este individul care a avut acea îndrăzneală. De altfel, au venit şi nişte procurori de la Bucureşti, nu kai ştiu cînd, dar bine după revoluţie, cred că prin ianuarie. Erau nişte colonei de la Bucureşti, le-am scris toată treaba aceasta. De la unul dintre ei am aflat, mi-a spus şi numărul ordinului conform căruia trebuia să fiu trecut în rezervă. Atunci am făcut ochii mari şi le-am spus că nu ştiam de treaba asta.

Altceva mai mlt nu ştiu ce v-aş mai putea spune. Avansarea a fost făcută de domnul fost ministru – generalul Militaru, dar am rămas tot acelaşi, pe aceeaşi funcţie pe care am avut-o înainte, deşi gradul este mai mare pentru funcţia respectivă. Nu mă mai deranjează lucrul acesta, dar socotesc acordarea acestui grad ca pe o ciozvîrtă care mi-a fost aruncată, poate e dur spus aşa. Eu rămîn acelaşi, nu-i nici o problemă. Vreau să înţelegeţi bine ce înseamnă aceasta: fiecare funcţie are un grad anume, adică nu poţi fi profesor universitar (poate forţez nota şi nu păstrez proporţia) la clasele V-VII, cam aşa ar veni, adică sînt nişte ierarhii, sînt nişte reguli.

Cînd am fost chemat la generalul Militaru, sincer să fiu mă gîndeam că îmi propune să mă numească într-o funcţie, dat fiind faptul că am făcut ce am făcut. M-am dus la Bucureşti, acolo fiind chemat la direcţia noastră de cadre. Repet, m-am gîndit numai la propunerea unei funcţii, că voi fi mutat undeva, asta era în mintea mea. Ajungînd acolo, eu crezînd că mai sînt şi alţii în situaţia mea, am fost dezamăgit să constat că am fost singurul chemat. După ce am stat 4-5 ore pe la direcţie, că nu era acolo şeful direcţiei, în sfîrşit a venit şi a zis că mă cheamă domnul ministru.

Ministrul Militaru, foarte amabil, mi-a spus să iau loc şi să spun cum s-a întîmplat atunci în 17, 18, în 21 şi 22. Am derulat, aşa pe îndelete, tot filmul evenimentelor. M-a ascultat cu răbdare, uneori mi-a pus nişte întrebări pentru lămurirea anumitor detalii. M-a întrebat şi alte lucruri: cînd am fost avansat ultima dată, vîrsta, ce studii am, ce funcţii am avut. I-am raportat şi dînsul mi-a spus: „Scrii ce mi-ai spus mie, dacă se poate şi mai detaliat”. M-am întors, am scris cam acelaşi lucru, poate mai detaliat, poate unele amănunte le-am uitat, după care şeful direcţiei cadre, cînd i-am înmînat raportul îmi zice: „Domnule locotenent-colonel, te felicit cu ocazia avansării la gradul de colonel”.

A doua zi, în 16 februarie 1990, generalul Militaru şi-a cerut demisia, chiar făceam haz cu colegii mei, că a fost cîntecul de lebădă al domnului ministru, că am fost ultimul avansat datorită domniei sale.


De amintit că la Tîrgu Mureş, în decembrie 1989, au fost ucişi 6 manifestanţi şi răniţi alţi 21. Militarii care au deschis focul au fost scoşi basma curată pe motiv de legitimă apărare, după cum am mai pomenit pe acest blog (linc).

Mai citeşte: Fostul general Topliceanu, care a comandat reprimarea revoluţiei la Cluj: 10 ani condamnare, eliberat după 2 ani şi 3 luni. Lipsa de dibăcie a M.Ap.N. în recuperarea prejudiciului

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s