Sergiu Nicolaescu falsifică istoria Congresului 12 PCR, cu intervenţia lui Pîrvulescu

În ziarul „Adevărul” din 28 martie 2010 (linc), regizorul Sergiu Nicolaescu, întrebat fiind despre revoluţia din 1989 de către Cristian Delcea şi Adrian Crăciun, îşi asumă gînduri revoluţionare încă din 1979, de cînd Constantin Pîrvulescu a luat cuvîntul în plenara CC al PCR vorbind împotriva lui Nicolae Ceauşescu. Iată ce spune regizorul:

Am văzut ce înseamnă surpriza. Şi lucrul ăsta l-am văzut şi în România, la Congresul al XII-lea, cînd Constantin Pîrvulescu l-a criticat deschis pe Nicolae Ceauşescu. Cînd i s-a dat cuvîntul lui Pîrvulescu, toată sala a mîrîit. Să mîrîi într-o sală în care e şi Ceauşescu! Era ceva! Vine Pîrvulescu, spune ce spune, cu binecunoscutele lui declaraţii în faţa lui Ceauşescu, şi cîştigase lumea, domnule, cîştigase lumea! Şi în momentul ăla, eu i-am spus lui Titus: „Titus, mă duc şi eu la tribună!”.

„Bă, eşti nebun? Mă bagi în rahat?”. Am rămas locului. Şi atunci Pîrvulescu a făcut o greşeală. A zis cam aşa: „Ştiu că aici e plin de Securitate. E plină sala de securişti!”. S-a întors şi a plecat. Asta fost o greşeală. În timp ce vorbea Pîrvulescu, eu mă uitam la Ceauşescu, la primul-ministru, la toţi. Erau terminaţi! La urmă, primul-ministru a zis: „Tovarăşi, pauză!”. A ţinut o pauză de o oră şi pe urmă au dat cuvîntul unor intelectuali şi intelectualii ăştia l-au făcut praf pe Pârvulescu şi l-au ridicat în slăvi pe Ceauşescu. În pauză, l-am văzut pe Pîrvulescu plecînd. Mă, şi nu se uita nimeni la el! Nimeni! Toată lumea întorcea capul. Şi în momentul acela mi-am dat seama că surpriza îi învinge pe comunişti, aşa am făcut comparaţia. Şi toată acţiunea mea din decembrie a fost bazată pe surpriză! (…)

Întrebare: Cînd aţi realizat că nu se mai poate cu familia Ceauşescu?

Când a atacat Pîrvulescu! Cînd am văzut reacţia sălii, mi-am zis: „Domnule, ăştia toţi au în cap aşa ceva!”. Deci, se cam săturase lumea de Ceauşescu.

Din nefericire pentru Sergiu Nicolaescu, intervenţia lui Constantin Pîrvulescu la congresul al 12-lea a fost filmată, iar filmarea e disponibilă pe internet. Printre altele, chiar pe acest blog (linc). Se poate vedea că Pîrvulescu nu a cîştigat lumea din sală cu criticile sale împotriva lui Ceauşescu. A fost aplaudat doar la început, cînd vorbeşte despre vechimea sa în partid, înainte de a-l critica pe Ceauşescu şi cînd nu se ştia ce urma să zică. După ce şi-a început criticile, a fost întrerupt cu scandări „Ceauşescu reales!”. Nici vorbă ca, din reacţia sălii, să rezulte că toţi din sală „au în cap aşa ceva”, cum pretinde Sergiu Nicolaescu.

Falsă este şi afirmaţia că după cuvîntarea lui Pîrvulescu a urmat o oră de pauză. A urmat, fără nici o pauză, cuvîntarea pro-Ceauşescu a lui Ion Popescu-Puţuri, aplaudată de cei prezenţi.

Mai e de menţionat că Pîrvulescu nu a vorbit deloc despre securişti ci, după ce a fost întrerupt de lozinci pro-Ceauşescu, s-a referit la faptul că în sală sînt echipe speciale de „agitatori”.

Referitor la gîndurile revoluţionare care l-ar fi cuprins pe Nicolaescu în 1979, dar nu şi le-a dus la îndeplinire nici atunci şi nici în următorii 10 ani, remarc că domnia sa nu e singurul care, la 20 de ani după revoluţie, dezvăluie acţiuni antidictatoriale eroice care era cît pe-aci să le facă. În aceeaşi situaţie e şi Ion Iliescu, cu a sa „chemare la luptă pentru răsturnarea dictaturii” (linc), complet necunoscută în 1989 dar proclamată „document al revoluţiei” de către Institutul Revoluţiei Române începînd cu anul 2009 (pe saitul IRR „documentul” respectiv figurează şi azi la loc de cinste, nu doar în numărul din „Caietele Revoluţiei” în care a fost publicat ci şi pe una din paginile principale ale saitului – linc; nici un alt text anticeauşist premergător revoluţiei nu beneficiază de un asemenea tratament pe saitul IRR).

Spusele lui Sergiu Nicolaescu, dacă le comparăm cu înregistrarea video (linc), sînt un bun exemplu despre felul cum un martor ocular poate să distorsioneze un eveniment istoric. Cît este reaua credinţă a martorului, care falsifică deliberat faptele, cît este efectul timpului asupra amintirilor martorului respectiv, amintiri care după o perioadă mai lungă încep să fie înlocuite de închipuiri şi cugetări post-factum, este de discutat. Fenomenul alterării în timp a declaraţiilor este bine cunoscut de istorici. De aceea eu sînt în general sceptic faţă de declaraţiile senzaţionale care apar acum, la 20 de ani după revoluţie. După cum îi explicam şi lui Sergiu Nicolaescu pe vremea cînd acesta conducea Comisia Senatorială „Decembrie 1989” (linc – vezi partea „Sergiu Nicolaescu dezinformează” punctul 1), consider că cele mai bune declaraţii sînt cele luate imediat după evenimente, cînd martorii aveau memoria proaspătă şi erau mai puţin înrîuriţi de scenarii apărute în presă sau de interese. Deasemeni, documentele cele mai bune sînt tot cele întocmite chiar în timpul evenimentelor. Cu cît ne îndepărtăm în timp de decembrie 1989, cu atît valoarea documentelor şi mărturiilor scade.

Mai citeşte:
– Iliescu apare, măcelul dispare – diversiuni ale ziarului „Adevărul”
– Minciuni neruşinate (şi plagiat) la ziarul “Adevărul”
– Gulgute proaspete ale lui Stănculescu, la B1TV şi în ziarul “Adevărul”
– Psihoza turiştilor sovietici, similară cu cea despre terorişti răspîndită în 1989
– Samoşchin: „Cartianu minte de îngheaţă apele”. Evacuarea sovieticilor din Bucureşti în decembrie 1989

• jurnalistica din România
• revoluţia română din 1989