Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Samoşchin: Cine fură revoluţia şi de ce? (2). Această deplasare a „dreptului de autor” în materie de Revoluţia Română şi, respectiv, în materie de victime omeneşti, spre factorul extern, convine cel mai mult celor care au fost atunci în vîrful armatei aprilie 28, 2010


Viaceslav Samoşchin

Prezint a doua parte (şi ultima) a articolului ziaristului rus Viaceslav Samoşchin despre revoluţia română. Această parte a fost publicată pe saitul agenţiei inforusia în 13 aprilie 2010 (linc).

Vezi şi prima parte a acestui articol: Schema, care nu are la bază fapte reale, se cere umplută cu asemenea fapte (linc).

Opiniile din articol aparţin autorului, comentariile mele sînt inserate în text cu litere cursive, între paranteze drepte.

A doua denaturare grosolană a faptelor în sprijinul ideii implicării KGB a fost cea privitoare la turiştii sovietici. De la generalul Stănculescu, adus din închisoare de cei doi “cercetători” în studioul TV special pentru “noi  dezvăluiri”, aflăm în premieră ca în zilele revoluţiei au fost “arestaţi” 1015 de turişti sovietici, adică “arestaţi de armată şi predaţi miliţiei” [Această afirmaţie apare în articolul Anei Maria Onisei din „Adevărul” din 13 martie 2010 (linc), care povesteşte emisiunea „Naşul” de la B1TV. Nu am văzut emisiunea respectivă pentru a putea confirma că ziarul a consemnat exact ce s-a discutat acolo]. Mai aflăm, chipurile, şi că la 27 decembrie, ambasadorul sovietic Tiajelnikov a intervenit pentru aceşti turişti. Adevărul este că ambasada a ştiut despre atacarea turiştilor sovietici în zona Craiovei şi că au fost doi morţi şi nouă răniţi. După cît ştiu, la faţa locului s-a deplasat chiar consulul sovietic de atunci sau adjunctul lui. Însă nici ambasada, nici consulatul ei nu au deţinut niciodată informaţii privind arestarea măcar a unui singur turist sovietic. Despre aceasta nu există nici o menţiune în cele două rapoarte privind Revoluţia, unul întocmit de SRI şi celălalt, de comisia senatorială, deşi dacă asemenea fapte ar fi existat de ce oare n-ar fi fost incluse în rapoarte, care şi ele conţineau insinuări privind  “turiştii-terorişti”?

Explicaţia este una singură: nu a existat nici un motiv pentru arestarea turiştilor sovietici. Rapoartele menţionate constatau clar că asupra lor nu s-a găsit nici o armă şi, mai mult, ei nu au întreprins nimic deosebit. Deci, în afară de faptul că se aflau pe teritoriul românesc, în mod, de altfel, absolut legal, nu a existat nici un motiv de arestare.

În ceea ce priveşte numărul mare al turiştilor sovietici, există o explicaţie foarte simplă şi chiar prozaică (despre care am şi scris în această rubrică, în materialul “Povestea turiştilor sovietici” care poate fi găsit în arhiva http://www.inforusia.ro) [vezi pe acest blog articolul respectiv (linc) împreună cu comentarii], spre dezamăgirea unor cercetători necinstiţi, şi anume: în prima parte a anului 1989, Ceauşescu a solicitat părţii sovietice dublarea numărului anual de turişti sovietici care vizitează România. “Inturistul” sovietic a făcut tot posibilul pentru a îndeplini această comandă venită de sus cam tîrziu, dar în octombrie a făcut precizarea că o mare parte din aceşti turişti suplimentari vor veni la sfîrşitul anului. Dacă “Inturistul” ar fi avut harul lui Nostradamus, poate că nici nu i-ar fi trimis în România, chiar sub focul armelor… De altfel, există şi evaluarea unui expert adevărat şi competent în materie de Revoluţie. Este vorba de fostul procuror militar Dan Voinea, care a spus că turiştii sovietici au fost “mai curînd victime, decît agresori”.

Un alt fals: o eventuală convorbire telefonică a noilor lideri români cu sovieticii s-ar potrivi foarte bine schemei alese de către denigratorii de ultimă oră ai Revoluţiei. Se pedalează mult pe această temă. Ba că a vorbit Ion Iliescu, ba că a vorbit într-o “rusă impecabilă” Petre Roman, ba că s-a vorbit cu Ambasada, ba cu Şevardnadze, ba chiar cu Gorbaciov. Apar şi nişte “martori oculari” ciudaţi,  precum Cornel Dinu…

Dacă în România fusese răsturnat regimul, Ceauşescu arestat, iar în toată noaptea de 22 spre 23 decembrie, la Bucuresti, un măcel, nu era şi firesc ca noua conducere a României, stat membru al Tratatului de la Varşovia, să informeze Uniunea Sovietică, principalul său aliat politic şi militar, despre ce se întîmplă în ţară? De ce-ar fi fost acest lucru o crimă? A murit, în urma unei asemenea convorbiri, un om în plus? Dimpotrivă, în cadrul unei/unor asemenea convorbiri s-a putut lămuri foarte clar un lucru important, şi anume: URSS nu are de gînd să se amestece în România. Acest lucru l-au înţeles foarte bine şi americanii, care invitau atunci insistent URSS să intre cu trupele sale în România (vezi cartea “La cel mai înalt nivel” a lui Michael Beschloss si Strobe Talbott, apărută la începutul anilor ‘90). [Referitor la poziţia SUA din acea perioadă, vezi şi articolul din „Chicago Tribune” din 25 decembrie 1989 – „SUA nu s-a opune unei invadări a României” (linc)]

Consemnez aici doar ceea ce a spus la conferinţa de presă de la Centrul de presă al MAE din Moscova, în ziua de 25 decembrie 1989, ministrul adjunct de externe al URSS, Ivan Aboimov, răspunzînd la întrebările ziariştilor: “În cadrul Tratatului de la Varşovia, chestiunea privind vreo modalitate de acţiuni militare sau intervenţie în evenimentele care au loc în România nu s-a discutat. În documentele colective ale Tratatului este fixat în mod explicit principiul neamestecului reciproc în treburile interne, care este împărtăşit acum de toate ţările participante” (TASS, din 26.12.1989). Iar ministrul de externe Eduard Şevardnadze s-a exprimat şi el cît se poate de clar în cursul vizitei sale la Bucureşti din 8 ianuarie 1990: “Intrarea cu trupe în România a fost pentru URSS inacceptabilă, pentru că ar fi însemnat victimizarea lui Ceauşescu…” .

Multe fabulaţii s-au emis şi în legătură cu Nicolae Militaru. Aici nu trebuie uitat un lucru important: chiar dacă el ar fi fost “agent KGB”, el a fost desemnat ministru al Apărării doar în dimineaţa zilei de 24 decembrie, adica după ce măcelul din Bucureşti fusese deja declanşat şi după ce se produseseră  deja cele două episoade importante cu “terorişti”, şi anume, masacrul de la Otopeni şi masacrul echipajelor USLA. Cine a condus armata în acele momente? Generalul Nicolae Militaru? Nu. Au condus-o generalii Victor Stănculescu şi Ştefan Guşe, cel din urmă aflîndu-se nu în sediul ministerului Apărării, precum ar fi trebuit să fie, ci în sediul CC-ului. De ce oare? Această dualitate a comandamentului militar (unul, la MAp, celălalt, la CC) ar fi putut să fie una dintre cauzele situaţiilor confuze şi ale haosului care s-a creat începînd cu noaptea de 22 spre 23 decembrie…

Şi totuşi, de ce această mare nevoie de lămurire a “misterelor Revoluţiei” prin metode necurate? Chiar pentru aflarea adevărului? Sau, de fapt, pentru o şi mai mare estompare a acestuia? Dar cu ce scop? Iată şi o întrebare inspirată pusă recent de domnul Dumitru Mazilu: qui prodest? Cui serveşte?

Această deplasare a “dreptului de autor” în materie de Revoluţia Română şi, respectiv, în materie de victime omeneşti, spre factorul extern, în cazul nostru, spre KGB sau GRU, convine cel mai mult celor care au fost atunci în vîrful armatei. Dacă Revoluţia Română este opera KGB, atunci capi ai armatei precum Vasile Milea, Victor Stănculescu sau Ştefan Guşe n-ar trebui să răspundă nici  pentru masacrul de la Timişoara. Dar generalul Vasile Milea s-a sinucis, generalul Ştefan Guşe a murit, mai trăieşte doar Victor Stănculescu, însă este închis…

Deci, cui serveşte această campanie zgomotoasă, cu multe denaturări ale realităţii? În mod obiectiv, doar domnilor Victor Stănculescu şi Mihai Chiţac, care rămîn condamnaţi la închisoare pentru ani grei. În mod evident, cei doi ar fi beneficiari ai acestei campanii.

Problema este doar una: minciuna, după cum se spune, are picioare scurte. Şi acest lucru ar trebui să-l ţină minte cei care produc noi neadevăruri despre Revoluţie. Ei, poate că din interes meschin, vor să fure Revoluţia Română de la poporul român, făuritorul adevărat al acestei revoluţii. Faptul că Revoluţia s-a desfăşurat în mai multe etape – de la o revoltă populară anticeauşistă în decembrie pînă la mişcarea anticomunistă în lunile şi chiar anii următori – este o altă poveste.

Mai citeşte:
Ruşii şi revoluţia română – două păreri opuse: Ion Raţiu şi Virgil Măgureanu
Generalul Constantin Olteanu despre turiştii sovietici din decembrie 1989
Cele 3 bucăţi turişti străini ale colonelului Bejan şi sovieticii împuşcaţi lîngă Craiova
„Teroriştii” din 1989 dau în judecată România
New York Times din 24 decembrie 1989: „Cînd echipa televiziunii sovietice a anunţat o mulţime numeroasă din Bucureşti că va apărea la televiziunea sovietică, mulţimea a urlat bucuroasă: Perestroica!”
Chicago Tribune 25 decembrie 1989: „SUA nu s-ar opune unei invadări a României”

 

One Response to “Samoşchin: Cine fură revoluţia şi de ce? (2). Această deplasare a „dreptului de autor” în materie de Revoluţia Română şi, respectiv, în materie de victime omeneşti, spre factorul extern, convine cel mai mult celor care au fost atunci în vîrful armatei”


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.