Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Comsomolscaia Pravda din 11 februarie 1990: Evacuarea cetăţenilor sovietici din Bucureşti Mai 17, 2010


Îmi respect acum o făgăduială mai veche către cititorii acestui blog şi prezint mai jos articolul „Evacuarea” semnat de B. Erşov şi V. Maliutin în ziarul moscovit „Comsomolscaia Pravda” din 11 februarie 1990, în care se vorbeşte despre evacuarea cetăţenilor sovietici din Bucureşti în timpul revoluţiei din 1989. Tălmăcirea aparţine lui Vlad Lupan (Chişinău). Scurte explicaţii ale mele sînt inserate în text între paranteze drepte, cu litere cursive.

B. Erşov este pseudonimul lui Vladimir Vidraşcu (Vedrashko), corespondentul ziarului „Pravda” la Bucureşti, persoană nominalizată în raportul SRI despre revoluţie din 1994 (perioada şefiei lui Virgil Măgureanu, anticaghebistul feroce) drept „cadru de spionaj care şi-a intensificat activitatea” în decembrie 1989. Iniţial articolul a fost propus spre publicare ziarului „Pravda” dar nu a fost acceptat, se pare fiindcă conţinea nişte critici la adresa personalului ambasadei sovietice din Bucureşti. Totuşi, Boris Efimovici Avercenco, membru al colegiului de redacţie al „Pravdei” şi şef al secţiei pentru ţările socialiste, a fost de acord ca Vidraşcu să propună articolul altor ziare. Astfel articolul a apărut cu întîrziere la „Comsomolscaia Pravda”, iar Vidraşcu a semnat cu pseudonim, ca să nu se intepreteze tendenţios faptul că un angajat al „Pravdei” publică într-un ziar concurent.

Vadim Maliutin era corespondent al agenţiei TASS la Bucureşti. Nu am informaţii despre ocupaţia lui actuală.

Evacuarea

Sub rafalele de pistoale automate fugeau dezorientaţi femei şi copii. Se trăgea direct asupra locuinţelor lor. Unde să fugi dacă Patria e la sute de kilometri? Şi cine poartă răspundere pentru cetăţenii sovietici care au nimerit în situaţii excepţionale departe de casă?

Descurcîndu-se în nodul nesfîrşitelor macazuri din preajma Moscovei, trenul, scrîşnind obosit din frîne, s-a oprit la peronul gării Kievski. Pe platformă au trecut în fugă cu sufletul la gură corespondenţi de televiziune. Într-o clipită peronul s-a umplut de sute de oameni agitaţi. Îşi păstrau calmul doar hamalii rămaşi fără treabă, care trăgeau cu ochiul la grămezile de valize şi cutii, apărute pe alocuri lîngă vagoane.

  • Majoritatea sînt fără bagaje, – a comentat unul dintre ei, cel cu un mai bun spirit de observaţie.
  • În timpul evacării nu-ţi arde de boarfe, doar să rămîi viu, – a remarcat cu autoritate altul.

„Pe linia a treia a sosit trenul 605 Bucureşti – Moscova”, au anunţat deodată în gară, de parcă amintindu-şi brusc despre sosirea trenului, întîrziat cu 25 de ore. Pentru călătorii lui s-a încheiat un lung drum spre casă, al cărui început l-au pus evenimentele din decembrie din România.

Unul dintre punctele cele mai fierbinţi ale acestor evenimente devenise zona televiziunii. În apropiere nemijlocită de aceasta se afla blocul de locuinţe al reprezentanţei comerciale sovietice. În dimineaţa de 23 decembrie acesta a fost atacat.

NIKOLAI ZAHAROV (angajat al reprezentanţei comerciale): „Împuşcăturile concentrate asupra clădirii au început la 6.30 dimineaţa. Persoana de serviciu i-a sunat pe toţi şi le-a spus să coboare în subsol. Eu am trimis-o pe soţie cu copiii, iar eu însumi am rămas în apartament – trebuia să iau măcar ceva de îmbrăcat. Dar acest lucru nu a fost atît de simplu. Prin geamuri şi uşi din toate părţile pătrundeau în zbor gloanţe, iar cele de calibru mare pe alocuri pătrundeau şi prin perete. Se trăgea astfel: patru de luptă şi unul trasor. Păi, glonţul trasor, dacă a nimerit pe plapumă, pe aceasta n-o poţi stinge decît cu nisip. Mai pe scurt, am aşteptat acalmia, m-am strecurat în cameră, m-am îmbrăcat şi am coborît. Iar în acest timp în apartamentul lui Litvinov începuse deja primul incendiu. Băieţii s-au aruncat să-l stingă, dar de unde! Ce-i drept, printre oameni n-a fost nici un fel de panică. A existat legătură permanentă cu ambasada. Telefonau de acolo, se interesau din ce se trage. Ne-au mai rugat să numărăm tancurile. Le răspundeam că nu putem scoate capetele. Ne linişteau, ziceau că dispun de informaţii, că peste juma’ de oră totul se va termina”.

IURI USACIOV (angajat al reprezentanţei comerciale): „În această zi eu făceam de serviciu în reprezentanţă. Ni se telefonează din blocul de locuinţe, sîntem informaţi despre evenimente. Pe atunci situaţia nu era prea clară. Discuţi cu ei prin telefon – panică parcă nu există, ce-i drept, se simţea că acolo e greu. Dar şi la noi, aici, totul bubuia împrejur. A-i evacua pe ai noştri din clădire nu se putea, dacă făceai legătura cu ambasada – ei chestiunea privind evacuarea din clădire nu o pun. Zic: ţineţi legătura cu noi – şi gata. Apoi am predat schimbul. Am stat aproape 24 de ore aici, deoarece nu era posibil să ieşim”.

NICOLAI ZAHAROV (angajat al reprezentanţei comerciale): „Asupra uşilor clădirii noastre au început să tragă din pistoale automate, astfel ca să „decupeze” lacătele. S-au năpustit soldaţii şi voluntarii, strigînd: „Teroriştilor! Ieşiţi!”. Dracul ştie ce era în capul lor. Cineva a apucat un scaun, l-a strivit de masă, apoi sărind pe aceasta a strigat că, chipurile, acum îi vor nimici pe toţi. Unul dintre noi a spus: „Nu trageţi, aici sînt femei şi copii ruşi, şi în general, acesta este blocul de locuinţe al ambasadei”. Da’ de unde! Sînteţi terorişti, zice, şi trageţi în noi de sus.

Pe mine şi pe încă patru oameni ne-au luat ostatici. Mîinile la ceafă şi marş spre ieşire. Ne-au scos, înghiontindu-ne cu ţevile, în curtea interioară. Iarăşi repetă: „Sînteţi terorişti, vă împuşcăm chiar acum”. Kuzmin scoate legitimaţia sa, o prezintă, iar în replică: „Ah, aici chiar şi româneşte e scris! Deci, precis că sînteţi terorişti!” După toate aparenţele erau băieţi de la ţară, tineri de aproximativ 18 ani şi după cîte mi s-a părut nu erau complet treji. Lui Kuzmin au vrut să-i scoată inelul. Acesta a încercat să se opună – a fost lovit cu patul armei în cap. Şi atunci, spre norocul nostru, de sus s-a tras cu gloanţe de calibru mare. Toţi s-au culcat. Iar peste 15 minute ne-au eliberat. Noi, cîţiva oameni ne-am adunat împreună – familia mea nu am putut s-o găsesc – şi am rupt-o la fugă, cu întreruperi, prin piaţa din faţa clădirii. Tirul de acolo în acest moment era groaznic. Soldaţii doreau să pună stăpînire deplină pe clădirea noastră ca să termine cu luptătorii securităţii. Să înăbuşe focarul”.

Se înţelege oare, că edificiul în care locuiesc oamenii sovietici, în situaţii excepţionale s-a transformat într-un „punct de foc”? Doar există documente, care reglementează amplasarea teritorială a edificiilor sovietice peste hotare. Şi, deşi, ele sînt prevăzute pentru uz de serviciu, mulţi dintre conlocutorii noştri, care nu au acces la acestea, ne-au expus raţionamentele lor, care în principiu coincid cu prevederile acestor acte normative. Nu se poate, ziceau ei, să cazezi cetăţenii U.R.S.S. în apropiere nemijlocită de reşedinţa conducătorului de stat, de traseul principal guvernamental şi de telecentru. Aceste obiective sînt strategice şi în momente critice devin surse de pericol sporit. Desigur, „cine s-ar fi gîndit”, că cel mai solid şi, s-ar părea de neclintit „regim socialist” se va dovedi un colos pe picioare de lut şi se va nărui peste noapte? Cu adevărat, cine? Evident, acei, a căror datorie profesională era să urmărească situaţia din ţară, să analizeze şi să prezică dezvoltarea ei. Fie, nu pe un an, nu pe o lună, ci… măcar pe trei zile înainte.

NIKOLAI ZAHAROV: „Nu se ştie ce ar fi fost mai bine – să fi rămas în clădire sau s-o fi părăsit. Nouă, desigur, ne-a mers, că nimeni n-a fost omorît. Ce-i drept, răniţi au fost. Un specialist de al nostru, Moţarev, în acest timp se întorcea cu maşina din delegaţie, încerca să răzbată la reprezentanţa comercială. Vreo 300 de metri îi rămăsese – au tras asupra maşinii, un glonte i-a blocat cablul de frînare. A sărit din automobil, ascunzîndu-se după un copac. Aici l-au şi ajuns – l-au rănit la o mînă. S-a adăpostit în casa scării unui bloc, s-a bandajat cu cămaşa, au ieşit nişte români care l-au ajutat. Iar al doilea – Iuri Belov – stingea în blocul de locuinţe incendiul de sus. La coborîrea pe scara de incendiu, pe neprins de veste au apărut oameni în uniforme. „Stai!” – el a fugit de ei înapoi în sus. Ei din urmă – o rafală de armă. La fel l-au nimerit, în mînă. Apoi românii l-au dus la spitalul orăşenesc.

Nu am avut de ales. Deoarece am fost alungaţi din casă, ne-am dus la ambasadă. A mers cu noi reprezentantul comercial cu soţia şi nepoţelul, alţi băieţi. Acolo de îndată am început să căutăm familiile noastre. Mie pe urmă soţia mi-a povestit că soldaţii i-au scos din clădire, urcîndu-i într-o maşină românească, care i-a adus pînă la ambasadă.

În sfîrşit, toţi s-au adunat în ambasadă. Femeile erau în stare de şoc. E de înţeles, totuşi patru ore şi jumătate sub un tir neîntrerupt, înţelegînd că n-ai de unde aştepta ajutor. E adevărat, nouă încă în blocul de locuinţe, ni s-a spus prin telefon: cică, ţineţi-vă, acuş va fi transmisă Declaraţia Guvernului Sovietic. Nouă, însă, în situaţia aceea, judecaţi şi voi, de la această declaraţie nici cald, nici frig nu ni s-a făcut. [E vorba de declaraţia guvernului sovietic care a fost publicată în „Pravda” din 24 decembrie 1989 (linc)]

MARGARITA ŞCERBELIOVA (angajată a reprezentanţei comerciale): „Am fost cazaţi cu copiii în sala de festivităţi a ambasadei pe saltele fără cearşafuri. S-a anunţat că rezervele de apă şi alimente sînt limitate. Desigur, a fost greu. Unele familii au pierdut, literalmente, totul. E de înţeles că era imposibil de creat comodităţi elementare pentru toţi. Dar măcar pentru unii. Pentru ei, pur şi simplu, nu s-a găsit căldură omenească…”

Acelea au fost zile şi nopţi de insomnie. Bărbaţii au trebuit să se împartă între obligaţiile de serviciu şi apropiaţii lor. Însărcinarea de a apăra ambasada, s-a lăsat ca o povară grea pe umerii diplomaţilor. A se ţine cont că ei erau înarmaţi doar cu imunitatea diplomatică, a cărei ineficienţă în condiţiile respective au demonstrat-o evenimentele dramatice din blocul de locuinţe al reprezentanţei.

Evoluţia situaţiei de luptă a pus, în sfîrşit, conducerea ambasadei în faţa necesităţii de evacuare urgentă. În amurgul ce se lăsa gloanţele trasoare lăsau deasupra ambasadei una după alta traiectorii de foc în direcţia Gării de Nord, sugerînd, literalmente, direcţia în care nu era încă tîrziu să fie duşi oamenii. De fapt, a face acest lucru, probabil, era deja tîrziu. Prima încercare de evacuare nu a reuşit.

IURI USACIOV: „Mulţi erau împotriva evacuării, pentru că după cele suportate se îndoiau: vor putea oare ajunge pînă la gară? Doritorii au încăput într-un autobuz. Au ajuns la gară, iar acolo a început tirul. Cu greu au urcat de-a valma în autobuz şi cît au putut de repede au pornit de acolo. Iar a doua zi, cînd iarăşi s-a început organizarea evacuării, toate femeile au zis că nu vor pleca seara, doar la lumina zilei. Am încercat să facem legătura cu calea ferată ca trenul să plece mai devreme. Acest lucru s-a dovedit imposibil. Au căzut şi variantele de a trece prin Bulgaria. Apoi s-a anunţat, că evacuarea se face în mod obligatoriu pentru toţi. Pentru că, nu e clar, ce întorsătură vor lua toate astea mai departe. În ultimul moment ni s-a spus că bărbaţii în ale căror familii sînt doi copii, îi pot însoţi pînă la Moscova, apoi să se întoarcă. Dar de la început problema se punea astfel: dacă pleci acum cu familia, atunci socoate că această deplasare peste hotare a fost ultima. Eu i-am însoţit pe ai mei pînă la frontieră”.

NIKOLAI ZAHAROV: „Eu înţelegeam că aici, cu soţia şi doi copii nu aveam ce face. Soţia mi-a zis că ar trebui să merg şi eu, dar nu am putut din cauza obligaţiilor de seviciu. Totuşi, aveam în răspundere cadrele, trebuia sa ţin evidenţa: cine încotro a plecat, cine a rămas. S-a adunat un grup în autobuz, responsabil de eşalon a fost numit adjunctul reprezentantului comercial Iakovlev, iar de autobuz – eu. Trebuia să ducem acest lot la gară, după aceasta să plecăm să luăm oamenii de pe strada Vlaicu. Conducătorul tabului oferit nouă pentru însoţire, a spus că nu ştie unde se află această stradă şi de aceea va merge cu noi. A ieşit că noi în „pazicul” [denumire populară a autobuzului rusesc produs de uzina PAZ] nostru cu acoperiş din sticlă am trecut înainte, luînd sub acoperire tabul. Ajungem pe str. Vlaicu, iar femeile ne spun: aici adineaori a avut loc un tir intens, noi nicăieri nu vom merge. Noi încercam să le convingem, să le impunem, cum puteam, deoarece ordinul prevedea evacuarea oamenilor. I-am adus cu bine pînă la gară, dar trenul plecase deja”.

Trenul a plecat deja. Cîtă ironie tragică se ascunde în acest al nostru „trenul a plecat”. Să ne amintim, de cîte avertismente groaznice de pericol au fost pline zilele din momentul primelor împuşcături în Timişoara. Multe trenuri au plecat de atunci conform orarului. Mulţi străini au plecat pe şosea spre hotarul bulgăresc, au decolat cu avioanele spre propriile ţări…

Ceea ce în mod obişnuit numim interese politice superioare, şi de această dată din inerţie au prevalat asupra adevărului. S-ar părea, evident, că nu există nimic mai scump decît viaţa omului. Iar dreptul de a o supune pericolului, sperînd într-un iluzoriu „poate”, nu îi este dat nimănui.

Dar dacă a fost pierdut momentul? Se micşorează oare atunci responsabilitatea acelora, cărora li s-au încredinţat destinele oamenilor? Să încercăm să ne punem o astfel de întrebare, paradoxală s-ar părea, la prima vedere: era nevoie de o astfel de evacuare – noaptea tîrziu în necunoscut, cînd nu ai garanţia reuşitei? Unul dintre noi l-a întrebat atunci pe lucrătorul de răspundere al ambasadei: „Ne puteţi garanta securitatea familiilor noastre pe parcursul drumului?” Răspunsul a fost: „Oare cine o poate asigura acum?” Aşa au fost trimise cîteva sute de cetăţeni sovietici spre Patrie.

IURI USACIOV: „La gară am convenit că femeile cu copii mici le vom îmbarca în primul şi al doilea vagon. Dar cum să deosebeşti în această mulţime de oameni – cine e cu copil mic şi cine e cu altfel de copil? Trebuia, desigur, alcătuită lista din timp. Iar noi nu aveam măcar lista comună a celor care pleacă. Nimeni nu a fost repartizat după locuri. Cel mai trist este faptul că cei care au suferit cel mai mult au rămas fără locuri. Aceştia au fost nevoiţi să călătorească în compartimente supraaglomerate.

Deja pe drum prin vagoanele din faţă a trecut însoţitorul român de tren, care a ordonat tuturor să se culce la podea, fără a mai explica ceva. Unele femei au devenit isterice. Unde am ajuns? De ce stăm? Apoi ne-au spus că înainte ar fi fost deteriorat un cablu de contact sau chiar substaţia, se va repara în cîteva ore. Mai tîrziu ne-au rugat să baricadăm cu valize şi cutii ferestrele din toate compartimentele. Deşi, în caz de ceva, ce rost ar avea – doar pentru liniştirea conştiinţei.

La plecare am luat cu noi conserve, lapte. Am început să împărţim aceste conserve la zece vagoane. A rezultat o cantitate mizeră. În timpul staţionării românii din localitatea apropiată ne-au adus pîine. Ei, totuşi, în provincie primesc pîinea pe cartele. La o staţie, specialiştii noştri care lucrează la periferie au aflat de tren, au fiert cartofi cu carne înăbuşită şi i-au adus direct la vagoane.

Pe drum discutam în principal despre cei rămaşi. Toţi înţelegeau de minune, că ne-au pierdut din vedere. Nu aveam siguranţa că la Moscova sau la ambasadă ştiu unde ne aflăm. Glumeam: aşa am încurcat urmele, că nu numai ambasada, dar nici securitatea românească nu ne va mai găsi”.

Nu ne-a găsit. Oamenii pur şi simplu au avut noroc.

B. Erşov
V. Maliutin
Bucureşti

Mai citeşte:
Să facem cunoştiinţă cu Vladimir Vidraşcu, “cadru de spionaj care şi-a intensificat activitatea” conform raportului SRI despre revoluţie
Pravda din 24 decembrie 1989 despre revoluţia română. Zona luptelor a cuprins şi blocul de locuinţe unde stau familiile colaboratorilor reprezentanţei comerciale sovietice. Viaţa oamenilor sovietici, femei şi copii, e în mare pericol
“Pravda” din 26 decembrie 1989: “La Bucureşti au fost răniţi 2 cetăţeni sovietici, şi încă 10 automobilişti sovietici în zona graniţei româno-iugoslave. S-a considerat oportun ca familiile personalului sovietic să fie evacuate – în total în jur de 280 de persoane”
Samoşchin: „Cartianu minte de îngheaţă apele”. Evacuarea sovieticilor din Bucureşti în decembrie 1989
Samoşchin: „Schema, care nu are la bază fapte reale, se cere umplută cu asemenea fapte”

 

3 Responses to “Comsomolscaia Pravda din 11 februarie 1990: Evacuarea cetăţenilor sovietici din Bucureşti”

  1. alk Says:

    Excelente rememorari. Poate citeste si musiu Cartianu, care m-ai nou da aiurea in Iliescu de iti vine sa spui: asta o face de buna credinta sau ca diversiune mediatica? Ori pur si simplu din prostie si in cautarea senzationalului?

    • mariusmioc Says:

      Am trimis un e-mail ziarului „Adevărul” cerîndu-i să dezmintă afirmaţiile lui Alex Mihai Stoenescu pe care le-au publicat, despre data evacuării sovieticilor din Bucureşti. În e-mail le-am semnalat şi articolul din Comsomolscaia Pravda. Cred că la Bucureşti există biblioteci publice unde se găsesc şi colecţiile ziarelor importante de la Moscova şi unde ziarişti de bună credinţă pot verifica.

      • Nu cred ca mai verifica cineva. Asta e o problema veche a media: un subiect iesit chiar si pentru scurt timp din atentia opiniei publice, nu mai este urmarit de jurnalisti. Auditoriul ramane cu impresia pe care si-a facut-o atunci cand subiectul era cald si larg difuzat.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s