Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Frati pi dracu! iulie 29, 2010


Reproduc mai jos o declaraţie cu privire la întîmplările din revoluţia timişoreană pe care mi-a dat-o în 30 septembrie 1995 Kali Adrian Matei, rănit în revoluţie (împuşcat în spate). Am publicat această declaraţie în cărţile „Revoluţia din Timişoara aşa cum a fost” (1997) şi „Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei” (1999).

Născut la 30 iulie 1968 în Timişoara, în 1989 Adrian Kali era muncitor la IJPIPS. Acum este profesor de istorie şi a scris inclusiv cărţi despre revoluţia din 1989.

În 1989 urmăream evoluţia politică din ţările vecine prin intermediul televiziunilor iugoslavă şi ungară. Simţeam ca trebuie făcut şi la noi ceva. În perioada august-noiembrie 1989 am reuşit să dăm de furcă autorităţilor murdărind zidurile cu sloganuri anti-regim.

În 11 decembrie 1989, la emisiunea „Panorama” de la TV Budapesta, am asistat la interviul dat de un preot ungur cu privire la situaţia din parohia sa din Timişoara. M-am mirat, căci nu mi se părea firesc ca un asemenea reportaj să scape de sub privirile agere ale cenzurii securiste. I-am spus mamei că poate e un provocator.

Timp de trei zile nu m-a interesat decît să merg la servici, unde, pentru îndeplinirea planului, lucram ore suplimentare, aşa că plecam acasă după ora 17.

În 15 decembrie pe la ora 19 am trecut cu tramvaiul pe lîngă biserica pastorului Tokes (între timp aflasem că pe preotul de la TV îl chema Tokes). Precizez că şi maică-mea mergea în timpul acesta la parohie, ca să „protesteze”, prin apariţia ei, faţă de regimul impus preotului. Am observat cîteva zeci de oameni adunaţi şi am hotărît să cobor, chemîndu-l şi pe colegul meu, care a refuzat. Am mers spre parohie unde m-am întîlnit cu prietenii mei, pletoşi şi rockeri, care discutau la colţul unde acum este un magazin. Pe partea unde se afla alimentara era un grup de oameni care se uita la noi. Deasupra farmaciei, de la un geam deschis, filma o cameră video. Totul a fost calm pînă cînd o femeie ne-a dat lumînări pe care le-am aprins şi le-am pus la poarta de la intrarea în curtea parohiei. În tot acest timp provocatorii umblau printre noi, biete creaturi pe care le recunoşteam după felul cum ni se adresau („ce faci aici?”). I-am lămurit că aşteptăm un transport de cartofi!!

Geamurile parohiei erau sparte, protejate cu placaj. Eram acolo oameni care formam un tablou pestriţ: rockeri, creştini, ţigani, oameni care discutau. Creştinii (în zilele Crăciunului, cînd eram la spital iar pastorul Dugulescu ne-a adus ajutoare, aveam să aflu că aparţineau de biserica acestuia) cîntau şi spuneau să stăm acolo, să nu plecam. În acest timp un cetăţean, nu-l vedeam, discuta cu voce tare. Deodată o femeie a strigat: „îl arestează pe fratele nostru, nu-l lăsaţi să-l ia!”. Atunci am hotărît să vedem despre ce este vorba. Doi indivizi trăgeau un cetăţean spre o maşină (dacie combi neagra), să-l bage în ea. Ne-am apropiat şi am cerut lămuriri, deoarece cei care l-au „arestat” erau îmbrăcaţi civil. Unul dintre ei avea păr lung, mustaţă şi palton pe el, celălalt era înalt, cu o căciulă de iepure în cap, scurtă de piele şi cizme Otter. Cel care a cerut lămuriri era Iordănescu Ştefan. Securistul cu căciula l-a întrebat pe Ştefan cine este, acesta a spus că este şomer, securistul i-a cerut să se legitimeze şi a vrut să pună mîna pe Iordănescu. Acesta a ripostat lovindu-l, lumea l-a încercuit pe securist şi l-a luat la bătaie. Eu în acest timp i-am vorbit celuilalt securist, convingîndu-l să-i dea drumul omului arestat. Cel cu căciula primea o corecţie pentru comportamentul său, faza finalizîndu-se cu întinderea individului bine şifonat pe linia de tramvai. După cîteva zeci de secunde din grupul de la alimentară au venit două persoane care l-au ridicat. Nu uit nici acum privirea lui sălbatică pe care loviturile i-au scos-o în vedere. A ţinut să precizeze că ne vom mai întîlni şi că va avea grijă de noi. Noi am rîs şi l-am urcat pe cel pe care îl eliberaserăm într-un tramvai. Eu am plecat pe jos cu un prieten, deghizat cu căciula acestuia, acoperit de ceilalţi rockeri. În acest timp în tramvaie urcau securişti care ne căutau.

În 16 decembrie am mers la serviciu. Aici pe ascuns se vorbea de colegele mele, în limba maghiară, despre evenimente.

Pe la ora 17 am luat-o singur spre „Maria”. Acolo numărul celor adunaţi era în creştere, cred că erau aproape 200 de oameni. Am stat şi la un moment dat am hotărît să intrăm la pastor. Unii spuneau că în seara aceia urmează să fie evacuat. Interesant că umblau zvonuri că Tokes era reţinut de securiştii care erau în casă, că nu-i bine să intrăm etc. Am intrat în hol şi am bătut la uşa la care credeam că stă pastorul, dar cineva ne-a spus că uşa aceea e a bisericii. În faţa uşii pastorului s-a postat un tip, bine aburit, care susţinea că-l apără pe pastor. Îl ştiam că lucră la Electromotor. Pe un prieten al meu (Tiberiu Kovacs) l-a bruscat rupîndu-i epoletul de la haină. După un vacarm, se adunaseră oamenii inundînd casa scării. A ieşit Tokes, care ne-a spus că totul e în ordine. Oamenii au cerut insistent să intre o delegaţie pentru a vedea ce se întîmplă în casă şi a-i scoate pe securişti afară. Tokes a acceptat, oamenii au intrat găsind doar nişte enoriaşi. Au ieşit afară, în acest timp prietenul meu (cel cu epoletul rupt) mi-a spus că e timpul să facem ceva. A hotărît să urce într-un copac să strige sloganuri. Camera video de la farmacie şi încă una postată în clădirea din faţa bisericii, îşi făceau pe deplin datoria. În aceste momente de tensiune lumea a cerut ca Tokes să vină la geam să vorbească, să-l vadă. Acesta a ieşit la geam, a mulţumit pentru sprijin şi a rugat să nu-i facem probleme. În acest timp prietenul meu a strigat „Jos Ceauşescu!”, iar noi am scandat „Libertate! Libertate!”. Tokes a apelat încă o dată să nu-i facem probleme, spunînd că soţiei i se face rău. Lumea a început să se înfierbinte încît s-a ajuns la oprirea tramvaielor. Cu fiecare minut scurs soseau tot mai numeroşi cetăţeni. Pe un tramvai oprit au urcat oameni care au ţinut diverse cuvîntări, expunînd situaţia externă la ora aceea. Oamenii au început să cînte „Deşteaptă-te române”, să danseze.

În timpul ăsta, cu cîţiva prieteni am incercat oprirea şi a tramvaielor de la intersecţia de la „Maria”. Iniţial le-am oprit dar apariţia unui personaj cărunt venit din chioşcul IJTL [Întreprinderea Judeţeană de Transport Local] a determinat plecarea tramvaielor. Tentativa noastră de a pune în mişcare mulţimea a dat greş o dată, dar cu venirea veştii că securitatea vrea să izoleze piaţa Maria s-a format o coloană care a plecat spre căminele studenţesti. La intersecţia la podul Michelangelo coloana a luat-o spre pod, îndreptîndu-se spre Continental. Pe pod ne aştepta primarul de atunci al Timişoarei, Petru Moţ, care a primit o corecţie, nu înainte de a ne aminti să ne gîndim ce facem. De fapt, textual a spus: „Gîndiţi-vă ce faceţi, fraţi români!”. Pe drum maşinile clacsonau, troleibuzele erau oprite, coloana s-a îngroşat. De la Continental am cotit dreapta, ajungînd la Consiliul Judeţean. Aici ne-am oprit şi cîţiva tineri au spart însemnele comuniste (secera şi ciocanul) şi s-a strigat ca pînă atunci pe traseu: „Vrem saloane de Crăciun, nu conducători nebuni!”, „Vrem căldură!”, „Vrem mîncare!”.

Dar în loc să vină cineva să discute, o maşină de pompieri s-a apropiat stropind demonstranţii. Am fugit spre ea, între timp i s-au spart geamurile şi am reuşit să mă prind de ea. Şoferul a intrat în panică văzîndu-ne urcaţi trei inşi pe ea şi a oprit în peretele casei de peste drum. Un locotenent plîngea să-l iertăm că el are ordin să facă ce a făcut. Maşina era bombardată de o ploaie de pietre. S-a arborat un prosop pe maşină, în semn de pace, moment în care de pe pod au apărut două autobuze pline cu scutieri. Aceştia au coborît făcînd un zgomot de nedescris şi au luat poziţie în faţa Consiliului Judeţean. Băteau în scuturi şi strigau să plecăm acasă. De lîngă mine, o femeie elegantă cu haină de blană ne-a făcut laşi şi ne-a spus că nu sîntem buni de nimic, apoi a lovit un miliţian cu geanta, iar scutierii ne-au atacat. A fost o busculadă, se aruncau pietre, pămînt, sticle împotriva scutierilor. De undeva au apărut alţi miliţieni cu bastoane care au lovit oamenii care treceau pe stradă (mai puţin demonstranţii).

Coloana a fost dispersată. Eu am plecat cu un grup pe strada ce trece pe lîngă fosta vilă a lui Ceauşescu, trăgînd un prieten lovit în cap de o sticlă plină cu votcă. El reuşise cu un coleg de-al său să scoată un indicator de circulaţie pe care l-au folosit la lovirea peste picioare a scutierilor, care cădeau seceraţi.

Ne-am îndreptat spre căminele studenţeşti. Studenţii au reacţionat slab, mulţi făcînd chef, unele cămine fiind închise şi păzite. Cei care ni s-au alăturat au făcut-o sărind pe geam. Itinerariul nostru a trecut pe strada Cluj. Tot timpul se strigau lozinci. Eu am mai întîlnit nişte prieteni, grupul nu cred că depăşea 100-150 persoane. Am luat-o spre sala Olimpia pentru a ajunge în Calea Buziaşului unde speram că muncitorii să ni se alăture, fiind spre ora 23 cînd schimbul 2 tocmai ieşea. La fabrica de mănuşi, cu toate că se striga „Români veniţi cu noi!”, femeile s-au speriat şi au închis poarta.

La „Banatul” grupul a fost atacat de o maşină de pompieri, care a încercat sa ne ude, dar a fost aproape răsturnată şi furtunele rupte. În maşină după fuga şoferului şi a unui locotenent-colonel, au mai rămas 4 soldaţi şi un locotenent, care şi-a spart staţia de radio-emisie.

Am luat-o apoi spre AEM, dar pe drum au apărut un camion militar cu prelată şi o maşină de pompieri. Noi am strigat „Armata e cu noi!” şi am trecut mai departe. Ajungînd la AEM, eu am plecat acasă deoarece a doua zi trebuia să merg la lucru.

În 17 decembrie am mers la lucru, unde lumea spunea că huliganii au distrus oraşul, că s-a strigat „Jos Ceauşescu!”, „Jos pantofarul!”. Eu am tăcut, am aşteptat sfîrşitul programului, apoi am plecat acasă. Tramvaiele nu circulau. Ajungînd la „Sinaia” am văzut o dubă a miliţiei care circula şi făcea apel la înţelegerea noastră. De la biserica ortodoxă la podul de la „Maria” circulaţia era posibilă pe o singură parte, geamurile de la magazine erau sparte şi înlocuite. Un cordon de militari de securitate oprea accesul pe partea unde e biserica reformată. Ocolind, am văzut că şi în spatele străzii lui Tokes se aflau camioane cu prelată şi două maşini ARO blindate, cu mitraliere jumelate. Lîngă ele, 6 persoane cu salopete verzi şi căşti.

Am mers la un unchi al meu. Pe la 15,30 a sosit vară-mea care a spus că în Libertăţii se trage în oameni. Afară se auzeau elicopterele. Am hotărît să plec.

Am ajuns la un prieten, pe strada 1 Decembrie, dar acesta tocmai venise de la Consiliul Judeţean şi fusese bătut de scutieri. Acolo m-am întîlnit cu alt prieten, Leu Caius, care a acceptat să vină cu mine. Am luat-o spre centru. În faţa Catedralei era un rug unde ardeau cărţi. Apoi am trecut pe lîngă alimentară, de unde se scoteau produse împărţite cu dărnicie de persoane tunse cam scurt pentru perioada respectivă. Întrebîndu-i ce fac acolo au încercat să ne forţeze să bem, am refuzat, moment în care au sărit la noi dar i-am liniştit. La Blănuri ardea, un pompier cam beat încerca să stingă focul stropind pe cel din apartamentul de deasupra, făcîndu-l pe om să coboare ca să mînuie el furtunul.

La Bijuterii concetăţenii noştri ţigani cărau ce puteau. Numai la „Modex” nu era spart. Un grup de oameni se uitau cum nişte indivizi bine instruiţi spărgeau geamurile de lîngă restaurantul Bulevard. Am rugat oamenii să apere Modexul, pentru că era clar că spărgătorii n-aveau nimic comun cu revolta.

Am cotit spre CEC-ul mare dar de la colţ grupul nostru (eu, Leu Caius şi alţi trei) am fost somaţi: „Stai că trag!”. Eu m-am apropiat şi am vorbit cu comandantul grupului (un căpitan gras). L-am întrebat de ce nu intervin asupra spărgătorilor. Căpitanul mi-a spus să vorbesc cu un tip în haină de piele, lui îi este frică să trimită soldaţi că civilii trag asupra lor şi îi dezarmează. Am răspuns că astea sînt glume, de unde să aibe civilii arme, dar mi-a spus că subunitatea lui avea doi răniţi.

Am plecat cu Leu Caius spre podul Mihai Viteazul, trecînd pe lîngă primărie. Aici erau soldaţi şi gărzi patriotice înarmate cu lopeţi Lineman (militare). Le-am spus că decît să apere primăria mai bine să-i prindă pe cei ce sparg magazinele, la care unul dintre ei mi-a zis că dacă nu vreau să-mi ia capul să o şterg de acolo.

Ajungînd pe podul Mihai Viteazul am auzit sloganuri strigate de un grup care era la Universitate. Am auzit împuşcături, ulterior am aflat că a fost împuşcată o femeie.

Grupul de la Universitate era destul de numeros. Se aruncau fluturaşi. Eu şi prietenul meu n-am vrut la început să ne alăturăm lor, dar ne-am alăturat după ce am fost făcuţi laşi. Între demonstranţi am găsit un prieten, Iovanovici Florin. La căminele studenţeşti puţini studenţi s-au alăturat. La cantina 1 din Complex un tip bărbos a ţinut o cuvîntare spunînd să mergem la Miliţie pentru a elibera arestaţii. Eu i-am spus că aceea este o unitate apărată, că este inutil să mergem acolo, dar bărbosul m-a făcut securist. Am tăcut şi i-am urmat. Am trecut prin Complexul Studentesc pe strada Daliei. De aici am pornit-o spre podul Decebal. Cînd am dat colţul spre podul Decebal, pe acea străduţă îngustă am auzit împuşcături. Cineva a zis că sînt gloanţe de manevră, dar cînd am văzut de la tancul oprit în întuneric flacăra de la gura ţevii mi-am dat seama că sînt gloanţe adevărate. Am fugit spre oameni şi am tras de ei trîntindu-i la pămînt. Cînd am sărit la pămînt am fost lovit prima oară în spate. Exemplul meu a fost urmat de mulţi demonstranţi. Elicopterul de deasupra şi-a aprins reflectorul, luminînd locul. Au urmat clipe de groază. Gloanţele loveau pietrele aflate lîngă mine. Mi-am pus mîinile la cap, crezînd că aşa, dacă mă împuşcă în mînă, nu mă împuşcă în cap. Am strigat: „Nu trageţi, sîntem fraţii voştri!”, răspunsul fiind „Frati pi dracu!” (moldoveneşte). Apoi l-am vazut pe Iovanovici cum ridică capul. Am sărit pe el, atunci fiind lovit a doua oară. Am simţit ca un burghiu în spate şi în piept, m-am ridicat şi am luat-o la fugă, călcînd pe corpuri umane. La colţul parcului am fost ajuns de Iovanovici şi m-am întîlnit cu Leu. Le-am spus că sînt lovit. În spate aveam o pată de sînge, mi-a ieşit sînge pe gură şi am luat-o tîrît de cei doi pînă la strada Daliei unde am fost aşezat pe carosabil lîngă un tînăr împuşcat în picior. Oamenii de la case au adus pansamente. Au mai sosit şi alţi răniţi. După ce am scăpat de pe strada unde am fost împuşcat a urmat o perioadă de linişte, în timpul căreia o voce a strigat: „Hai bă, luaţi-vă răniţii!”. Oamenii care erau acolo s-au ridicat, moment în care a urmat un nou tir.

Eu, cu cel rănit în picior, Leu şi Iovanovici, am fost urcat într-o dacie şi dus la spitalul judeţean. Aici, la urgenţă, era o privelişte de groază, zeci de răniţi, eu însumi stăteam cu încă cinci pe un pat. Mie mi-a dat ajutor un student şi un doctor negru. Am fost trimis la chirurgie toracică la spitalul Victor Babeş.

Ironia soartei a făcut sa stau în acelaşi salon cu bărbosul care mă făcuse securist şi cu un militar (Zaharia Adrian). M-am reîntîlnit (în 20 decembrie) cu tovarăşul căpitan pe care-l văzusem în centru, acesta venind să-l vadă pe Zaharia.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.