S-a vorbit mult despre „falsa groapă comună a revoluţiei de la Timişoara”, cu referire la cadavrele dezgropate în cimitirul săracilor în 22 decembrie 1989 şi prezentate drept victime ale revoluţiei, deşi era vorba de persoane răposate înainte de revoluţie. Mai puţin se vorbeşte despre adevărata groapă comună a revoluţiei din Timişoara, anume groapa comună descoperită în ianuarie 1990 în cimitirul eroilor, unde au fost îngropate numai persoane care fuseseră ucise la revoluţie. Acestea au fost ridicate din morga spitalului judeţean în 27 decembrie 1989 şi îngropate în cimitir. Autorităţile au spus că îngroparea cadavrelor s-a făcut pentru că nimeni nu le revendicase pînă atunci. Prezint cele publicate în ziarul „Renaşterea Bănăţeană” cu prilejul descoperirii acestei gropi. Comentariile mele ulterioare sînt cu litere cursive, între paranteze drepte.
Unde sînt morţii Timişoarei?
Un nou „cimitir secret” în cimitirul eroilor
O nouă probă a bestialităţii, a cruzimii teroriste pusă în slujba odioasei dictaturi. O bună parte din morţi poartă urma tratamentelor medicale (rănile lor sînt pansate), semn că ei au fost internaţi într-o unitate spitalicească şi probabil că tot acolo au şi murit. De ce cadrele medicale nu au anunţat familiile lor? Ce se ascunde sub această tăcere? Un fals jurămînt a lui Hipocrate sau să înţelegem că acele persoane şi-au oferit, într-un mod slugarnic, serviciile teroriştilor? Unde au stat aceste cadavre pînă în data de 27 decembrie cînd au fost transportate la cimitir? Ce presupun acele coduri (numere) scrise cu pix pe leucoplast? Înmormîntarea s-a petrecut în 28 decembrie, sub presiunea şefului de la pompe funebre. Cine a trăinuit şi pregătit această tristă ceremonie? Cine eşti, Axente Bociort? Ştim, şeful pompelor funebre, dar în realitate sub ce mască îţi ascunzi adevărata identitate? Cel care a furat (în ce scop [?]) cele două filme din biroul administratorului, a uitat un amănunt: mai există o copie! Ce face Poliţia, de ce nu acţionează în consens cu dorinţele poporului. De ce, pînă acum, nici un securist nu s-a prezentat de bună voie să depună mărturie. De cine se tem, de popor? Se cred, cumva, cu toţii vinovaţi?
Vă mulţumim, doamnă, pentru telefon. Şi dumneavoastră, domnule colonel Zega [locotenent-colonel Constantin Zeca, avansat apoi la gradul de general], pentru promptitudinea cu care aţi răspuns solicitării de a ne pune la dispoziţie, urgent, o maşină a forţelor armate. Îţi mulţumim ţie, maior Adam, pentru înţelegere, pentru răbdarea de care ai dat dovadă pe tot parcursul documentării. Ştim că ţi-a fost greu, ştim că imaginea bestialităţii fără margini, drama pe care am trăit-o împreună, în după-amiaza zilei de duminică, 14 ianuarie a.c., ţi-a zguduit, precum mie, trupul, ţi-a însîngerat, adînc şi pentru totdeauna, sufletul. Dar fără ajutorul vostru, al altor oameni de bună credinţă, nu am fi aprins astăzi, în presă[,] o nouă lumînare pe altarul dreptăţii!
Au trecut destule zile de la data de 22 decembrie 1989 şi începem să vorbim despre Revoluţie la timpul trecut. Este şi firesc să se întîmple astfel întrucît viaţa economico-socială trebuie să intre pe făgaşul normal. Revoluţia trebuie consolidată, posibil de realizat prin muncă, muncă şi muncă! Prezente rămîn, şi fără răspunsuri concrete şi complexe, întrebările: „Unde sînt morţii noştri?”, „Unde sînt morţii Timişoarei?”. Comisiile constituite – se zice – au trecut la lucru. Şi ce lucru: oameni necăjiţi, cu feţe şi haine cernite, sînt „plimbaţi” de ici-colo, poate-poate îşi vor pierde nădejdea. Dar cei care procedează aşa sînt nişte naivi, neglijînd că şi natura are legea ei! Adevărul, purul adevăr a triumfat întotdeauna, şi aşa se va întîmpla şi astăzi, chiar dacă unii mai încearcă să se mai ascundă după paravanul întunericului, devenit din ce în ce mai transparent.
Duminică mi-a fost dat să trăiesc cea mai zguduitoare clipă din viaţa mea. În Cimitirul Eroilor am fost martorul descoperirii unei noi gropi comune. Locul acestor Martiri era într-adevăr aici, în CIMITIRUL EROILOR. Dar înhumarea lor se cerea făcută cu ritualul de rigoare, pe măsura jertfei lor supreme şi nicidecum cu aceeaşi bestialitate cu care au fost maltrataţi ori împuşcaţi. Mă trezesc vorbind singur: „Cum a fost, totuşi, posibil?”. Oare cei care şi-au bătut joc în halul acesta de semenii noştri, de semenii lor, mai tineri ori mai vîrstnici, nu au fraţi ori surori? Şi iarăşi mă întreb: „Sfinte, dar cum aţi putut?”. În groapă, cît şi la suprafaţă, sicrie „stas” şi lăzi dreptunghiulare, făcute în pripă dintr-un material de culoarea cărămizii. Oamenii, cei care nu plîng, sînt mai tot timpul în mişcare, întrebîndu-se, straniu dar adevărat: „nu o fi şi mortul meu pe aici?”. Unii îşi recunosc pe cei dragi, deşi cu greu o pot face, chipul şi trupurile lor sînt strivite, maltratate ori împuşcate. Cad asupra sicrielor, îi îmbrăţişează, îi sărută. Nimeni nu le reproşează nimic! Nici că le pasă de duhoarea ce se ridică din groapă, provenită din intrarea cadavrelor în putrafacţie. Mă uit la primul mort, aşezat într-un sicriu-sicriu. Mă trezesc din nou vorbind singur: „Doamne, Dumnezeule!”. Pe trupul lui (pe cap ori pe piept, nu mai reţin precis) zăresc o bandă de leucoplast pe care scrie ceva. Citesc. Înţeleg că este personajul cu nr. 5/1067 (Ce-o fi însemnînd acest cod?) Cobor apoi în groapă. Un lucrător din cadrul cimitirului deschide pe rînd capacele. Mă întreb: oare acesta a fost cîndva uin om? Şi el poartă o emblemă. Este numărul 7/1078. În plus, pe piept are o hîrtie pe care scrie – un scris frumos şi citeţ, de mînă – „Venit în 19, orele 8,30”. Ca la comandă, oamenii se opresc din plîns. Se aude, în cor, cu o disperare fără margini, un „vaiii!”… Mă cutremur, în faqţa privirilor, de sub capac, se face văzută o femeie tînără, goală-goluţă, într-un hal fără de hal. Reţin numărul: 6/1063. Şi refuz să mai privesc. Stomacul mi se urcă din nou în gît şi mă trece un nou rînd de transpiraţie. Următoarea victimă, ale cărei răni sînt bandajate, semn că a trecut printr-o unitate spitalicească (ca, de altfel, şi celelalte) rămîne fără identificare numerică, leucoplastul fiind îmbîcsit de sînge închegat. Lîngă el, un bărbat în vîrstă. Urmează, apoi, un altul, presupun că este un om tînăr, îi zăresc o mare rană în abdomenul bandajat. Pe sicriul acestuia scrie cu cretă albă: CSUKER (o fi nume?). Alături, o altă femeie la fel de maltratată, din a cărei gură a curs mult sînge. Poartă numărul 3/1068 (4), ultima cifră fiind neclară şi este îmbrăcată doar pe jumătate.
Oamenii continuă să se agite; un singur scop le poartă paşii aici, dorinţa de a-şi găsi mortul lor. În sufletul lui Leia David s-a instalat o rană fără de capăt. Îmi spune: „Ăsta e mortul meu, este fiul meu Sorin, a lucrat la „Solventul”, ca operator. Ştiu doar atît că a fost împuşcat pe treptele Catedralei, în data de 18 decembrie. A căzut peste o studentă, care ar fi încercat să-l tragă după ea, dar a căzut şi ea răpusă de gloanţe. O cheamă Dorina (sau cam aşa ceva), unii au recunoscut-o, ar fi şi ea în această groapă comună. Vrem să-i facem o înmormîntare după datină, o merită!”. Tot duminică şi-a găsit soţul, aruncat mai rău ca un cîine în groapa comună, Maria Simicin de la [întreprinderea] 1 iunie. Ne spune: „Duminică, 17 decembrie, am mers spre casă. În zona complexului alimentar din Calea Lipovei am ajuns din urmă coloana demonstranţilor. La un moment dat s-a deschis focul asupra lor. În învălmăşeala care s-a produs, ne-am pierdut. Eu am ajuns acasă, dar el nu. De atunci tot îl aşteptăm într-una, eu şi cei doi copilaşi ai noştri, unul de patru ani, celălalt de opt ani”. Îl privesc şi mă zgudui din nou, dar mă înclin în faţa lui. Şi el ca şi ceilalţi poartă un număr scris pe o bucăţică de leucoplast: 4/1071. Pe mîna stîngă are tuşat o altă cifră: 1957 (să fie anul naşterii!?).
Forfota se amplifică. Sosesc specialiştii Procuraturii militare şi reporteri ai Televiziunii libere Timişoara. Vin alţi oameni purtaţi de aceeaşi dorinţă şi pe a căror buze citesc aceeaşi întrebare: „Oare mortul meu nu este aici?”. Pînă la ora şederii noastre, patru trupuri neînsufleţite au fost identificate, aparţinînd familiilor Leia David (fiul), Mariana Gorincu (fratele), Maria Simicin (soţul) şi Avram Boanţă [Bonţe] din Ianova [sat din judeţul Timiş] (băiatul). Se presupune că printre cadavrele din groapa comună din Cimitirul Eroilor sa-ar afla şi al studentei Dorina (sau Doina) din zona complexului „Solventul” şi pe care o aşteaptă acasă un pruinc nevinovat de numai opt luni…
Iată oameni buni unde sînt morţii Timişoarei. Aici, în gropi comune şi în astfel de cimitire secrete. Cum au ajuns tocmai aici, în ce condiţii şi cine i-a adus. Aceste „amănunte” le-am considerat de drept să le răspundă administratorul cimitirului. Dorel Cinade ne declară: „Transportul cadavrelor de la spitalul judeţean la cimitir s-a făcut sub escorta lui Axente Bociort, şeful pompelor funebre, care ne-a obligat să-i îngropăm rapid. A fost pe data de 27 decembrie. Noi am motivat că avem mai multe înmormîntări şi nu putem. A doua zi ne-a trimis un excavator. S-a săpat groapa şi… Asemenea înmormîntări rapide s-au mai făcut, în „cimitirul săracilor”, din dispoziţia şefului nostru. Această din urmă afirmaţie a fost confirmată şi de gropari, cărora li se spunea cu o linişte nepăsătoare „lasă-i încolo, că ăştia sînt nişte vampiraşi şi locul lor le este acolo?!”.
…Scriu şi oftez. Scriu şi plîng. În fiecare moment îmi apare în faţă imaginea acestor oameni nevinovaţi, maltrataţi ori împuşcaţi cu atîta cruzime încît nici nu se poate descrie. Scriu şi mă zgudui din nou la tot ce am văzut. Oameni buni, în numele adevărului, vă cerem să nu ascundeţi nimic, dar absolut nimic! Adevărul trebuie să triumfe! Eroii noştri bravi, martirii Revoluţiei nu pot rămîne să putrezească în gropi comune, locul lor este acolo unde îl merită! Oameni buni, fiţi demni şi daţi la o parte mantia întunecoasă a acestui mister. Pe cine protejaţi, pe călăi?!
Ca urmare a vîlvei stîrnită în oraş de descoperirea gropii comune din cimitirul eroilor, conducerea garnizoanei Timişoara dă nişte explicaţii publicate în „Renaşterea Bănăţeană” din 18 ianuarie 1990. Comentariile mele ulterioare sînt cu litere cursive între paranteze drepte.
Comunicat din partea comenduirii garnizoanei Timişoara
Aşa cum s-au angajat din primele zile ale revoluţiei să fie alături de popor [am îndoieli că armata a fost alături de popor „din primele zile ale revoluţiei”. Dezinformarea FSN-istă la modă în epocă spunea că revoluţia a început abia după formarea FSN pe 22 decembrie 1989] şi să contribuie împreună cu organele în drept la aflarea adevărului şi tragerea la răspundere a tuturor celor vinovaţi, toţi militarii din Garnizoana Timişoara acţionează în acest sens.
Referitor la nota din ziarul „Renaşterea Bănăţeană”, apărută în nr. 12 din 17 ianuarie 1990, ca anexă la Comunicat, vă informăm că, în ziua de 27 decembrie 1989, au fost ridicate, de către serviciul de Pompe Funebre al municipiului Timişoara, 10 persoane decedate, care au fost depuse la capela Cimitirului Eroilor, iar în data de 28 decembrie 1989, au fost înhumate de lucrători ai aceluiaşi serviciu, cu slujbă religioasă, oficiată de domnul preot Micu Constantin, în prezenţa a aproximativ 100 de persoane aflate la acea oră în cimitir.
Confuzia privind implicarea Comenduirii Garnizoanei Timişoara a fost determinată de faptul că de actele procedurale pentru înhumarea celor 10 decedaţi s-au ocupat ofiţeri din Statul Major de Apărare Civilă al judeţului Timiş, la solicitarea organelor de Procuratură şi de Medicină legală, care au predat aceste acte Serviciului de Pompe Funebre. Comeduirea Gernizoanei nu a fost angajată cu nici un fel de activităţi cu ocazia acestei înmormîntări.
Detalii explicative privind problemele referitoare la cimitirul săracilor şi cimitirul eroilor vor fi publicate într-un amplu articol, care va apare în ziarul de mîine.
Blogul lui Marius Mioc 
3 gânduri despre „Groapa comună din cimitirul eroilor descoperită în ianuarie 1990”