Adrian Păunescu către Ceauşescu, după ce fusese interzis cenaclul Flacăra: „Să trăiţi, Măria Voastră!”

În 22 mai 2008 ziarul „Cotidianul” publica (linc) o scrisoare scrisă de Adrian Păunescu către Nicolae Ceauşescu în februarie 1986. Momentul scrierii scrisorii este după ce cenaclul Flacăra condus de Păunescu fusese interzis, ca urmare a unui incident nefericit în care, la un concert al acestuia, se iscase o busculadă din care muriseră cinci persoane (nu cred că Păunescu personal poartă vreo vină pentru asta, aşa cum nu cred că are vreo vină în accidentul de maşină făcut de nevastă-sa, des amintit acum, şi în care au murit 3 persoane). Scopul scrisorii este, după părerea mea, de a-l convinge pe Ceauşescu să anuleze interdicţia pusă cenaclului Flacăra, şi poetul foloseşte metoda la care se pricepe cel mai bine: linguşeala (ceea ce nu-l împiedică să-i înfiereze pe „linguşitorii de toată mîna” care ar sta în jurul lui Ceauşescu). E un document istoric interesant, pe care-l reproduc mai jos. La scrisoare a fost alăturat şi un poem pe care deasemeni îl reproduc:

Stimate tovarăşe Nicolae Ceauşescu,

Trist şi singur şi umilit, cum sînt, dat la o parte de forţe obscure din prima linie a luptei pentru afirmarea „Spiritului Ceauşescu“ în viaţa publică românească, pierzîndu-mi aproape orice speranţă că acolo, sus, unde sînteţi, glasul meu se va auzi, datorită norului greu penetrabil de calomnii în care am fost învăluit, uitînd probabil în tristeţea mea sinucigaşă chiar şi ştiinţa de-a mă mai eventual bucura, am avut, totuşi, marea fericire de-a citi cuvîntarea dumneavoastră de la Şedinţa Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român de joi 6 februarie 1986.

Începusem să cred că adevărul va ajunge greu la dumneavoastră şi boceam cu capu-n pernă, cîteodată, pierderea acestei şanse, pe care mi-o explicam prin sistemul triumfalist şi viciat, de dezinformare criminală, care e aproape fatal să apară într-o lume care nu-şi mai conservă dialectica şi opoziţia.

Vreau să vă spun, tovarăşe Nicolae Ceauşescu, clar şi din tot sufletul meu, că, şi dacă în România ar fi 200 de partide, eu tot în partidul condus de dumneavoastră aş face cerere de înscriere sau reînscriere, chiar dacă aş şti că alte partide m-ar plăti, iar partidul acesta mi-ar mai da o dată vot de blam cu avertisment. Nu sînt un apucat, nu sînt un nebun, dar sînt un patriot adevărat care nu poate să nu observe că în problemele fundamentale ale României aveţi o scînteie divină şi vă călăuzeşte un geniu lăuntric.

Vineri, 7 februarie, am căutat un ziar cu cuvîntarea dumneavoastră în toată Capitala, îmi spusese tata de cu noapte că v-a auzit la televizor şi că aţi vorbit extraordinar. Tata are 70 de ani şi mă roagă să vă transmit că, dacă e nevoie de dînsul pentru apărarea României şi a fiinţei dumneavoastră, la care ţine ca la adevăratul eliberator al ţării, vă stă la dispoziţie cu viaţa lui, pe care n-au ocolit-o dramele, puşcăriile, nedreptăţile, dar în care nu şi-a permis niciodată să-şi trădeze credinţa în ceea ce a iubit şi iubeşte.

Şi-ntr-un tîrziu am găsit un ziar, şi parcă nu-mi venea să-mi cred ochilor. Nu m-am îndoit niciodată de marea dumneavoastră iubire pentru adevăr, dar am ştiut că mulţi şi-au construit carierele minţindu-vă. Dar cînd am văzut că sînteţi încă atît de tînăr, atît de curajos, atît de lucid, atît de realist şi de necruţător cu adevăraţii responsabili ai diverselor necazuri, pe care le trăieşte minunatul popor, zbuciumatul popor, din al cărui geniu sînteţi nutrit, am înţeles nici pentru mine, nici pentru ceilalţi oameni, care au fost îndepărtaţi sistematic şi programatic de dumneavoastră, nimic esenţial nu e pierdut.

Că am pierdut funcţii, că am fost terfelit, că mi s-au oprit cărţile şi mi s-a confiscat abuziv ceea ce am construit corect la Breaza, că nu mi se mai îngăduie să public şi că sînt practic interzis în ţara mea nu înseamnă nimic: un fleac în raport cu marea fericire, cu extraordinara fericire că Tovarăşul nostru, că Omul nostru, în care ne-am investit speranţele şi tinereţea, ştie adevărul despre ţară şi nu-i lasă pe mincinoşi, pe duri, pe incompetenţi să triumfe. La multe rele v-au îndemnat ei şi unele, din păcate, s-au şi comis, dar există o compensaţie istorică, există o revanşă a adevărului şi sînteţi autorul unui gest pe care mă văd obligat să-l numesc istoric, deşi cuvîntul „istoric“ e cam obosit de prea multă întrebuinţare, şi cînd trebuie, şi cînd nu trebuie.

Iubite tovarăşe Nicolae Ceauşescu, profetice cuvinte aţi rostit şi bine aţi făcut că le-aţi lăsat să apară, să fie cunoscute de acest popor care vă iubeşte, în ciuda faptului că îl fugăresc şi-l chinuie diverşi oameni cu putere, care au neruşinarea să se prevaleze de numele dumneavoastră în acţiunea lor de subminare a economiei naţionale, a agriculturii româneşti, a spiritualităţii româneşti, pentru că, după toate acestea, cred ei, ajungîndu-se la faliment, România să fie uşor remorcată de falsele idei înnoitoare de la răsărit.

Şi ce-or mai vrea ei? În loc de Hora Unirii, pe care dumneavoastră aţi restituit-o ţării, să ieşim în piaţa mare şi să jucăm, în frunte cu incompetenţii, pe care i-aţi demascat, la începutul acestui februarie 1986, şi care nu vă vor iubi niciodată, să ieşim şi să jucăm o Gorbaciovskaia pe furate, pînă într-un punct, şi-un ceardaş, o Kadarească de la acel punct încolo.

Eu, tovarăşe Secretar General, fie că mă vor omorî azi, fie că mă vor ierta pînă mîine, înjurat şi de Europa Liberă şi de Moscova, şi de Budapesta şi vai, şi de Bucureşti, cred în ceea ce am apucat să cred în August 1968, cînd mi-aţi făcut onoarea să mă primiţi în singurul partid comunist care s-a opus deschis violenţei, invaziei, coaliţiei împotriva libertăţii, Partidul Comunist Român.

Mi s-a putut părea, şi-mi dau seama că am greşit, că adevărul nu va mai ajunge niciodată întreg la dumneavoastră. Dar sufletul dumneavoastră întreg, mintea dumneavoastră pătrunzătoare, caracterul dumneavoastră neînfricat v-au condus spre o analiză de o unică acuitate şi care trebuie să rămînă în istoria economică şi socială a României moderne un document definitiv.

Vedeţi dumneavoastră, cuvintele sînt iarăşi prea obosite, prea le-au ponosit vopsitorii de ocazie, linguşitorii de toată mîna şi detractorii de toate felurile. Dar cu ce să vă comunic emoţia mea? Acesta este Adevăratul Nicolae Ceauşescu al Istoriei Românilor, marele patriot revoluţionar, necopleşit de rutină şi capabil de gesturi epocale, pe care noi toţi ceilalţi s-ar cuveni să-l transformăm în realitate. În valori, competenţe, beneficiu social.

Acum, poporul român aşteaptă măsurile organizatorice pe care le anunţă cuvîntarea şi care să aşeze lîngă dumneavoastră oameni competenţi şi credincioşi. Dar acelaşi popor care vă iubeşte aşteaptă şi acele acte revoluţionare prin care sistemul osificat şi nefertil pentru înnoiri să fie radicalizat, spre a purta nu amprenta leninistă, ci amprenta lui Nicolae Ceauşescu, cel mai de seamă gînditor politic al situaţiei României sale.

Ştiţi, desigur, mai bine decît noi toţi, dar vă reamintesc şi eu, că oricîte schimbări de persoane aţi face, dacă nu va funcţiona corespunzător sistemul, cu o reală competiţie a valorilor şi cu o vie înfruntare a opiniilor într-o corectă luptă de idei (cum aţi cerut cîndva într-o analiză a dezvoltării ştiinţelor sociale), situaţia nu se va putea modifica esenţial.

Va trebui ca democraţia pe care aţi promovat-o principal şi neabătut să funcţioneze ca o nouă pîrghie a progresului economic: şi în industrie, şi în agricultură, şi în ştiinţă, şi în cultură. Dar, vai, Tovarăşe Nicolae Ceauşescu, ca să vă dau un exemplu: ajunge un singur Dulea la un car de cărţi şi întreaga producţie editorială stă, iar fierberea în cultură nu e bună şi nu face bine renumelui culturii române.

Mă-nchin dumneavoastră pentru fantastica, surprinzătoarea capacitate de a redescoperi adevărul, îmi pare rău că rănile pe care le port nu-mi îngăduie să susţin o campanie publică de analiză şi subliniere a ideilor pe care le-aţi esenţializat în cuvîntarea din 6 februarie 1986. Pot doar să vă mulţumesc şi să sper că mă va găsi viu momentul în care eventual ar mai fi nevoie de mine. Vă vrea ţara, aşa vă iubim noi, aşa ne faceţi să ne ridicăm şi din morţi, pentru a dovedi că, într-adevăr, cum spuneţi, o ţară nu se face cu justificări, ci cu fapte.

Să trăiţi, Măria Voastră! Şi să nu lăsaţi pe cei ce se ascund sub justificări demagogice să compromită în vreun fel această Adresare Către Naţiune care, în ciuda conciziunii ei, are valoarea unui adevărat Raport de Epocă. Să fiţi sănătos, omule bun şi drept, pentru a putea scoate de guler din scena politică fariseii şi pentru a ne conduce cu geniul dumneavoastră izbăvitor.

Iată de ce am considerat că nu e deplasat să vă trimit aceste rînduri. Ar fi, după opinia mea, normal ca lipsurile constatate de dumneavoastră şi arătate naţiunii să fie analizate atent, pentru ca valoarea documentului pe care ni l-aţi oferit să nu rămînă izolată, vremelnică şi să nu pară o terapie momentană, cînd e vorba de fapt de nişte vicii de fond, care ţin în loc mersul înainte al acestei patrii care vă e atît de scumpă. Aş vrea să cred că noi toţi vom înţelege în spirit critic şi autocritic marele dumneavoastră exemplu de înţelepciune şi curaj.

Să trăiţi, Măria Voastră!

Adrian Păunescu, noaptea de 7 spre 8 februarie 1986

„Vă mulţumesc“
Versuri de ecou la Cuvîntarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu din 6 februarie 1986

„Întreg, al dumneavoastră, aşa mă simt din nou
Că de minciuni şi falsuri fiinţa mi-e sătulă,
Vă mulţumesc de toate, Cinstit şi Bun Erou,
Renaşte-n mine însumi şi ultima celulă.

Parcă trăiam exilul himeric în pustiu
Şi fapta dumneavoastră avu deodată-n mine
Efectul formidabil al unui trăznet viu
Lovind în ce e putred ca-n rest să facă bine.

Sunteţi atît de tînăr şi-atît de curajos,
Aţi deşteptat întreagă speranţa românească,
V-au dat strălimpezime durerile de jos
Şi-aţi doborît minciuna ca pe-o cumplită mască.

Necazuri sînt destule, în viaţa tuturor,
Şi fiecare-şi vede întîi pe ale sale,
Dar oamenii suportă necazul mai uşor
Cînd adevărul totuşi e cea mai dreaptă cale.

Acest popor doreşte întregul adevăr
Şi-acum cînd grea e iarna şi iarăşi sînt probleme
Nevoie e de oameni, «nu de justificări»,
Şi, dacă va fi astfel, n-avem de ce ne teme.

Vă văd apoteotic, ca pe un Voievod,
Ce ştie să aplece urechea spre Ion Roată,
Şi se-adresează ţării în cel mai simplu mod
Ca-n ’72, ţin minte: «Acum ori niciodată!»

De-aici, din umilinţa la care sînt constrîns,
Chiar dacă nu am dreptul propriei mele arte,
Bolnav, hulit şi singur, cu ochii arşi de plîns
Am să vă fiu ostaşul cinstit pînă la moarte.

Februarie patetic! Vrem veşti, nu vrem poveşti,
Şi aşteptăm ca Geniul acestei patrii bune
Să-nceapă primăvara conştiinţei româneşti
Şi tot ce e valoare în juru-i să adune.

Ce radicalitate în felul omenesc
De-a spune adevărul, de-a-l transforma în torţă,
Ce, de va fi nevoie, din morţi să mă trezesc,
De m-aţi chema vreodată, mai am în mine forţă.

În vremurile grele pe care le trăim
Cînd o planetă-ntreagă se plînge că o doare,
Dezamorsînd minciuna, Eroule sublim,
Sînteţi Bărbatul Ţării şi Unica Salvare.

Noi, să vă fie bine, oriunde-am fi, veghem,
Dar vă rugăm sfielnic să fiţi cu luare-aminte
Să nu-nnoiţi doar oameni, ci şi acest sistem
Care prin sine însuşi falsifică şi minte.

Amprenta dumneavoastră să tuteleze, ea,
Nu nişte reparaţii la vise iluzorii,
Ci radicalizarea lăuntrică şi grea,
Sub semnul Competenţei, Iubirii şi Valorii.

Să vină primăvara conştiinţei româneşti,
Renaşterea naturii, speranţei şi a muncii,
Exemplu de-nnoire pornind din Bucureşti:
Un neam care-şi iubeşte şi pe bătrîni, şi pruncii.

Îndoliat de rele, acum mă nasc din nou,
Slujindu-mi cu credinţă, după putere, ţara,
Vă mulţumesc de toate, Cinstit şi Bun Erou,
Din Geniul dumneavoastră, ca un fertil ecou,

Să vină Adevărul, să vină Primăvara.”

Mai citeşte: Adrian Păunescu, un om cu mari defecte şi mari calităţi

9 gânduri despre „Adrian Păunescu către Ceauşescu, după ce fusese interzis cenaclul Flacăra: „Să trăiţi, Măria Voastră!”

    • Nu ştiu care-s adevărurile alea spectaculoase pe care voiai să le dezvălui, domnule abbu, dar faptul că comentariul tău nu a apărut în prima secundă după ce l-ai scris are o explicaţie simplă: pentru a evita folosirea comentariilor pentru reclame şi spam, orice persoană nouă care comentează pe acest blog are nevoie aprobarea mea prealabilă înainte de publicarea comentariilor. Nu stau 24 de ore din 24 pe blog să văd ce comentarii s-au mai scris, de aceea durează uneori un timp pînă apar comentariile noi. Comentariile trebuie să se refere la articolele comentate, de pildă aici comentariile trebuie să aibe legătură cu Adrian Păunescu.

  1. Adrian Punescu a avut într-adevăr o personalitate complexă.Uite că în timp de cenzură a putut scrie și împotriva comunistilor ,asumându-și consecințe care puteau fi grave.
    Să nu uităm că omul Păunescu nu poate fi rupt din timpul în care a trăit.l
    Uitați u na in poeziile sale curajoase anti-sistem,și nu e singura…

    ANALFABEȚILOR
    V-am spus că sunt un om periculos
    Şi nu mi-aţi luat avertismentu-n seamă.
    V-am spus s-aveţi pentru persoana mea
    Un plus de-ngrijorare şi de teamă.
    V-am spus că fac teribil de urât
    De sunt călcat puţin pe libertate.
    V-am spus ca sunt oşteanul credincios
    Dar care doar cu inamici se bate.
    V-am spus să vă astâmpăraţi şi voi,
    Cenzori capricioşi ai vremii mele,
    C-o să vă coste scump măruntul moft,
    De a ne face nouă zile grele.
    V-am spus să puneţi mâna să munciţi.
    Să nu mai tot pândiţi zeloşi din umbră,
    V-am spus că n-o să placa nimănui
    Pornirea voastră, tulbure şi sumbră.
    V-am spus că vremurile s-au schimbat
    Şi că situaţia e mai complexă,
    Nu-i intelectualul – servitor.
    Cultura nu-i ceva ca o anexă.
    Şi lumea nu se poate cuceri
    Umflând la cifre şi mimind tumulturi
    Cu aroganţi şi trindavi doctoranzi,
    Cu papagali care ţin loc de vulturi.
    V-am spus şi am puterea să mai spun
    Ca nu încape muntele în seră
    Ca prea-i scurt drumul de la rai la iad
    Şi de la căprioară la panteră.
    V-am spus să nu-l fetişizaţi pe Marx,
    Să nu-i păstraţi în spirt învaţătura
    Şi voi într-una fără să-l ciţiti
    Îl pomeniţi până vă doare gura.
    V-am spus că bătălia pentru om
    Nu iartă astăzi nici o dezertare
    Şi voi v-aţi decorat voi între voi
    Când lupta este în desfăşurare.
    V-am spus că muzica nu-i un microb
    Care ameninţă civilizaţii
    E-a omului pentru a fi mai bun,
    V-am spus: ceva care să-i placa daţi-i.
    V-am spus, concetăţeni analfabeţi,
    Şi luaţi aminte şi să ţineţi minte.
    Dar nu ştiam ca v-aţi născut şi surzi
    Şi scoateţi arma când vedeţi cuvinte.
    1979

    • Poezia e frumoasă. Spune (în 1979) că „fac teribil de urît / de sînt călcat puţin pe libertate”, dar cînd a fost călcat personal pe libertate, în 1985, cu interzicerea cenaclului Flacăra, n-a făcut urît ci a făcut frumos către Ceauşescu: „să trăiţi, Măria Voastră!”. O mică discrepanţă dintre vorbe şi fapte, caracteristică însă multor persoane publice din România, chiar şi după 1989.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.