Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Despre metodologia cercetării istorice ianuarie 5, 2011


Vă mai amintiţi ziua de 23 mai 1986 cînd, pe stadionul Ramon Sanchez Pizjuan din Sevilla, echipa de fobal Steaua Bucureşti a învins Real Madrid în finala Cupei Campionilor Europeni, cîştigînd acest trofeu? Vă mai amintiţi admirabila prestaţie a portarului Helmut Duckadam (luptător în revoluţie remarcat prin fapte deosebite – linc), care a apărat atunci 4 lovituri de 11 metri în prelungiri?

Milioane de români au fost martori, prin televiziune, la acel meci. Bănuiesc că şi o bună parte din cititorii acestui blog.

Domnilor martori oculari ai meciului de la Sevilla, cîţi dintre dumneavoastră v-aţi dat seama că în rîndurile de mai sus eu falsific istoria? Cîţi v-aţi amintit că meciul în care Steaua a cîştigat Cupa Campionilor Europeni nu a avut loc în 23 mai 1986, ci în 7 mai 1986? Şi cîţi v-aţi amintit că Steaua a jucat acel meci nu împotriva lui Real Madrid, ci a F.C. Barcelona? Pentru ca o dezinformare să izbutească trebuie strecurate şi lucruri adevărate. De aia am amintit şi eu despre cele 4 lovituri de pedeapsă apărate de Duckadam.

Bănuiesc că puţini au sesizat schimbarea datei meciului, şi ceva mai mulţi schimbarea adversarei echipei Steaua Bucureşti. Dar, în afara microbiştilor înfocaţi care mereu şi-au readus în minte acea partidă discutînd sau citind despre ea, destui martori oculari ai meciului de la Sevilla pot fi făcuţi, la peste 20 de ani de la eveniment, să creadă lucruri greşite: că meciul a avut loc în 23 mai 1986 şi că Steaua a jucat atunci cu Real Madrid. Nu sînt oameni cu memorie slabă, unii îşi amintesc cu corectitudine unele aspecte, cum ar fi apărarea a 4 lovituri de la 11 metri de către portarul Duckadam. Sînt oameni cu memorie normală. E foarte normal ca după peste 20 de ani de la un eveniment să nu mai ţii minte cu precizie amănunte precum data exactă de desfăşurare (nu mai zic de oră) şi chiar lucruri esenţiale, cum e cazul în acest exemplu al numelui adversarei Stelei.

Dacă dorim să reconstituim cîştigarea cupei campionilor europeni de către Steaua în 1986, nu a strînge acum declaraţii de la martori oculari este calea de urmat, chiar dacă aceşti martori sînt deplin sinceri iar calitatea lor de martori oculari ai evenimentului e incontestabilă. După atîta timp, istoria acelei partide se poate scrie corect doar pe baza ziarelor care au apărut chiar în 1986 şi au relatat despre meci. Declaraţiile martorilor oculari (fie şi telespectatori) sînt bune dacă au fost consemnate atunci – în 1986. Valoarea unei declaraţii din 2011 despre meciul din 1986 e aproape nulă. Nu pentru că o declaraţie din 2011 ar fi formată din neadevăruri, ci pentru că cam tot ce era esenţial legat de acest meci a fost deja spus şi scris încă din 1986.

Meciul dintre Steaua şi F.C. Barcelona din 1986 e tipul de eveniment despre care puţin probabil să apară o campanie de falsificare a istoriei. Nu are nimeni interesul să manipuleze opinia publică prezentînd o altă dată de desfăşurare a partidei. Căutînd pe internet, se pot găsi informaţii corecte despre acest meci.

Să presupunem însă că ar apărea un grup de interese care să dorească să convingă opinia publică că meciul prin care Steaua a cîştigat Cupa Campionilor Europeni a avut loc în 23 mai 1986. Acel grup de interese ar aranja să apară nişte articole în ziare de sport în care data acelui meci să fie trecută 23 mai, apoi nişte comentarii cu aceeaşi afirmaţie în emisiuni TV dedicate fotbalului şi nişte articole pe internet. Articolele sau emisiunile nu trebuie musai consacrate acelui meci. Subiectul de discuţie poate fi altul, dar se poate strecura o propoziţie despre „minunatul meci al Stelei din 23 mai 1986”. După un timp, oameni de bună credinţă, fără nici o legătură cu grupul de interese care urmăreşte falsificarea istoriei, ar ajunge să creadă că meciul acela a avut loc în 23 mai. Un asemenea om poate fi întrebat apoi, la o emisiune televizată: „vă amintiţi frumoasa zi de 23 mai 1986 cînd Steaua a cîştigat Cupa Campionilor Europeni?”, şi omul, martor ocular (telespectator) al meciului, să spună că desigur îşi aminteşte. Dezinformarea este preluată şi propagată de persoane care n-au nici o legătură cu grupul de interese care a plănuit dezinformarea.

Dacă se aranjează ca şi pe internet să apară destule „surse” care să dateze partida în care Steaua a cîştigat Cupa Campionilor cu 23 mai 1986, se va putea ajunge la situaţia în care opinia publică să fie convinsă că ăsta este adevărul. Situaţia e avantajată de faptul că nu există surse de internet care să dateze din 1986 şi puţină lume îşi mai pierde timpul mergînd la bibliotecă ca să verifice colecţiile ziarelor.

O situaţie asemănătoare există şi în ceea ce priveşte revoluţia din 1989, cu diferenţa că în ceea ce priveşte revoluţia avem şi un grup de interese foarte activ care urmăreşte falsificarea istoriei. Este vorba de cei vinovaţi de moartea a peste 1000 de români în acele zile şi care vor să-şi ascundă vinovăţia. Din motive practice – nu vor să ajungă în puşcărie, ceea ce li s-ar cuveni pentru faptele lor. Efortul de falsificare a istoriei a început chiar în 22 decembrie 1989, cu sprijinul puterii nou-instalate care cuprindea şi persoane implicate în reprimarea revoluţiei, prin declararea criminalului comunist Vasile Milea drept erou naţional (linc). Acest efort continuă şi în prezent. Eu am scris despre această campanie de „acoperire a adevărului despre revoluţie printr-un potop de minciuni” încă din 1990 (linc).

Principalul obstacol în calea falsificării istoriei revoluţiei sînt exact declaraţiile şi dovezile care datează chiar din perioada revoluţiei şi cea imediat următoare. De aceea efortul de rescriere a istoriei revoluţiei s-a concentrat pe ideea de a face uitate acele prime declaraţii şi a le înlocui cu altele, luate la ani buni după evenimente, după ce persoanele interesate ajunseseră să discute între ele pentru a se pune de acord cu privire la varianta de istorie a revoluţiei care trebuie livrată publicului.

Cînd unul din acoliţii din decembrie 1989 a lui Ion Iliescu, Sergiu Nicolaescu, a înfiinţat Comisia Senatorială „Decembrie 1989”, am sesizat că nu este vorba decît de un efort de rescriere a istoriei în folosul criminalilor din decembrie 1989, a căror scăpare de răspundere a dorit-o regimul Iliescu. Scriam în 1993, în cadrul polemicii cu Sergiu Nicolaescu (linc):

Date şi fapte probatorii despre revoluţie au fost culese, încă din decembrie 1989, de către istoricii de la Muzeul Banatului, Procuratura Militară, ziarişti timişoreni. În 1990 s-a înfiinţat şi o Comisie Guvernamentală de Anchetă care a fost desfiinţată, fără explicaţii, în iunie 1990 (păcat că domnul senator Nicolaescu nu a protestat în parlament la desfiinţarea acelei comisii). Menţionăm că acea Comisie Guvernamentală nu era formată din regizori, scenarişti sau poeţi ci din militari şi procurori militari.
În aprecierea evenimentelor de la Timişoara credem că ar trebui să se pornească de la cercetările făcute în 1990 de Comisia Guvernamentală şi de la marele număr de mărturii strînse în decembrie 1989 şi începutul anului 1990. Avantajele acestor mărturii sînt:

a. Martorii aveau memoria proaspată.
b. Erau mai puţin influenţaţi de diferite scenarii apărute în presă.
c. Actualmente există posibilitatea înrîuririi martorilor de către diferite grupuri de interese (de pildă, persoanele vinovate de reprimarea revoluţiei, pentru a scăpa de răspundere, pot mitui martori).

Asociaţia “17 Decembrie” va analiza dacă este sau nu cazul să colaboreze cu Comisia Senatorială “Decembrie 1989″. Membrii noştri au depus deja mărturii la Procuratură, procesul “Timişoara”, Comisia Guvernamentală din 1990.

Ulterior, într-un articol publicat în ziarul „Timişoara” din 9 decembrie 1993 (linc), explicam:

Aşa cum opinia publică a fost informată, asociaţia “17 Decembrie” a hotărît ca membrii ei să nu depună mărturii în faţa Comisiei Senatoriale “decembrie 1989″ pînă cînd aceasta nu va accepta îndeplinirea anumitor condiţii. Motivele acestei atitudini sînt nedumeririle asociaţiei “17 Decembrie” legate de activitatea de pînă acum a Comisiei Senatoriale.

O primă nedumerire e legată de scopul acestei comisii. Oficial s-a declarat că se urmăreşte “aflarea adevărului despre revoluţie”.

Ne punem întrebarea: de ce vor domnii senatori să afle adevărul despre revoluţie? Este vorba de dorinţa satisfacerii unei curiozităţi platonice? Atunci, precizăm: membrii asociaţiei “17 Decembrie” n-au avut şi nu au nici un fel de curiozitate platonică legată de istoria revoluţiei. Ceea ce preocupă asociaţia noastră este tragerea la răspundere a celor vinovaţi de crimele din decembrie 1989.

Intuiţia mea, care m-a făcut să îndemn la boicotarea activităţii Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989”, s-a dovedit corectă. În 16 decembrie 1994, cu prilejul audierii preşedintelui Ion Iliescu, Sergiu Nicolaescu a propus o aministie generală cu privire la evenimentele din decembrie 1989 (stenograma audierii preşedintelui Iliescu de către Comisia Senatorială „Decembrie 1989” o găsiţi pe blogul lui Ion Iliescu – linc). Convingerea mea e că de la bun început Comisia Senatorială înfiinţată de Sergiu Nicolaescu nu a avut alt scop decît să constituie cadrul prin care să se înainteze o propunere de aministie a crimelor din decembrie 1989 – acesta fiind principalul scop al celor care au preluat puterea după fuga lui Ceauşescu. După cei peste 1000 de morţi înregistraţi la revoluţie, nu se putea înainta o propunere de amnistie generală netam-nesam, ci era nevoie să se simuleze un cadru în care se „cercetează” şi „studiază” revoluţia şi care să facă propunerea „competentă” pentru o amnistie generală.

Din punctul meu de vedere nu a existat niciodată o problemă a adevărului despre revoluţie, fiindcă pe acesta noi, timişorenii, îl cunoaştem. Problema, de la bun început, a fost doar de tragere la răspundere a criminalilor din 1989. Falsificarea istoriei revoluţiei tot din interesul de a-i scoate basma curată pe criminali se produce.

În perioada 1992-1994, cînd a activat Comisia Senatorială, deja trecuseră 3-5 ani de la revoluţie şi consideram că e prea tîrziu să se ceară mărturii. Istoricii timişoreni Florin Medeleţ şi Mihai Ziman, care au scris prima broşură despre revoluţia timişoreană, editată de Muzeul Banatului în 1990 (linc) sînt şi mai drastici: După numai o lună de la revoluţie ei declară că „se constată, o dată cu trecerea zilelor, o estompare a amintirilor (confuzii de zile, omisiuni de mare întindere), care este firească şi omenească. De aceea consemnările mărturiilor după data de 20 ianuarie 1990 le considerăm importante dar mai puţin relevante decît cele de dinainte de această dată pe care am stabilit-o arbitrar”.

De altfel, nu e nimic neobişnuit în ceea ce au scris Medeleţ şi Ziman. Orice poliţist ştie că atunci cînd investighează o infracţiune, trebuie să ia declaraţii de la martori „la cald”, imediat după producerea evenimentului. Nu după 1 an, 2 sau 20.

Subliniez aceste păreri pentru a reliefa penibilitatea celor care pretind că dezvăluie adevărul despre revoluţie căutînd acum, după peste 20 de ani, diferite mărturii, şi neglijînd exact declaraţiile care s-au făcut în focul revoluţiei şi imediat după. Pe acest blog găsiţi înregistrări video şi audio luate atunci, în focul revoluţiei. Uneori aceste înregistrări conţin dezinformări, dar se vede exact cine a răspîndit dezinformarea. Nu e vorba de forţe obscure, ci de oameni în carne şi oase, identificabili. Oamenii aceştia, în carne şi oase, vor să ne convingă că alţii sînt vinovaţi – agenturili străine, forţele secrete, forţe obscure, numai nu ei.

De aceea orice dezvăluire senzaţională despre decembrie 1989 apărută la mult timp după evenimente eu o privesc cu maxim scepticism. Să luăm cazul lui Petru Bogatu (linc), care după 21 de ani declară că graniţa româno-sovietică s-a deschis în 22 decembrie 1989 înainte de fuga lui Ceauşescu, el primind telefon despre faptul deschiderii acestei graniţe „în jurul orei 11” (se ştie că fuga lui Ceauşescu din clădirea CC s-a petrecut la ora 12,08). Dacă faptul ar fi adevărat, ar fi într-adevăr ceva ciudat. Convingerea mea este că, dacă timp de 21 de ani nimeni n-a mai pomenit despre asta, faptul pur şi simplu n-a existat. Trebuie cercetate ziarele locale apărute chiar în decembrie 1989 sau eventual în ianuarie 1990, din Republica Moldova şi din judeţele româneşti de la graniţa sovietică, să vedem dacă vreunul aminteşte despre un asemenea eveniment deosebit. Dacă nu găsim vreo confirmare, aproape sigur că spusele lui Bogatu sînt baliverne, iar memoria acestuia îi joacă o festă, datînd cu ora 11 un telefon care poate nu l-a primit decît la ora 13. A greşi cu 2 ore datarea unui eveniment după 21 de ani este ceva perfect normal. Problema e că o să apară mulţi care vor spune acelaşi lucru – deschiderea graniţei româno-sovietice înainte de fuga lui Ceauşescu – nu din amintiri proprii ci ca urmare a citirii articolului lui Bogatu.

Lucrurile s-ar putea lămuri prin identificarea ofiţerilor de grăniceri care în 22 decembrie 1989 erau la punctul de trecere a graniţei Ungheni (la care se referă Bogatu) şi întrebarea acestora dacă a existat o deschidere a graniţei înainte de fuga lui Ceauşescu, şi dacă da, din al cui ordin. După cum cunosc eu însă presa românească, nimeni nu va face o astfel de anchetă, şi dacă o va face, n-o va publica dacă nu are un rezultat senzaţional, care să ajute la vînzarea ziarului / creşterea audienţei.

 

2 Responses to “Despre metodologia cercetării istorice”

  1. Valeriu Mangu Says:

    Domnule Marius Mioc,

    Nu sunt specialist in Istorie, desi de/a lungul timpului m/am ocupat, secvential, de o serie de momente din istoria noastra nationala. Dar fiindca articolul dvs. imi este adresat in principal mie, gestul dvs. ma obliga sa va raspund.
    Incercand o definitie, fara pretentia de a fi atotcuprinzatoare, se poate spune ca Istoria este stiinta care are drept scop restituirea trecutului, ASA CUM A FOST.
    Dar trecutul nu este compus numai din momente, marcate in timp, ci si din TRAIRI, din MENTALITATI, din PLANURI, din STARI, apoi OBICEIURI, fapte de tot felul/economice, juridice, culturale etc. In acest sens am avut surpriza sa aflu la un moment dat ca dl. prof. univ. Gheorghe Dumitrascu, celebrul fost senator de la Constanta, preda un curs despre mentalitati.
    Istoria, ca stiinta, nu poate, in demersul sau de restituire a adevarului despre trecut, sa ocoleasca toate aceste domenii. Informatia potrivit careia Steaua a invins Real Madrid la 23 mai 1986, continand deci o sumedenie de neadevaruri, nu este propriu/zis specifica Istoriei, ci mai degraba Statisticii ori. fie si asa, capitolului din Istorie care se ocupa de inregistrarea unor date. A face istoria acelei partide inseamna mult mai mult decat statistica/inseamna reconfigurarea evenimentului in toata dinamica sa, neocolind incarcatura emotionala a momentului, impactul produs de victorie asupra romanilor, starea fotbalului romanesc, dar si european la acel moment, jocurile de culise, nivelul tehnic, dar si intelectual al jucatorilor, miza jocului, atat financiara, cat si politica, asteptarile noastre, ale romanilor, contributia anteronorilor, chiar a nevestelor ori iubitelor fotbalistilor s.a.m.d.
    Istoria este asadar o stiinta care cere abordarea temei din nenumarate directii, daca vrem sa avem o restituire a trecutului cat mai aproape de adevar.
    Din considerentele expuse in fuga mai sus rezulta o concluzie certa: a scrie Istoria este un lucru extrem de greu. Si mai rezulta una: a falsifica Istoria este un lucru extrem de usor.
    Datele, numele, denumirile sunt cel mai usor de retinut si Istoria, cel putin cea care mi s/a predat mie in scoala, s/a concentrat as zice in mod exclusiv, spre aceasta forma de prezentare. De pilda, despre Stefan cel Mare nu stiu mare lucru/stiu, de exemplu, ca a construit 47 de biserici si ca a domnit intre 1457/1504. Dar nu stiu nimic despre el ca om, nu stiu nimic despre viata de la Curte, despre obiceiurile lui, ca sa nu spun apucaturile lui si care, de buna/seama, vor fi avut inraurire asupra deciziilor sale politico/militare. Nu stiu de cine a fost inconjurat, de pilda daca era bautor si, daca da, cu cine avea obiceiul sa bea, nu stiu nimic despre viata oamenilor Moldovei acelor vremuri, despre invatamantul, justitia, economia, diplomatia Moldovei ultimei jumatati a secolului al XV/lea. Nu cunosc apoi contextul european, ca sa nu merg mai departe, spre Rusia. Toate aceste elemente, dar si altele pot explica momente, decizii, situatii adesea mai bine decat un act oficial.
    Falsificarea Istoriei nu inseamna numai falsificarea datelor, numelor, denumirilor, ci si a mentalitatilor, starilor, paramentrilor de care am vorbit anterior. Falsificarea se poate realiza inclusiv prin omisiune, prin prezumtii bazate doar pe morala etc.. Despre Nicolae Ceausescu am citit undeva ca se imbraca in camasa de noapte. Asta arata, in masura in care informatia este corecta, ca fostul Presedinte n/a reusit sa se desprinda de obiceiurile capatate in copilarie. Este un amanunt la prima vedere nesemnificativ, dar care poate sa explice anumite decizii politico/statale ale sale. Desi m/am ocupat as zice zilnic in ultimul an si jumatate de momentul 1989, nu pot in clipa de fata sa spun in ce an s/a nascut Nicolae Ceausescu. Un astfel de amanunt biografic nu este esential temei, dar, desigur, el nu poate fi ignorat in totalitate, avand relevanta, de pilda, in stabilirea varstei acestuia la momentul respectiv, varsta care, si ea, spune ceva in ceea ce priveste capacitatea fizica, capacitatea intelectuala etc.
    Cand dl. Petru Bogatu spune ca granitele s/au deschis inainte de evacuarea lui Nicolae Ceausescu din sediul CC nu are importanta ora, ci EVENIMENTUL. Omul poate sa greseasca/putea sa fie ora 11,00 dupa cum putea sa fie 11,34, dupa cum putea ca la Chisinau sa fie ora 10, dupa fusul orar de acolo, pe care nu il stiu in clipa de fata. In cazul temei intereseaza evenimentul, anume ca granitele au fost deschise cat timp Nicolae Ceausescu era, teoretic vorbind, in fruntea statului. Asta i/a atras dlui Bogatu atentia si asta a retinut si dupa 21 de ani. Desigur ca putem proceda si invers: daca dl. Petru Bogatu ne indica doar ora/ sa zicem, retinuta de acesta ca fiind 11,00 deoarece s/a uitat la ceasul de pe hol, fiindca a auzit la radio emisiunea despre cotele Prutului programata zilnic la ora 11,00 etc./, informatia nu spune nimic daca n/o exploatam, anume ca de aici rezulta ca granitele au fost deschise inainte de 12,09, ora evacuarii din CC, deci inainte de evacuare.
    Dar dl. Petru Bogatu ne comunica nu ora, ci EVENIMENTUL in cauza, caci acesta, repet, i/a atras atentia/ca Ceausescu era inca, teoretic, in fruntea statului cand s/au deschis granitele. Asta a retinut si asta este, pana la urma, important pentru Istorie, nu numaidecat, in problema in discutie, ora.
    Dvs, aplicati Istoriei o metodologie exclusiv de tip statistic, care nu lumineaza mare lucru din evenimente. Si, ca sa dau un exemplu, cartea dvs. consacrata proceselor privind Timisoara nu valorifica deloc materialul publicat, nefiind altceva decat o reproducere a hotararilor judecatoresti. Nu exista in carte deloc o analiza a materialului. Nu spun ca n/ati facut un lucru bun, dar daca ati fi facut o analiza COMPARATA ati fi vazut ca respectivele hotarari sunt gresite/am dat undeva pe blog cazul decedatei Lepa Barbat, a carei moarte este pusa in sarcina lui Ion Coman etc. Comp., dar si a raposatului Mihai Chitac si a dlui Victor Atanase Stanculescu, desi acestia nu se gaseau la ora mortii in Timisoara.
    Restituirea evenimentelor de acum 21 de ani este cu atat mai dificila data fiind implicarea serviciilor secrete, atat romanesti, cat si straine. Multe probe materiale au fost distruse, altele contrafacute. Multi martori importanti au disparut dintre noi destul de repede/iata, aflu ca fostul sef al Centrului de calcul al DSS, Nicolici, care a fost la Timisoara, a trecut si el destul de repede dupa 1989 in lumea celor drepti. Apoi, in toti acesti ani discutiile asupra temei s/au concentrat asupra a doua/trei intrebari/Cine a tras in noi dupa 22? Cum a murit Vasile Milea? A fost executat Nicolae Ceausescu la Targoviste, respectiv a fost ingropat sau nu in Ghencea civil?/, lasand la o parte propaganda oficiala, interminabilele scandaluri privind titlurile de revolutionar, scandalurile de la finele fiecarui an prilejuite de participarea dlui Ion Iliescu la comemorari. A realizat cineva pana acum o analiza secventiala, prin separarea momentelor, prin analiza lor din cat mai multe directii? Prea putin/dupa stiinta mea,doar dl. Viorel Domenico a facut o astfel de treaba, cat de cat rotunda.
    Dupa cum Istoria nu se scrie cu DACA, tot asa nu se scrie nici cu CRED si nici punand in fata calitatea de participant, intr/un fel sau altul, la evenimente. Nici macar dl. Iulian Vlad, capul inlaturarii lui Nicolae Ceausescu, n/ar reusi acest lucru, asta fiindca este, ca si dvs., PARTE.
    Al dvs., Valeriu Mangu

    • mariusmioc Says:

      Domnule Mangu, eu pun la îndoială tocmai faptul că lui Bogatu i-a atras atenţia în decembrie 1989 faptul că graniţa româno-sovietică s-ar fi deschis înainte de fuga lui Ceauşescu. Eu cred că domnului Bogatu i-a venit ideea asta abia recent, în urma citirii mai multor articole cu scenarii despre revoluţia din 1989 şi a faptului că memoria sa despre evenimente a slăbit firesc odată cu trecerea timpului.
      Dacă fapta pomenită ar fi reală, nu numai Bogatu ci mulţi alţii ar fi remarcat-o, şi s-ar fi găsit cineva să vorbească despre ea încă din 1990, nu ar fi rămas un lucru tainic timp de 21 de ani. Deschiderea graniţei între 2 state nu e un eveniment despre care să aibe cunoştiinţă doar 2-3 persoane.


Lasă un răspuns la mariusmioc Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.