Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Pacepa în „Orizonturi roşii”: „Nicolae Militaru, unul din generalii favoriţi ai lui Ceauşescu” martie 31, 2011


Faptul că generalul Militaru, ministrul apărării în guvernul instaurat în decembrie 1989, este omul ruşilor, se ştia din cartea „Orizonturi roşii” a generalului Ion Mihai Pacepa, fost şef al securităţii ceauşiste fugit în SUA. Cartea a fost difuzată şi la Europa Liberă, post de radio cu largă audienţă în epocă. De aceea, cînd l-am văzut pe Militaru în decembrie 1989 imediat am făcut legătura cu cele auzite din cartea lui Pacepa. Bănuiesc că, deodată cu mine mulţi alţi români şi-au amintit de acelaşi lucru.

În prima parte a anului 1990, cu ajutorul soră-mii din America (linc) am făcut rost şi de o ediţie tipărită a cărţii generalului Pacepa şi am tălmăcit, pentru revista „Forum Studenţesc” din Timişoara, fragmentele legate de relaţia generalului Militaru cu sovieticii. Deasemeni am purtat cartea pe la mitinguri, arătînd-o şi altora.

Este interesant ce scrie Pacepa despre Militaru, dar, privind retrospectiv la legendele ţesute în jurul revoluţiei din 1989, este interesant şi ce nu scrie. Pacepa nu este un om care să fi aflat doar marginal despre cazul Militaru. După propriile sale afirmaţii, Pacepa este omul care i-a prezentat personal lui Ceauşescu informaţiile care au determinat mazilirea generalului Militaru.

Pe scurt, Pacepa scrie despre Militaru că:
– a făcut sex cu o agentă sovietică, fiind înregistrat audio de securitate.
– a acceptat ideea de a da ataşatului militar sovietic la Bucureşti, fost coleg de-al său din timpul studiilor militare, cartea cu telefoanele Marelui Stat Major al armatei române, document cu caracter secret.

Ce NU spune Pacepa despre Militaru este că acesta ar fi fost implicat într-o conspiraţie care avea scopul răsturnării lui Ceauşescu. Acestea sînt susţineri făcute de Militaru după revoluţie (voi prezenta pe blog afirmaţiile lui Militaru despre această problemă) care mie mi se par foarte dubioase. Militaru avea deja agăţată tinicheaua de „om al ruşilor” prin cartea lui Pacepa, iar difuzarea cărţii la Europa liberă (şi după 1989, şi în România) a făcut faptul prea cunoscut ca să mai poată fi ascuns. Mai ales după începutul mişcării CADA care a cerut înlăturarea lui Militaru (punctul 4 pe lista de revendicări – linc), pomenindu-se în discuţiile televizate şi despre dosarele „Corbii” (linc), faptul că Militaru avea legături cu ruşii a ajuns cunoscut şi de cei care eventual rataseră transmiterea cărţii lui Pacepa la „Europa Liberă”. În aceste condiţii, cea mai bună variantă pentru Militaru era să spună „da, am colaborat cu ruşii, dar din adînc patriotism, dorind să izbăvesc ţara de sub dictatura lui Ceauşescu”.

Dacă Pacepa însuşi ar apărea astăzi să vorbească despre complotul generalului Militaru vizînd răsturnarea lui Ceauşescu, întrebarea firească care ar trebui să i se pună este: de ce n-ai scris nimic despre asta în „Orizonturi roşii”? Ai un capitol întreg despre Militaru acolo, povesteşti cum tu personal l-ai determinat pe Ceauşescu să-l mazilească, de ce în capitolul ăla vorbeşti doar despre găinării, partide de sex şi transmiterea unui document secret, şi nimic despre complot?

Cartea „Orizonturi roşii” a fost între timp tălmăcită în româneşte şi este disponibilă şi pe internet (linc). Iată fragmentele despre Nicolae Militaru:

„N-am avut prea mult de lucru în ultimile zile, şefule”, a spus Manea. „Tovarăşul a avut o întîlnire cu ministrul apărării şi cadrele superioare ca să-i felicite pentru manevrele recente. Ştii cine a fost cel mai bun? Generalul Militaru a cîştigat toate medaliile! Îţi aminteşti ce apariţie spectaculoasă a avut cînd a deschis ultima paradă de ziua naţională? Era acolo, ca un Făt Frumos, în maşina sa decapotabilă, salutînd unitate după unitate şi dînd apoi raportul Tovarăşului. Toate fetele erau nebune după el, nu-i aşa?”. Nicolae Militaru, unul din generalii favoriţi ai lui Ceauşescu, era comandantul celei mai importante regiuni militare a României, care includea Bucureştiul.

(…)

Olga în carne şi oase

„Am un film pentru tovarăşul general”, a spus Iosif cu un aer obosit, scoţînd din geantă o rolă de film de 16 milimetri. Cînd au pornit aparatul de proiecţie am văzut-o pe Olga în carne şi oase. Tocmai pleca dimineaţa de la hotel. Deşi trecută de vîrsta tinereţii, este o mică femeie atrăgătoare, cu păr lung, blond, fluturînd ca o coamă de cal şi cu buze sexy.

Aparatul de filmat o urmărise pe Olga întreaga zi, iar în film apăreau cîteva fragmente. Se plimba pe jos, se urca în tramvai, lua un taxi, intra în muzee şi prăvălii, încercînd să se poarte cît mai firesc. Am observat însă încercările ei de a scăpa de agenţii sovietici, aflaţi şi ei pe urmele sale.

Era aproape ora 8 cînd Olga a intrat la restaurantul Lido. S-a aşezat într-un colţ întunecat, de unde putea urmări lesne uşa de la intrare. Deodată s-a făcut auzit şi sonorul filmului, fiindcă a început să funcţioneze microfonul din vaza de ceramică de pe masă. Puţin după 8 şi jumătate un bărbat a venit spre ea, i-a sărutat mîna şi s-a aşezat alături. Fiindcă aparatul de filmat ascuns era îndreptat spre Olga, bărbatului i se vedea doar spatele. Era cam de înălţimea mea, iar ceva din gesturile şi felul său de comportare mi se părea cunoscut. Olga devenea din ce în ce mai afectuoasă pe măsură ce-şi amintea de frumoasele zile şi pasionatele nopţi din trecutul lor. A început să facă manevre pe sub masă, la început cu un picior, apoi cu amîndouă.

Olga povesteşte cum a renunţat la postul de profesoară la Academia Militară pentru o slujbă la Ministerul de Externe. Tocmai fusese numită într-un post la ambasada sovietică din Sofia, unde va începe lucrul peste 2 săptămîni. S-ar putea întîlni iar la sfîrşit de săptămînă. „Sînt doar 5 ore de mers cu maşina”. Nu vrea să-i telefoneze, n-ar fi înţelept din partea ei, dar un vechi prieten de la ambasada lor din Bucureşti, „tot militar”, ar putea fi intermediar. „Îl vei recunoaşte. A fost prieten şi cu tine. L-am rugat să vină aici pe la 10, ca să puteţi stabili amîndoi un aranjament”. Olga spune că va trebui să plece a doua zi dimineaţă cu grupul de turişti sovietici.

Cînd prietenul sovietic al Olgăi a venit, era chiar ora 10. „Mii de bombe!”, am exclamat încet. Aparatul de filmat se apropiase şi cînd am văzut faţa aceea zîmbitoare cunoscută mie, am căutat imediat să opresc aparatul de proiecţie. În minte vedeam acea faţă suprapusă peste alta cu chipiu militar. O vedeam conducînd un „Gaz” decapotabil, de fabricaţie sovietică, mergînd de la o unitate militară la alta în Piaţa Stalin pentru salutul militar, iar apoi oprindu-se în faţa tribunei oficiale în timpul paradei de 23 August: „Tovarăşe secretar general al Partidului Comunist Român, sînt comandantul paradei pentru 23 August, general-locotenent Nicolae Militaru”.

Am pornit din nou aparatul de proiecţie. Imaginea era acum normală, arătîndu-l pe Militaru plăcut surprins şi strîngînd prieteneşte mîna noului venit. Au început de îndată să vorbească despre perioada cînd fuseseră amîndoi studenţi la Academia Militară Sovietică. Sovieticul „Vania” tocmai fusese numit în post la Bucureşti. „Acum sînt ataşat militar aici”, a spus. „Avem motive bine întemeiate să ne întînim din cînd în cînd”.

Militaru i-a dat numărul său de telefon direct, de la birou. „Ca să n-ai de a face cu tot Statul Major. Dacă nu-s prezent să revii, nu e nici o problemă”.

Au mai cerut un rînd de coniac.

„Cînd Olga va mai veni la Bucureşti, îţi voi telefona”, a spus Vania. „Cînd vei răspunde, voi închide. Apoi voi telefona iar şi voi lăsa telefonul să sune o dată. Cînd ea va merge pe litoralul Mării Negre, voi lăsa telefonul să sune de 2 ori”.

Militaru şi Olga trebuiau să-şi aranjeze întîlnirile anticipat. Deja se ridicaseră de pe scaune, gata de plecare, cînd Vania părea că mai are de spus ceva. „Mi-ai putea face un serviciu, ca între vechi prieteni? M-ar ajuta mult dacă mi-ai putea împrumuta cartea de telefon a Statului Major. Sînt nou aici şi nu cunosc pe nimeni”.

Militaru părea că-i studiază cu atenţie pantofii. „Cred că şti că n-am voie să fac o copie xerox”. Cartea de telefon a Statului Major cuprindea şi Direcţia de Informaţii a Armatei şi era considerată ultrasecretă.

„Îmi trebuie numai pentru 2-3 ore, ca să mă familiarizez cu oamenii şi departamentele cu care voi lucra. Poate îmi voi face nişte însemnări, dar nu o copie xerox. Pe cuvînt de onoare”.

S-au înţeles în cele din urmă ca luni Vania să ceară oficial să fie primit de Militaru, care va aranja să fie cîteva minute singur în birou şi va strecura cartea de telefon în geanta lui Vania.

„În aceeaşi seară ţi-o pot lăsa în cutia poştală”, a sugerat Vania.

„În regulă. Uite cartea mea de vizită cu adresa”, a spus Militaru. Cei 3 au pornit spre uşă.

În acest moment Iosif a oprit aparatul de proiecţie.

– Mai e mult din film, dar nu merită. Generalul Militaru a plecat cu Olga, în maşina lui. Au petrecut noaptea la un mic motel de pe şoseaua spre Braşov. Am avut baftă. Cînd au comandat apă minerală le-am trimis-o într-o frapieră cu microfoane ascunse.

Iosif a pus pe masă trei casete.

– S-au regulat toată noaptea. Poate o va interesa pe tovarăşa Elena. Şeful centrului de supraveghere zice că n-a mai avut asemenea casete sexy. Şi să ştiţi că are multe din alea!

Iosif a mai spus că, după ce s-a despărţit de Olga şi Militaru, Vania s-a dus la gară şi a luat un tren spre Braşov. La scurt timp după ce a ajuns acolo a urcat într-un alt tren spre Bucureşti şi a coborît la Ploieşti. O maşină cu şofer de la ambasada sovietică îl aşteptau.

– Băieţii mei l-au fotografiat tot timpul, a spus Iosif, punînd pe masă un dosar. Nu ştim încă tot despre Vania. Doar că a ajuns acolo. Dar şmecheria cu trenul, ca să înşele vigilenţa noastră, e tipic sovietică.

Era clar că e vorba de o operaţiune de spionaj militar sovietică.

Nicolae Militaru era membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român din 1969 şi comandant al regiunii militare Bucureşti din 1970. Fratele său, Aldea, era de asemeni membru al Comitetului Central şi membru al Marii Adunări Naţionale. După invazia sovietică în Cehoslovacia, Nicolae Militaru fusese ales de Ceauşescu însuşi să fie comandant al Regiunii Militare Bucureşti. Ceauşescu a fost atît de satisfăcut de realizările lui Militaru, încît se hotărîse să-l promoveze în funcţia de ministru adjunct al apărării naţionale cu numai o săptămînă înainte. Numirea urma să aibe loc înainte de plecarea lui Ceauşescu la Washington.

(…)

Ceauşescu a început să se plimbe prin birou iar apoi, ca şi cînd ar fi încercat să pună pe planul al doilea o altă veste proastă, a întrebat: „Luchian ăsta e tîmpit, sau doar se preface?”. Fără să mai aştepte răspunsul, a continuat: „Dacă veştile tale sînt tot aşa de proaste ca şi cele ale lui Coman, ar fi bine să pleci şi tu”.

„Îmi pare rău, dar aşa e”, am răspuns fără să mă mişc.

„Atunci pleacă”, a spus aşezîndu-se în fotoliul său special care îl făcea să pară mai înalt. A început să se joace cu stiloul său negru preferat.

I-am prezentat cît mai pe scurt cazul Militaru. Cînd am ajuns la întîlnirea de la restaurant, Ceauşescu a îngheţat, cu mîna dreaptă în aer. Cînd am rostit numele lui Militaru stiloul i-a căzut din mînă, făcînd un zgomot surd la atingerea mesei. Liniştea din cameră era atît de densă, că o puteai tăia cu cuţitul.

Cînd am terminat, Ceauşescu rămăsese fără replică. Faţa îi era desfigurată, cu gura strîmbă şi ochii mici. Mîinile îi paralizaseră. Corpul i se chircise. După multe minute, a plecat în grabă din birou, lăsînd uşa deschisă. L-am auzit vomînd.

Cînd s-a întors, devenise un bătrîn care purta un costum prea larg pentru el. M-a privit.

– Tocmai m-am întîlnit cu Brejnev. M-a sărutat cînd am plecat.

După o altă pauză lungă, Ceauşescu a apăsat un buton. Manea şi-a făcut apariţia imediat.

– Un pahar cu apă. Şi decretul pe care l-am semnat pentru Militaru.

Ceauşescu a golit paharul dintr-o înghiţitură. Apoi a rupt cu violenţă în bucăţi decretul prin care Militaru urma să fie numit ministru adjunct al apărării.

– Curvarul! Ticălosul!

A ieşit din cameră pe uşa laterală, fără să mai spună altceva. Încă stăteam pe scaun cînd Manea, nedumerit, a deschis uşa.

– Ce se întîmplă, şefule? m-a întrebat cu glasul său inexpresiv. Tocmai am primit telefon de la poarta principală că tovarăşul a plecat şi asta-i tot.

– Hai să luăm de jos bucăţile astea de hîrtie şi să le ardem.

– Păcat de el, a spus Manea fără emoţie. Era grozav cînd comanda parada de 23 August.

Mai citeşte:
Nicolae Militaru despre afirmaţia sa că „Frontul există de 6 luni”
În 1983 Nicolae Militaru îi scrie lui Nicolae Ceauşescu: „În ultimii 25 ani viaţa mea a fost permanent legată de Dumneavoastră”
Silviu Brucan: „Dacă un complot ar fi fost organizat atunci noi, conducătorii Frontului, am fi fost primii care să ne lăudăm cu asta”

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.