Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Ana Blandiana despre Gogu Rădulescu şi cartea ei tipărită în 1989 aprilie 15, 2011


Pe saitul Ziarişti on-line (linc) s-a publicat un document de la începutul anilor 1990: Scrisoarea mai multor intelectuali în favoarea fostului membru al C.P.Ex. Gogu Rădulescu, arestat la acea vreme, împreună cu întregul C.P.Ex., pentru faptul că, în şedinţa C.P.Ex., şi-a dat acordul pentru reprimarea cu foc a revoluţiei. Scrisoarea sună aşa:

Domnule procuror general,

Ne adresăm dvs. în legătură cu Gogu Rădulescu, fost, pînă în 22 decembrie 1989, Preşedinte al Curţii Superioare de Control Financiar şi înalt demnitar al PCR. Avem încredere în discernămîntul procuraturii şi nu dorim în nici un fel să influenţăm mersul anchetei. Dacă totuşi vă scriem aceste rînduri, este pentru a vă atrage luarea aminte asupra unei laturi a personalităţii lui Gogu Rădulescu de care, ea nefiind propriu-zis publică, nu toată lumea a avut cunoştinţă. Dar cum însuşi procesul instituit de procuratură implică în cazul lui Gogu Rădulescu o obligatorie componentă morală, credem util a vă semnala tocmai această latură.

Gogu Rădulescu se numără printre extrem de rarii membri ai clasei politice româneşti aflată pînă deunăzi la putere care s-a comportat, în raporturile lor sociale, nu numai firesc şi demn, dar cu o mare generozitate. În pofida blocării, în faşă, de către dictator a relaţiilor personale ale majorităţii conducătorilor politici ai ţării, mai ales în ultimul deceniu, Gogu Rădulescu le-a continuat pe ale sale, cu o seamă de intelectuali marcanţi, unii dintre ei chiar disidenţi, ajutîndu-i după puterile sale şi într-un mod absolut dezinteresat. Pentru cei care l-au cunoscut nu constituie un secret sprijinul acordat de el şi în trecutul mai îndepărtat unor personalităţi ale culturii naţionale marginalizate sau oprimate de către regim, cum ar fi Arghezi, Noica, Maria Tănase, Victor Slăvescu, Şerban Cioculescu şi numeroşi alţii.

Există scrisori de la unii dintre aceştia, care conţin dovada clară a acestui sprijin. Unora, Gogu Rădulescu le-a salvat viaţa, în sensul cel mai propriu al expresiei. În anii din urmă, zeci de scriitori, pictori, muzicieni au beneficiat de generoasa lui atitudine, fie reuşind să onoreze invitaţii în străinătate graţie semnăturii puse de Gogu Rădulescu pe cererile lor, în mod repetat respinse de către serviciul de paşapoarte, fie obţinînd prin intervenţia lui soluţionarea unor grele şi cîteodată dramatice probleme de viaţă. Pentru noi, cei care semnăm această scrisoare, ca şi pentru alţii, pe care nu i-am găsit la vreme, dar care ni s-ar fi alăturat cu siguranţă, Gogu Rădulescu a reprezentat un fel de instituţie neoficială, care îndrepta, ori de cîte ori îi stătea în putinţă, erorile comise de o administraţie obtuză şi anticulturală.

Niciodată Gogu Rădulescu n-a abuzat de funcţia sa în stat pentru a face apropiaţilor săi favoruri: ceea ce făcea el era cu mult mai mult, şi anume să acorde unor oameni valoroşi, destui dintre ei personalităţi de seamă ale ţării, acea asistenţă morală şi materială, pe care oficialitatea le-o refuza, tot mai des în ultima vreme şi, am zice, din principiu.
Vă scriu, domnule procuror general, nişte oameni care îl cunosc de mult de omul cu spirit larg, cu vederi democratice, incapabil de fapte nedemne, oricînd gata a întinde o mînă de ajutor celor aflaţi în dificultate, care este Gogu Rădulescu – vă scriu nu pentru a vă solicita clemenţă, ci pentru că socotesc de datoria lor să lumineze un aspect moral esenţial al personalităţii acestuia.
Primiţi, vă rugăm, domnule procuror general, expresia sentimentelor noastre de consideraţie.

24 ianuarie 1990

Geo Bogza, Augustin Buzura (scriitor), Z. Ornea (scriitor), Nicolae Manolescu (scriitor), Mihai Giugariu (scriitor), Prof. N.D. Setlacec, Ana Blandiana, Eugen Simion (scriitor), Dan Hăulică (scriitor), Dan Grigore (pianist, directorul Filarmonicii “George Enescu”, Bucureşti), Cristian Mandeal (dirijor), Valentin Gheorghiu (pianist), Ştefan Gheorghiu (violonist, profesor), Romulus Rusan (scriitor), Cristina Anghelescu (violonistă), Cristian Popişteanu (istoric), Valeria Seciu (actriţă), Adina Darian (critic de film), Voichiţa Ivaşcu Paris (ziaristă), Ing. Horia Cosma, Oradea, Dr. F. Boeraş (oftalmolog), Gabriel Dimisianu (scriitor), Horia Andreescu (dirijor), Al. Paleologu (ambasadorul României în Franţa), Radu Cosaşu (scriitor), Dan C. Mihăilescu (scriitor), Tania Radu (cercetător – sotia lui DCM), Ion Ianoşi (scriitor), A. Latzina (scriitoare germană), Szasz Ianos (scriitor maghiar), Mircea Dinescu (preşedinte al Uniunii Scriitorilor), Marin Sorescu (scriitor), Marta Camarache (critic muzical), Dinu Cernescu (regizor teatru).

Urmare a acestei apariţii de pe internet, am dorit să aflu şi punctul de vedere al uneia din semnatarii acestei scrisori – Ana Blandiana, membră a CFSN din 22 decembrie 1989 dar demisionată mai apoi din acest organism. I-am scris doamnei Blandiana următorul e-mail:

Stimată doamnă Ana Blandiana,

Pe saitul „ziarişti on-line” a fost publicat un document despre o scrisoare a mai multor intelectuali, printre care şi dv., în favoarea lui Gogu Rădulescu.

Vă rog să confirmaţi dacă documentul este autentic, şi în caz afirmativ, v-aş ruga să-mi furnizaţi nişte precizări suplimentare:
– cum a luat naştere acea scrisoare colectivă, din iniţiativa cui, în ce împrejurări?
– care sînt acţiunile concrete făcute de Gogu Rădulescu în sprijinul culturii române şi dacă dv. personal sau domnul Rusan aţi beneficiat de acest sprijin?
– în ce împrejurări aţi izbutit să publicaţi în 1989 un volum, deşi fuseseţi pomenită la Europa Liberă? Aţi avut sprijinul unor persoane din conducerea PCR şi dacă da, care sînt acelea?
– cunoaşteţi existenţa vreunui demers făcut în 1990 pentru eliberarea din puşcărie a lui Gogu Rădulescu şi aţi participat la un astfel de demers? (documentul publicat de „ziarişti online”, în ciuda titlului folosit la publicare, nu conţine o cerere explicită de eliberare a lui Gogu Rădulescu, dar vreau să mă lămuresc dacă nu există o altă scrisoare care să conţină o astfel de cerere)
– orice alte informaţii pe care doriţi să le împărtăşiţi despre Gogu Rădulescu şi documentul respectiv ar fi binevenite.

Răspunsurile dv. îmi sînt necesare pentru a scrie un articol pe saitul meu https://mariusmioc.wordpress.com, sait consacrat istoriei recente a României.

Doamna Ana Blandiana a avut amabilitatea să-mi răspundă. Răspunsul e semnat şi de Romulus Rusan, cosemnatar al scrisorii în favoarea lui Gogu Rădulescu. Iată acest răspuns:

Stimate Domnule Mioc,

Documentul pe care mi-l semnalaţi (şi vă mulţumesc, pentru că altfel ar fi trecut pe lângă noi fără să ştim) este autentic şi, din câte ne amintim, a fost chiar dat publicităţii în ianuarie sau februarie 1990, atunci când devenise clar că oficialităţile voiau doar să mimeze că fac „procesul comunismului”, judecând în bloc pe membrii ultimului CPEx şi eludând 45 de ani de istorie îngrozitoare. ”Halucinant” este doar felul în care editorii de azi ai scrisorii (îi bănuiţi, desigur, şi Dvs.) re-publică documentul niciodată secret, prezentându-l ca pe un senzaţional wikileaks.

Nu ştiu cine a scris scrisoarea şi nu îmi mai amintesc cine ne-a dat-o s-o semnăm (poate Z. Ornea, poate N. Manolescu sau Prof Dan Setlacec), dar am semnat-o din considerente umanitare şi pentru că nu conţinea neadevăruri. Era bolnav, avea 75 de ani, fusese evacuat, şi locuinţa îi fusese ocupată de noul şef al poliţiei, unul dintre viitorii artizani ai represiunii Pieţii Universităţii. Finalmente, Gheorghe Rădulescu a fost condamnat totuşi, la doi ani de închisoare cu suspendare şi a murit într-un azil de bătrâni, cred că încă înainte de expirarea pedepsei.

Mă întrebaţi dacă s-au făcut demersuri pentru eliberarea lui. Bănuiesc că da, câtă vreme doi sau trei dintre semnatari îl frecventau pe Ion Iliescu (nu era cazul meu, Ana Blandiana, care demisionasem din CFSN). S-a văzut că avusesem dreptate îndemnîndu-l în repetate dăţi să îşi dea demisia pe motive de bătrâneţe şi boală şi să îşi scrie memoriile.

Era studentul lui Virgil Madgearu şi Victor Slăvescu, făcuse ani de gulag în URSS şi îl reprezentase apoi pe Nicolae Ceauşescu la CAER, avea ce povesti. N-a făcut-o, era prea înspăimântat şi avea prea puţină încredere în viitor, iar acum este, iată, ”cunoscut” din memoriile lui Pleşiţă şi din „studiile” care vorbesc de „loja cominternistă de la Comana”, unde ne refugiasem într-o căsuţă de paiantă după prăbuşirea la 4 martie 1977 a blocului în care locuisem în Bucureşti.

Am fost, prin forţa împrejurărilor, vecini la Comana, ne-a făcut cunoştinţă fostul său coleg de liceu Gellu Naum, care îl convinsese să-şi cumpere, cum făcuse şi el, o casă ţărănească destul de modestă. Uneori venea, sâmbăta sau duminica, însoţit de multe dintre personalităţile a căror listă aţi citit-o şi dintre care unele veneau să ne invite, în numele lui, şi pe noi. Îi plăcea să fie înconjurat de oameni de cultură, deşi se temea de discuţii cu voce tare, ştia că e urmărit, că are mulţi duşmani, mai ales ca temut preşedinte al Curţii de Control Financiar, şi că nu suntem la fel de precauţi ca şi el. De frica microfoanelor se exprima mai degrabă prin gesturi, în timp ce noi vorbeam deschis şi cu voce tare şi nu ocoleam câtuşi de puţin criticile politice, chiar şi la adresa lui. (Deşi ştiam cât de fricos fusese, două sau trei scene din „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu”, recentul film documentar al lui Andrei Ujică, în care se ploconea în faţa celui pe care ştiam cât îl ura, ne-au întristat şi ne-au dezgustat profund. După cum ne dezgustau diatribele stângiste pe care le rostea, arătând cu degetul spre tavanul tixit de microfoane, împotriva lui Eliade şi Cioran, interzişi atunci în România, dacă se întâmpla să vină vorba despre ei).

Ne întrebaţi, de asemenea, dacă am beneficiat de sprijinul său. Direct, nu. Pe de o parte pentru că problemele mele (AB) veneau mult de deasupra lui şi el nu risca să contrarieze cuplul prezidenţial, iar pe de altă parte, pentru că era prea prudent (când venea vorba de noi) ca să ne faciliteze o viză de paşaport (ne-a refuzat cu prilejul participării la decernarea premiului Herder, şi nu am mai recidivat). În schimb, risca pentru scriitorii şi muzicienii mai tineri şi mai puţin cunoscuţi, pe care el însuşi îi cunoştea mai puţin, pentru că şi răspunderea lui ar fi fost mai mică, în caz de „defecţiune” (unii, ca Ion Marin şi Mihaela Martin, pentru care ne spunea că intervenise la vize, au şi „rămas”). În ceea ce ne priveşte am avut un timp iluzia că vecinătatea de la Comana va avea darul să îndepărteze sau cel puţin să dimineze pericolele care ne ameninţau, dar realitatea ne-a demonstrat că fusesem prea optimişti.

Ne mai întrebaţi cum a reuşit să apară un volum Ana Blandiana, în timp ce oficial era interzisă (cea de a treia interdicţie: din 30 august 1988 până la 22 decembrie 1989). În nici un caz prin paradoxalul G.R., care s-a îngrozit aflând că interdicţia vine de la „cel mai înalt nivel” şi a suprimat întâlnirile cu noi. Publicarea cărţii a fost rezultatul unei duble manipulări: am scris un protest împotriva interdicţiei adresat lui Nicolae Ceauşescu pe care i l-am trimis însă nu numai lui (cu număr de înregistrare la poarta CC), dar şi „spre ştiinţă”, câtorva zeci de ziare şi instituţii culturale din ţară, ca şi celor două posturi de radio „Europa Liberă” şi BBC. Ca urmare a internaţionalizării cazului (au apărut nu numai relatări la cele două posturi de radio, ci si proteste la Universităţile din Heidelberg şi din Padova), am fost chemată şi ameninţată la secţia de cultură (sau presă, nu mai ştiu exact cum se numea), explicându-mi-se că ”degeaba vreau să fac scandal”, pentru că oricum interdicţia „nu există”! Întrucât interdicţia se extinsese şi la cartea unei scriitoare germane, căreia îi scrisesem prefaţa, şi la un volum de istorie literară în care numele AB era doar pomenit, şi bineînţeles la rubrica de mare vizibilitate din „România Literară”, aveau nevoie de un tertip care să demonstreze că protestul şi scandalul sunt nefondate.Tertipul a fost apariţia în librării a cărţii oprite de un an în tipografie şi retragerea ei după numai câteva zile. Relatarea pe larg şi cu detalii concrete a istoriei o găsiţi într-un articol intitulat „Antememorii”, publicat în „România Liberă” la rubrica pe care am deţinut-o în fiecare sâmbătă din 1997 până în 2000 şi republicat în volumul: Ana Blandiana, ”Ghicitul în mulţimi”, ed DU Style, Bucureşti, 2000.

Cu stimă,
Ana Blandiana
(împreună cu)
Romulus Rusan
(deasemenea semnatar al scrisorii în cauză)

 

26 Responses to “Ana Blandiana despre Gogu Rădulescu şi cartea ei tipărită în 1989”

  1. Valeriu Mangu Says:

    Domnule Marius Mioc,

    Este indeobste admis ca un opozant singuratic este mai periculos decat un grup, acesta insa controlat. La „sezatorile” de la Comana patronate de Gogu Radulescu participau oameni care, individual, puteau pune probleme mai mari statului si regimului comunist chiar decat in grup. Pe aceasta linie de gandire nu trebuie exclusa ipoteza ca, de fapt, Gogu Radulescu facea un „joc operativ” in primul rand al Securitatii, care in felul acesta tinea sub control opozanti mai mult sau mai putin notorii ai lui Nicolae Ceausescu, ai sistemului. Faptul ca atata vreme lui Gogu Radulescu nu i s-a intamplat nimic denota cel putin un interes al Securitatii, dar si al lui Nicolae Ceausescu in privinta mentinerii „cenaclului” politico-artistic de la Comana.
    Dar in privinta lui Gogu Radulescu trebuie retinuta prestatia sa din sedinta CPEx din 17.12.1989, cand s-a opus la propunerea lui Nicolae Ceausescu de demitere a ministrilor Apararii si de Interne si a comandantului trupelor de militie-securitate. A facut atunci Gogu Radulescu un joc? Daca da, al cui joc? Al lui Nicolae Ceausescu? Al dlui Iulian Vlad? Al sovieticilor? Al dlui Victor Atanase Stanculescu? Al Elenei Ceausescu?
    In contextul de atunci, opozitia lui Gogu Radulescu, la care s-au raliat Constantin Dascalescu si Gheorghe Oprea, era, judecand teoretic lucrurile, un act de mare curaj, dar si un act de mare inconstienta. In mod normal, Nicolae Ceausescu ar fi trebuit sa-l acuze cumva pe Gogu Radulescu de tradare, de atitudine defetista, capitularda etc., dar n-a facut-o. Atitudinea lui Nicolae Ceausescu a fost mai degraba o provocare – sa nu uitam scena pe care a facut-o, precum si, dupa unele surse, faptul ca a pomenit numele dlui Ion Iliescu.
    Cert este insa urmatorul lucru: fara interventia lui Gogu Radulescu, cei doi ministri ar fi fost cel mai probabil demisi.
    Al dvs., Valeriu Mangu

  2. Valeriu Mangu Says:

    Domnule Marius Mioc,

    Si inca ceva:
    Imediat dupa sedinta CPEx a avut loc, dupa cum stim, teleconferinta. Teleconferinta pe care adjunctii dlui Iulian Vlad si sefii de unitati centrale din DSS au urmarit-o impreuna. La un moment dat apare in sala respectiva dl. Iulian Vlad, cere sefului de cabinet Ordinul 2600, se uita pe el, comunica celor prezenti ca in cuprinsul acestuia nu scrie ca Securitatea este obligata sa se implice in reprimarea manifestatiilor de strada, apoi se retrage impreuna cu adjunctii in cabinetul sau, comunicandu-le acestora ca a fost demis, lucru care, dupa cum rezulta din cuprinsul stenogramei sedintei CPEx, nu era adevarat. Un asemenea joc trebuie sa fi avut o miza. Care sa fi fost aceasta miza?
    Al dvs., Valeriu Mangu

  3. Valeriu Mangu Says:

    Domnule Marius Mioc,

    Informatia ca dl. Iulian Vlad le-a comunicat adjunctilor sai faptul ca fusese demis am retinut-o, cred, din scrierile dlui Alex Mihai Stoenescu. Ea mi-a fost confirmata zilele trecute de unul din participantii la discutia respectiva.
    Al dvs., Valeriu Mangu

    • mariusmioc Says:

      Aveţi surse de informaţie care nu prezintă credibilitate. Rescrierea post-factum a istoriei revoluţiei este o preocupare actuală a securiştilor şi a colaboratorilor acestora.

  4. Valeriu Mangu Says:

    Domnule Marius Mioc,

    La recenta lansare a a cartii dlui Sergiu Nicolaescu intitulata „Mamaliga a explodat!”, dl. Ion Iliescu a dat un exemplu uluitor de simplu privind reprezentarea adevarului. Anume, a aratat unul din degetele unei maini, cu unghia spre noi, cei din sala – d-sa se afla in prezidiu. „Iata, eu nu vad unghia, ceea ce nu inseamna ca nu exista!”.
    Ce nu va convine? Ca versiunea dvs. – dar nu numai a dvs. – privind ceea ce s-a intamplat in decembrie 1989 se clatina? Sa fiti convins ca nici dlui Ion Iliescu nu ii convine, dar n-are ce face. Dar nu-i vina mea ca nu vedeti ceea ce s-a intamplat, de fapt. Asta, desigur, daca nu cumva v-ati pus ochelari de cal.
    Mai zilele trecute dl. general Niculae Spiroiu se chinuia sa combata o asertiune din cartea mea „Inlaturarea lui Ceausescu, asa cum va fi fost”, afirmand ca Elena Ceausescu n-avea cum sa-i dea telefon dlui Ion Coman sa-i ceara sa-l propuna pe dl. Victor Atanase Stanculescu prim-adjunct al ministrului Apararii Nationale la concurenta cu generalul Stefan Gusa, de vreme ce primul era prim-adjunct din 1981. Ei bine, am verificat si am gasit ca cei doi au fost numiti prim-adjuncti in acelasi an – 1986.
    Trebuie sa stiti, domnule Marius Mioc, un fapt elementar: la scrierea cartii sus-mentionate nu am fost consiliat, flancat ori cum doriti sa formulati de nimeni – nici de vreun fost ofiter DSS, nici MApN, deci de vreun actual ofiter SRI etc., nici de vreun fost potentat PCR, afara poate de dl. Ion Coman, care mi-a spus 2-3 secvente, relevante in ceea ce priveste precizia unor lucruri altfel cunoscute. Intreaga constructie a cartii am realizat-o, cum am subliniat deja, pe baza logicii si a ceea ce exista publicat.
    Tot citind si cautand dupa aparitia primei versiuni a cartii („Operatiunea =Ziua cea Mare=”) am descoperit urme ale unor fapte pe care le intuisem, care in mod necesar trebuiau sa se intample. Asa, de pilda, am descoperit declaratiile dlui Radu Duda potrivit carora in vara lui 1989 sotia sa a parasit un post la un oficiu ONU din Roma pentru a-si ajuta tatal la Versoix sa refaca Secretariatul Casei Regale (v. si blogul dlui Radu Duda si colectia „Adevarul”). Parasea Principesa Margareta slujba doar de florile marului? Numai in conditiile existentei unui plan de reinstaurare a monarhiei au sens astfel de preparative. De asemenea, am gasit informatii, venite chiar de la dl. Ion Diaconescu, fostul presedinte al PNTCD, despre aparitia in 22 decembrie 1989 a Partidului National Crestin Taranesc, infiintat de dl. Liviu Petrina, despre manifestele imprastiate in Bucuresti in ziua respectiva, precum si despre aparitia in aceeasi zi a ziarului „Renasterea”. Aparitia unei contraponderi la acapararea statului de catre KGB era logica, iar eu pe baza logicii am scris despre preparativele anticipate ale DSS in acest sens.
    Desigur, in ultimile doua luni am mai aflat multe alte lucruri, unele chiar senzationale, care nu vin dinspre fosta Securitate.
    Nu va iluzuionati: nu toti fostii ofiteri din DSS sunt de acord cu cele scrise in cartea sus-mentionata, dupa cum nu toti cei care 21 de ani au imbratisat teza revolutiei spontane resping cartea. Intr-o discutie de acum cateva zile, dl. prof univ. Ion Calafeteanu, directorul stiintific al Institutului Revolutiei din Decembrie 1989, mi-a marturisit ca textul cartii este convingator, atat ca, vorbind despre credibilitate, este necesar sa vin cu doua-trei elemente de sprijin.
    Eu nu am surse de informatie, in sensul dat indeobste sintagmei. Ma stradui sa depistez tot ce este relevant, indiferent de unde vine informatia – ca vine, de pilda, din scrierile dvs., ale dlui Radu Tinu, ale dlui Sergiu Nicolaescu, ale dlui Ion Iliescu, ale dlui Alex Mihai Stoenescu etc. Eu nu imi pun problema credibilitatii, ci a expunerii sale logice. Apoi, nu cunosc sa existe vreo preocupare speciala a fostelor cadre din DSS pentru scrierea – sau, fie si cum spuneti dvs., rescrierea – istoriei revolutiei; dimpotriva, eu, de pilda, le reprosez ca tac. Cele doua reviste al rezervistilor din domeniu – „Periscop” si „Vitralii” – sunt chiar lipsite de consistenta in ceea ce priveste tratarea temei.
    Nu pot sa nu retin insinuarea dvs. ca as fi colaborator al, spuneti dvs., securistilor care rescriu post-factum istoria revolutiei. Pai, domnule Marius Mioc, cum de nu dau eu peste norocul de a-mi povesti dl. Iulian Vlad, adjunctii sai, fostii sefi de Securitati judetene, de directii centrale, ce au facut in 1989? Dupa cum v-am spus, dlui Iulian Vlad nu i-am pus niciodata vreo intrebare despre ce s-a intamplat atunci, d-sa luandu-si in schimb angajamentul, desi n-avea de ce, sa bem o cafea impreuna. Se subintelege ca nici nu mi-a povestit nimic. Cat il priveste pe dl. col. (r) Filip Teodorescu, i-am pus doar intrebarea daca a stiut de operatiunea planuita de dl. Iulian Vlad; mi-a raspuns cu un zambet. Iar cand este vorba sa invit pe cineva din fostul DSS la o discutie aplicata, ma amana – fara exceptie.
    Dvs. va puteti considera in mod legitim fauritorul unei particele din evenimentele de acum 21 de ani. Scrierea istoriei evenimentelor nu s-a incheiat, dupa cum va place sa credeti. Iar rescrierea minciunilor cu care am fost intoxicati 20 de ani este cu atat mai necesara cu cat de pe urma mortilor din decembrie 1989 au profitat – si profita inca – oameni fara nici un merit, cu obrazul gros, cu tupeu si fara scrupule.
    Stiu ce va doare: ca ati putea pierde statutul, dat de propaganda oficiala a anilor 1990-1996 si mai la vale, de fauritor exclusiv, alaturi de cei (auto)(de)numiti „revolutionari”, al inlaturarii lui Nicolae Ceausescu. Cand insa vorbin despre revolutie nu exista individualitati, ci doar massa indivizibila formand poporul. Si, cu tot regretul pentru dvs., inlaturarea lui Nicolae Ceausescu a fost – va place, nu va place, asta este! – opera poporului, inteligent condus de DSS, dar dramatic prin consecinte.
    Al dvs., Valeriu Mangu

    • mariusmioc Says:

      Trec peste insinuările dv. cu privire la motivaţia care ar sta în spatele refuzului meu de a accepta genialitatea teoriilor dv. Observ că dovezile pe care vă bizuiţi sînt că Iulian Vlad nu v-a spus nimic iar Filip Teodorescu v-a zîmbit. Amîndouă aceste persoane au dat însă o mulţime de declaraţii legate de 1989, unul a scris şi o carte.
      Aţi scris anterior că un participant la discuţia dintre Iulian Vlad şi adjuncţii săi v-a confirmat conţinutul discuţiei, iar acum scrieţi „cum de nu dau eu peste norocul de a-mi povesti dl. Iulian Vlad, adjunctii sai … ce au facut in 1989?”. Oare numai eu observ aici o contradicţie?

  5. Valeriu Mangu Says:

    Domnule Marius Mioc,

    Zilele trecute i-am dat telefon dlui general Stefan Alexie pentru a gasi o modalitate de a-i remite un exemplar al cartii „Inlaturarea lui Ceausescu, asa cum va fi fost”. Precizez ca nu m-am intalnit pana astazi niciodata cu dansul. L-am intrebat – asadar telefonic – daca este corecta informatia furnizata de dl. Alex Mihai Stoenescu potrivit careia la inceputul lui decembrie 1989 generalul Emil Macri i-a spus „Dispari, altfel o sa dispari!”. Precum vedeti, simt mereu nevoia de confirmari, nu fiindca ar plana asupra vreunui autor sau altul vreo suspiciune, ci fiindca un eveniment nu se reduce doar la descriere, ci trebuie luate in calcul nuante, conexiuni cu alte evenimente s.a. Mi-a confirmat, adaugand o serie de alte lucruri. Evident ca am fructificat ocazia – deh, ticalosia gazetarului! – si l-am intrebat pe dl. general Stefan Alexie si despre alte momente, inclusiv despre episodul din 17.12.1989, la care m-am referit anterior.
    Intrebandu-l, am cautat sa ma edific daca atunci a existat intr-adevar o tentativa de a-l inlatura pe dl. general Stefan Alexie din DSS. Cu ocazia discutiei am aflat ca in 1989 coordona inspectoratele judetene de Securitate Iasi si Timis, alte structuri ale DSS care ar fi putut sa incurce planul dlui Iulian Vlad, astfel ca inlaturarea d-sale din functie aparea logica din perspectiva reusitei planului.
    Dupa cum se vede din cele relatate mai sus nu-i vorba de nici o colaborare prestabilita, cum va place sa credeti. Dar, desigur, dl. general a amanat intrevederea – ce-i insa drept, d-sa mi-a dat temeiuri suficiente de ce nu ne putem vedea a doua zi – pe care i-am solicitat-o.
    Ani de zile, domnule Marius Mioc, am fost serviti cu ceea ce ne-a placut sa auzim si am inghitit pe nemestecate. Mai nimeni, in afara de dl. Alex Mihai Stoenescu, n-a cautat macar sa verifice ceea ce ni s-a servit. Satisfactia primirii titlului de revolutionar a fost pentru cei mai multi un drog. Apoi, unii dintre concetatenii nostri care au primit in mod oficial acest titlu si-au inchipuit ca asta le-ar da dreptul sa dea verdicte de ordin istoric. Nu ii includ aici pe cei care cu buna stiinta au manipulat opinia publica. Dvs. va prenumarati printre cei dintai. Nu spun ca sunteti de rea-credinta, dar obstinatia dvs. de a respinge ceea ce, macar logic, este evident va plaseaza in afara criteriilor necesare unei cercetari obiective. Dvs. nu-l credeti pe cutare pentru ca este ruda cu cutare, ca a lucrat intr-un anumit loc si nu in altul etc. Probabil ca, in viziunea dvs., un martor nu poate fi credibil daca si-a inselat nevasta!
    Cele ce mi-a relatat dl. general Stefan Alexie nu se constituie intr-o povestire, de la un capat la altul, fie si presarata cu neadevaruri, a evenimentelor la care a fost martor, ci sunt franturi smulse de mine, dupa cum am recunoscut deja, mai mult hoteste, dar importante pentru demersul meu. Ma descurc si eu cum pot.
    Dar fiindca respingeti ab initio tot ce vine de la fostele cadre ale DSS, iata o informatie, cred, inedita venita de la dl. general Stefan Alexie: in 21 decembrie 1989, dupa ce mitingul a fost spart, dl. general a avut o discutie cu dl. Iulian Vlad in cadrul careia s-a exprimat cam asa: „Sub nici o forma nu trebuie sa tragem in lume!”. Dupa o pauza de cateva secunde, dl. Iulian Vlad i-a raspuns: „Asa facem!”.
    Bineinteles ca un carcotas ar putea sa spuna ca dl. Iulian Vlad avea de gand sa ordone sa se traga si numai interventia dlui general Stefan Alexie l-a oprit. Adevarul este insa ca nu a avut incredere in dl. general Stefan Alexie si a cautat sa-l inlature temporar din functie.
    Dl. col. (r) Filip Teodorescu a scris cartea sa acum aproximativ 20 de ani, cand nu prea avea habar de ce s-a intamplat cu adevarat, in ce a fost implicat. Cartea nu ofera explicatii, ci doar fapte, dar neesentiale pentru deslusirea temei, afara, poate, de doua-trei elemente. Apoi, d-sa face, cand apare la tv., pur si simplu pe interesantul. Este insa o trasatura a d-sale, poate chiar utila in meseria sa.
    Inchei acest text cu o cugetare celebra: contradictia este izvorul dezvoltarii. Dar cu o precizare de nuanta: nu contradictia, ci COMPLEMENTARITATEA. Numai asa ne putem apropia din ce in ce mai mult de adevar.
    Al dvs., Valeriu Mangu

    • mariusmioc Says:

      Domnule Mangu, stilul dv. de a pune întrebări unor personaje ale evenimentelor din 1989 seamănă cu cel a lui Chicoş Rostogan din schiţa lui Caragiale. Acelaşi stil de investigare e folosit şi de Alex Mihai Stoenescu.
      Profesorul: No, acuma tânărul Ftiriadi! Spune-ne, s-audă și ilustra matroană, onorata ta mamă: nu-i așa că pământul se-nvârke în jurul soarelui trei ani câke 365 ghe zile și mai apoi în al patrulea în 366 ghe zile?
      Micul Ftiriadi: Da, dom’le.
      Profesorul (face semne de aprobare doamnei Ftiriadi care, foarte satisfăcută, se scoală de la locul ei, drege cravata băiatului, îl sărută și se așază iar la loc: No, nu-i așe că presiunea se ghemonstră sufițiente prin cele două emisfere (doamna Ftiriadi tușește tare) ghe Maggheburg?
      Micul Ftiriadi: Da, dom’le.
      Profesorul (cătră clasa întreagă): No, boilor, vegheți numai exămplu ghe aplicățiune! (Către micul Ftiriadi:) No, încă una ș-apoi basta! Spune-ne: nu-i așe că Ioane Corvin ghe Huniaghe, și Makias Corvin, și-apoi dup-aceia doară toți magnații maghiari fost-au români ghe-ai noștri?
      Micul Ftiriadi: Da, dom’le.
      Profesorul: Bine! Bravo!! Emininke!!!

  6. Valeriu Mangu Says:

    Domnule Marius Mioc,

    Raspunsul dvs. este plin de umor. Va felicit!
    Acum, domnule Marius Mioc, stau si ma intreb pe ce va bazati dvs. cand invinuiti fostele cadre din DSS de represiune in decembrie 1989. Practic, pe nimic! Dar absolut nimic!
    Este cu adevarat straniu cum poti acuza pe cineva dupa atatia ani in care au iesit la iveala, totusi, atatea informatii din care nu rezulta nici o vina DIRECTA a celor din fosta Securitate.
    Securitatea a tras la Timisoara? Securitatea a tras la Sibiu? Securitatea a tras la Cluj-Napoca? Securitatea a tras la Bucuresti? Unde sunt dovezile? Le-a inghitit pamantul?
    Intr-un tabel centralizator publicat la pag. 739 a recent-aparutului (anul 2010) „Dictionar general al Revolutiei romane din Decembrie 1989” sub egida Institutului Revolutiei Romane din Decembrie 1989, autori Gheorghe Sbarna si Valentin Marin, tabel privind autorii IDENTIFICATI ai victimelor Revolutiei romane din decembrie 1989, sunt consemnati, numeric, autorii omorurilor pe institutii – MApN, MI, Securitate, Garzi Patriotice.
    Ce aflam noi din acest Centralizator?! Ca pana in 22 decembrie 1989 au murit 29 civili – repet, cu autori IDENTIFICATI -, dintre care 16 ucisi de forte apartinand MApN si 13 apartinand MI, excluzand din MI Securitatea. Din tabel rezulta ca pentru cei 29 de morti NU EXISTA nici un autor din Securitate si Garzile Patriotice.
    Pana in 22 decembrie 1989 exista apoi 2 morti apartinand MApN, impuscati de militari tot din MApN. Din nou, in sarcina Securitatii nu este retinut nici un mort.
    In fine, Centralizatorul consemneaza pentru perioada pana in 22 decembrie 1989 un numar de 13 militari din MI+Securitate impuscati toti de militari MApN.
    Si atunci, pe baza acestui Centralizatror, aparut, repet, sub egida Institutului sus-citat, cum se poate afirma ca fosta Securitate a omorat?
    (va urma)
    Al dvs., Valeriu Mangu

  7. Valeriu Mangu Says:

    Domnule Marius Mioc,

    (urmare)
    Din cele expuse mai sus rezulta ca vorbind despre autori IDENTIFICATI, pana in 22 decembrie 1989 cadrele din fostul Departament al Securitatii Statului – sau, cum era indeobste cunoscuta institutia, fosta Securitate – NU AU OMORAT PE NIMENI.
    (va urma)
    Al dvs., Valeriu Mangu

  8. Valeriu Mangu Says:

    Domnule Marius Mioc,

    (urmare)
    Centralizatorul consemneaza pentru perioada de dupa 23 decembrie 1989 in privinta aceluiasi gen de autori – asadar, identificati – 46 civili omorati, anume 34 de militari MApN, 3 de militari MI, unul de militar din Securitate si 8 de persoane apartinand Garzile Patriotice.
    Avem asadar un singur caz de autor apartinand fostei Securitati.
    Apoi, pentru aceeasi perioada, 11 militari MApN au fost impuscati de militari MApN, iar 4 militari MApN de militari din MI. Iar, din Centralizator rezulta ca nici unul din cei 15 militari MApN nu a fost omorat de vreun cadru al fostei Securitati.
    In sfarsit, tabelul consemneaza 8 militari din MI+Securitate impuscati astfel: 3 de militari MApN, 3 de militari MI si 2 de cadre ale fostului DSS.
    Pe perioadele analizate, la un total de 127 de victime avem asadar 3 cazuri de omoruri din partea unor cadre apartinand fostului DSS, apoi 79 de omoruri din partea unor militari MApN, 23 din partea unor militari MI si 8 din partea Garzilor Patriotice.
    Ce rezulta din datele expuse mai sus?! Un numar de 3 autori identificati ca apartinand fostei Securitati, dintre care nici unul nu a omorat nici un civil inainte de 22 decembrie 1989, respectiv unul dupa 23 decembrie 1989.
    Se poate vorbi, pe baza acestei statistici – din care, dupa cum se vede, lipseste ziua de 22 decembrie, lipsa a sursei, nu a mea -, despre o reprersiune venita din partea fostei Securitati, respectiv despre o implicare a acesteia in fenomentul pseudo-terorist de dupa 23 decembrie?
    (va urma)
    Al dvs., Valeriu Mangu

  9. Valeriu Mangu Says:

    Domnule Marius Mioc,

    (urmare)
    Dar ar fi o eroare nepermisa unui om care are pretentia ca dispune de discernamant si este animat de buna-credinta sa se limiteze la cifrele nude ale unor statistici. Trebuie vazut ce se afla in spatele acestor statistici. De pilda, in ce imprejurari a fost impuscat de cadrul fostului DSS civilul ce figureaza in Centralizator dupa 23 decembrie. De asemenea, de ce, in ce imprejurari au fost impuscati pana in 22 decembrie doi militari MApN tot de catre militari MApN etc. Din Centralizator rezulta, statistic vorbind, ca prigoana a fost savarsita pana in 22 decembrie 1989 in mod practic de MApN, dar este cu adevarat asa? A fost o prigoana sau altceva?
    A fost manipulare, dezinformare, intoxicare? Ce a fost, domnule Marius Mioc? „Turisti” sovietici? „Armata invizibila”? Iluzia unei revolutii ori o revolutie de-adevaratelea? Eroi de-o parte si asasini de alta sau altceva, mai grav, care a necesitat preintampinare sub forma unei revolutii simulate?
    Cate, domnule Marius Mioc, din intrebarile de mai sus v-ati pus de-a lungul ultimilor 21 de ani si la care ati reusit sa dati un raspuns calificat?
    De ce va este frica sa luati una dintre ele si sa-i gasiti un asemenea raspuns?
    Dvs. va prevalati mereu de sentintele pronuntate in anii 1990 si urm. privind evenimentele. Iata ca sentintele respective va contrazic in mod categoric – ele nu consemneaza, in afara de unicul caz semnalat mai sus, asasinarea de civili de catre cadrele fostei Securitati. Si atunci, juridic vorbind, cata valoare pot sa aiba acuzatiile dvs. la adresa fostei Securitati?
    Va este frica de raspuns?
    Il dau eu: nici o valoare!
    Immanuel Kant nota undeva ca omul este prezumat moral, de vreme ce dupa ce este condamnat este intrebat daca regreta fapta. Daca nu s-ar prezuma existenta moralei, intrebarea ar fi fara sens. Dar in fapt, morala o ai ori nu o ai. Iar daca n-o ai, esti orice altceva decat om – ori esti doar PERSOANA, manata de interese, roasa de vicii, de micimi sufletesti, roasa de pofte etc. etc.
    Astept asadar un raspuns de la OMUL Marius Mioc, pe care il prezum asadar a fi, inainte de toate, moral. Ce spune PERSOANA Marius Mioc nu ma intereseaza, neavand nici o valoare morala.
    Al dvs., Valeriu Mangu

    • mariusmioc Says:

      Domnule Mangu,
      Înainte de orice discuţie, aştept să precizaţi care afirmaţie a mea o consideraţi greşită şi vreţi să o combateţi. Daţi citatul exact şi sursa (cartea cutare, pagina cutare, sau articolul cutare de pe acest blog, cu lincul respectiv).

  10. Valeriu Mangu Says:

    Domnule Marius Mioc,

    Nu merg mai departe de raspunsul dvs. la postarea mea nr. 3, precum si raspunsul la postarea nr. 5.
    Adica ce vor sa rescrie securistii? Istoria post-factum a Revolutiei? Felul dvs. de a pune problema tradeaza in primul rand o prejudecata. Prejudecata ca in decembrie 1989 fosta Securitate a fost contra revolutiei, ca a oprimat, iar azi fostii securisti, ajutati de colaboratorii lor, intre care in mod vizibil ma includeti, se chinuie sa rescrie, mai precis sa arate ca au fost cu revolutia, ca nu au tras etc.
    Dar, domnule Marius Mioc, chiar fosta Securitate, mai precis un grup restrans de la varful ei avandu-l in frunte pe dl. Iulian Vlad, a provocat revolutia, ce-i drept intr-un mod atipic. N-a fost o explozie spontana – ori, cu un termen al profesorului Gheorghe Dumitrascu, spontanee – in toata tara fiindca toti cetatenii ar fi ajuns simultan la limita suportabilului, ci o explozie provocata in mod fundamental de sentimentul de manie indreptata impotriva lui Nicolae Ceauescu, generata de mortii de la Timisoara, precum si de manipularile mass-media externa privitoare la numarul de morti, de alte manopere mai mult sau mai putin la vedere.
    Fosta Securitate nu s-a implicat in reprimare, ceea ce nu inseamna ca a stat degeaba. Ea a vegheat si, respectiv, a actionat astfel incat revolta provocata sa-si atinga finalitatea programata – inlaturarea lui Nicolae Ceausescu -, precum si sa se limiteze numarul de morti si raniti. Faptul ca fostele cadre ale defunctului DSS nu au tras in massa arata in mod clar abandonarea de catre ea a lui Nicolae Ceausescu, abandon care nu s-a produs in 17 decembrie, ci mult mai devreme. (Va urma)
    Al dvs., Valeriu Mangu

    • mariusmioc Says:

      Domnule Mangu, v-am cerut să precizaţi citatul exact din scrierile mele pe care-l contestaţi, abia apoi voi răspunde. Văd că nu o faceţi, doar vă repetaţi la nesfîrşit teoriile, fără să le dovediţi (sau aduceţi dovezi de tip Chicoş Rostogan: „L-am întrebat pe generalul Alexie „nu-i aşa că…?”, iar el a spus „da, dom’le”; pe lîngă faptul că confidenţe făcute în particular au o valoare slabă ca dovezi – sînt preferabile declaraţii asumate public – orice investigaţie care sugerează martorilor răspunsul aşteptat seamănă mai degrabă cu falsificarea istoriei decît cu o căutare cinstită a adevărului).
      Luaţi exemplu de la mine. Cînd l-am contestat pe Alex Mihai Stoenescu am scris nişte comentarii în care am indicat concret citate din lucrările dînsului (cu indicarea cărţii şi a paginii exacte) şi abia apoi l-am acuzat că falsifică istoria. Faptul că e fost informator al securităţii l-am aflat mai tîrziu, l-am comentat ca o posibilă explicaţie a falsificărilor întreprinse, dar dovedirea logică a faptului că falsifică istoria am făcut-o independent de această calitate a sa.
      Deci, scrieţi un articol „Falsificarea istoriei de către Marius Mioc”, dar pe bază de citate exacte din scrierile mele (aveţi pe acest blog destul material), nu pe baza presupunerilor dv. despre prejudecăţile, micimea sufletească sau interesele care m-ar caracteriza.

      • Valeriu Mangu Says:

        Domnule Marius Mioc,

        Doua din textele dvs. sunt postate char pe aceasta pagina – am facut deja trimitere la ele. Sper ca nu vreti sa impingem formalismul la absurd, sa le copiez aici.
        Eu nu spun ca dvs. falsificati istoria, ci ca refuzati sa admiteti, din motive care va privesc, adevaruri limpezi ca lumina zilei – de pilda, ca justitia nu a condamnat nici un fost cadru al Securitatii cu vina de a fi omorat in mod direct pana in 22 decembrie 1989 civili.
        N-am afirmat despre dvs. niciodata ca suferiti de micime sufleteasca – eu m-am referit la o categorie generica. In schimb, recunosc, am intrevazut la dvs un interes, cu precizarea ca un interes poate sa fie legitim sau nelegitim,. Dar voi reveni cu continuarea textului, cu scuze ca n-am facut-o imediat.
        Al dvs., Valeriu Mangu

      • mariusmioc Says:

        Ceea ce numiţi dv. formalism eu numesc rigurozitate. Deci vă cer să daţi citatele exacte ale textelor pe care le contestaţi din scrierile mele.

  11. Valeriu Mangu Says:

    Domnule Marius Mioc,

    (urmare)
    Dvs. porniti, dupa cum am spus, la drum in abordarea evenimentelor de acum 21 de ani cu o prejudecata: ca un fost cadru al Securitatii a fost – si a ramas – un ticalos. Un decazut moral. Ca tot ce vine de la acesta nu inspira incredere. Acelasi lucru este valabil si pentru colaboratorii Securitatii.
    Si fiindca imi cereti exemple, iata unul. Este vorba despre propunerea pe care dl. Nicolae Vacaroiu a facut-o in 2002 cu privire la decorarea dlui Mircea Ionescu-Quintus. In articolul dvs. „Decoratii pentru distrugatorii economiei romanesti”, inclus la pagina 31 a volumului dvs. „Libertatea si politrucii” (ed. MIRTON Timisoara, 2003), evidentiati declaratiile guvernantilor vremii, prenumarandu-l printre ei pe dl. Nicolae Vacaroiu, potrivit carora distrugatorii respectivi sunt, in opinia acestora, „ticalosii aia de taranisti si liberali etc.”. In raport cu acest fapt, taxati ca imorala propunerea de decorare. Si subliniati: „Daca mai adaugam ca distinsul domn Quintus este si informatorul dovedit al Securitatii, chiar ca merita sa fie decorat!”.
    Sensul afirmatiilor dvs. este limpede – ele nu se constiuie in altceva decat intr-o condamnare, sub forma persiflarii, a dlui Nicolae Vacaroiu pentru propunerea facuta. Condamnarea vine tocmai din faptul ca il propune pentru decorare tocmai pe un informator al Securitatii.
    Va priveste, domnule Marius Mioc, daca il credeti sau nu pe dl. general Stefan Alexie, daca il credeti sau nu pe dl. Alex Mihai Stoenescu – este dreptul dvs. sa optati. Dar a respinge o afirmatie numai fiindca vine de la un fost cadru al DSS ori de la un colaborator al acestuia este, repet, o eroare de metoda care nu serveste istoriei. Dar nu numai atat, atitudinea denota o pozitie vadit partizana si interesata.
    Cele spuse de dl. Iulian Vlad in Ultimul cuvant la al treilea proces postdecembrist al sau, cuvant reprodus de mine pe acest blog in urma cu cca 2 ani, cele spuse de dl. general Stafan Alexie, relatate mai sus, nu sunt propriu-zis informatii primare, ci confirmari ale unor concluzii deduse de pe urma altor informatii. Eu caut in momentul de fata confirmari la concluziile expuse in ultima mea carte, confirmari care vin din multe parti. Si caut cat mai multe confirmari, independente.
    Istoria nu se scrie pana la urma, domnule Marius Mioc, de invingatori . Ea se rescrie continuu pana cand se ajunge la forma care sa surprinda corect logica evenimentelor. Istoriografia comunista a suferit de infatuarea de a se crede definitiva. Am avut norocul sa asistam la momentul prabusirii acestui mit. Si sunt convins ca vom avea norocul sa traim impreuna momentul in care adevarul despre decembrie 1989 va fi cunoscut in toata nuditatea sa si in tot dramatismul sau.
    Istoria este, in fond, creatia oamenilor. Oameni care pot sa fie morali sau nu, ticalosi sau nu, de buna-credinta sau de rea-credinta. Marturiile tuturor creatorilor istoriei sunt egale ca importanta. Si cand se spune adevarul, si cand se minte. Scrierea corecta a istoriei depinde doar de metoda si, respectiv, de buna-credinta a celui care o scrie. Dar si de posibilitatile sale de orice fel.
    Al dvs., Valeriu Mangu

    • mariusmioc Says:

      Exemplul dv. nu are legătură cu revoluţia din 1989 ci cu perioada următoare, dar e relevant pentru lipsa de logică care vă caracterizează.
      Sînteţi indignat că mi-am permis să ironizez o persoană care fusese declarată de CNSAS colaborator al securităţii (doar l-am ironizat, n-am taxat drept „imorală”, decorarea acestuia; vezi textul http://procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/mmioc/libpol/docs/11decora.htm ). În acelaşi articol ironizam de fapt întreaga clasă politică postdecembristă, reprezentanţii căreia pretind că se luptă aprig între ei dar de fapt se înţeleg foarte bine unii cu alţii.
      Ce sînt totuşi securiştii şi colaboratorii acestora după părerea dv.? Vacile sfinte ale democraţiei, care nu trebuie atinse nici cu o floare (sau cu o ironie)? Cine a îndrăznit vreodată să ironizeze vreun securist sau colaborator al securităţii este deci o persoană lipsită de credibilitate, plină de prejudecăţi şi care nu vrea să accepte adevărul?
      Eu n-am ironizat numai unii securişti sau colaboratori ai acestora. Veţi găsi în scrierile mele şi ironii la adresa altor categorii de persoane. Credeţi că dacă la un moment dat critic sau ironizez un posesor de certificat de revoluţionar înseamnă că îi consider decăzuţi moral pe toţi posesorii de certificate de revoluţionar?
      Mai înainte vă atrăsesem atenţia că l-am combătut pe Alex Mihai Stoenescu cu citate exacte din scrierile sale, dar reveniţi cu ideea că l-aş respinge doar pentru faptul că e fost colaborator al securităţii. Eu nici nu ştiam acest amănunt biografic al său cînd am scris primele comentarii la cărţile sale. Eu nu „optez” să nu-l cred pe Alex Mihai Stoenescu ci ştiu sigur că acesta falsifică istoria, şi am demonstrat deja acest lucru.
      Metoda folosită la scrierea istoriei e într-adevăr importantă, dar metoda „Chicoş Rostogan” folosită de dv. e greşită. Nu trebuie să cauţi confirmarea unei teorii punînd martorilor întrebări cu răspuns sugerat. Din 100 de oameni pe care-i întrebi disperat în căutările tale, vei găsi 2-3 care să-ţi spună, ca micul Ftiriazi, „da, dom’le”, dar valoarea unei asemenea confirmări e zero. Dacă eşti pisălog oamenii o să-ţi spună ce vrei să auzi numai ca să scape de tine, mai ales că e vorba de confidenţe particulare, neasumate public. Bine, nu toţi, unii doar o să-ţi zîmbească.
      De pildă, dacă aveaţi indicii că Macri i-a spus un anumit lucru lui Alexie, nu trebuia să-l întrebaţi pe Alexie „aşa-i că Macri ţi-a spus asta?”, ci să-l întrebaţi dacă a vorbit ceva cu Macri în decembrie 1989 şi, numai în caz afirmativ, să puneţi a 2-a întrebare „ce anume a spus Macri?”. Nu aveţi o metodă corectă de investigare, de aceea eu nu pot lua în serios rezultatul investigărilor dv.

  12. Valeriu Mangu Says:

    Domnule Marius Mioc,

    Iata un exemplu privind rescrierea istoriei:
    Ani de zile dl. Ion Iliescu a afirmat ca a fost marginalizat dupa 1979. Dar iata ca in dictionarul „Membrii C.C. al P.C.R. 1945-1989”, aparut sub egida CNSAS, coordonator Florica Dobre – a se vedea si site-ul institutiei -, scrie altceva, anume ca dl. Ion Iliescu a fost membru al C.C. ap P.C.R. intre 1969 – 1984, apoi membru al Consiliului de Stat intre 1979-1980, deputat in Marea Adunare Nationala pana in 1985, asadar ales in 1981, presedintele Consiliului National al Apelor pana in 1984. Cu alte cuvinte, dl. Ion Iliescu a stat pe bara doar o tura, anume pe timpul dintre Congresul XIII si Congresul XIV, pana in 1984/1985 ocupand functii de varf in partid si in stat. Inlaturarea s-a produs asadar cam prin perioada in care la Moscova aparuse ideea perestroikai si glasnostului, sovieticii punand pe atunci ochii pe dl. Ion Iliescu, pentru a-l inlocui pe Nicolae Ceausescu. Inlaturarea dlui Ion Iliescu din C.C. al P.C.R., respectiv din M.A.N. n-a fost asadar o marginalizare, ci blocarea accesului statutar si, respectiv constitutional al acestuia la functiile supreme in partid si in stat – nemaifiind in C.C. al P.C.R., respectiv in M.A.N., n-avea in mod practic cum sa ajunga Secretar general al P.C.R., respectiv Presedintele R.S.R.
    Al dvs., Valeriu Mangu

    • mariusmioc Says:

      Cînd Iliescu a fost ales deputat în M.A.N. sau membru al CC al PCR ziarele vremii au pomenit asta. Rescrierea istoriei s-a încercat cînd Iliescu s-a pretins marginalizat, dar eu unul n-am luat niciodată prea în serios pretenţiile lui de dizident. Pretenţii crescute acum cu ajutorul Institutului Revoluţiei Române pe care-l conduce. Cum probabil ştiţi mi-am exprimat constant scepticismul referitor la rescrierea istoriei pentru a-i crea lui Iliescu o legendă de mare dizident https://mariusmioc.wordpress.com/2009/03/16/ion-iliescu-dizidenta-descoperita-dupa-20-de-ani/
      Mulţumesc pentru argumentul suplimentar pe care-l aduceţi că intuiţia mea despre Ion Iliescu a fost corectă.

  13. Valeriu Mangu Says:

    Domnule Marius Mioc,

    Fac rectificarea necesara cu privire la anul pretinsei marginalizari: 1971, in loc de 1979. Consultand sursa citata vom vedea ca in spatiul celor 8 ani dl. Ion Iliescu a fost „marginalizat” si in functia de membru al CPEx (1974 – 1979).
    Al dvs., Valeriu Mangu

  14. Valeriu Mangu Says:

    Domnule Marius Mioc,

    Privitor la raspunsul dvs. nr. 11:
    a) Din textul meu si din textul dvs. originar rezulta ca il ironizati pe dl. Nicolae Vacaroiu, nu pe dl. Mircea Ionescu-Quintus. Nu sunt asadar indignat de vreo ironie indreptata impotriva celui din urma. Chestie de logica! Pe cale de consecinta, celelalte consideratii ale dvs. n-au obiect.
    b) Metoda de a-mi pune in sarcina idei pe care nu le-am exprimat este perversa – n-am afirmat niciodata ca cineva ar fi „vaca sfanta a democratiei”.
    b) Eu n-am afirmat ca ceea ce ar spune dl. Alex Mihai Stoenescu este suta la suta adevarat – dovada ca eu insumi am unele indoieli o constituie, in subsidiar, faptul ca am verificat informatia in cauza -, ci ca metoda dvs. de a respinge afirmatiile sale pe motiv de colaborare cu Securitatea este gresita. Dar motivul in cauza poate sa nu aiba legatura cu alte motive.
    c) Confirmarile nu se obtin de regula in maniera descrisa de dvs. Dar trebuie sa recunosc faptul ca metoda propusa de dvs. poate sa dea unele roade, cu precizarea ca dl. general Stefan Alexie va fi vorbit in decembrie 1989 multe cu generalul Macri si nefacand precizarea in cauza n-ar fi ghicit la ce ma gandeam eu.
    d) Fondul discutiei era insa altul. Vad ca dvs. ati impins discutia catre o directie care nu ofera raspuns la chestiunea in dezbatere. E si asta o metoda!
    Al dvs., Valeriu Mangu

  15. Valeriu Mangu Says:

    Domnule Marius Mioc,

    Cu tot respectul va semnalez o eroare sa-i spun stilistica in randul doi al raspunsului dvs. nr. 11, pe care este poate bine s-o remediati.
    Al dvs., Valeriu Mangu

  16. Valeriu Mangu Says:

    Domnule Marius Mioc,

    Pe site-ul Administratiei Prezidentiale se gaseste „biografia oficiala” a dlui Ion Iliescu. Bineinteles ca datele pe care le-am enumerat mai sus lipsesc – la loc de cinste se gaseste insa tema marginalizarii. De asemenea, ele lipsesc si din enciclopedia Wikipedia, ale caror articole bio-bibliografice sunt intocmite, dupa cate imi dau seama, de regula, chiar de persoanele vizate.
    Al dvs., Valeriu Mangu
    P.S. Ani buni dl. Ion Iliescu a trecut sub tacere si faptul ca a fost elev si la Colegiul National „Sf. Sava”, perceput dintotdeauna drept o scoala a fiilor de stabi comunisti. Prin anul 2000 i-am prezentat dlui Ion Iliescu o fotografie de la intalnirea parca de 20 de ani a promotiei sale, pe care am si publicat-o. De atunci d-sa si-a amintit de acest amanunt biografic.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.