Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Interviu cu Anatol Plugaru (primul şef al serviciilor secrete moldoveneşti) publicat în ianuarie 1990 Mai 30, 2011


M-am mai referit la Anatol Plugaru, primul şef al serviciilor secrete ale Republicii Moldova de după proclamarea independenţei acesteia. Vezi unul din cele mai apreciate articole (după voturile primite) de pe acest blog: Pentru distrugerea arhivei KGB din Republica Moldova „am apelat la omologul meu din România, Virgil Măgureanu”, declară Anatol Plugaru (linc). Făgăduiam cititorilor că voi reveni asupra acestui personaj.

Răsfoind colecţia mea de presă sovietică moldovenească am găsit, în revista „Columna” nr. 1/1990 un interviu cu Anatol Plugaru din care se pot înţelege primele etape ale afirmării sale politice, dar şi situaţia de atunci din RSS Moldovenească. Columna era noul nume al revistei „Orizont”, publicaţie literar-artistică şi social-politică a C.C. al Uniunii Tineretului Comunist Leninist din Moldova şi a Uniunii Scriitorilor din RSS Moldovenească. Apărea lunar în limbile română (aşa se precizează pe prima pagină: română, nu „moldovenească”) şi rusă, eu eram abonat la ediţia în limba română. Nu ştiu dacă ediţia rusească avea conţinut identic sau era practic o altă revistă. În ianuarie 1990, cînd a apărut interviul despre care discutăm, deja fusese adoptată legea despre revenirea la alfabetul latin, dar RSS Moldovenească era încă în perioada de tranziţie. O parte din articolele din „Columna” nr. 1/1990 sînt publicate cu alfabet latin, altele cu alfabet chirilic. Interviul cu domnul Plugaru, luat de Valeriu Butnaru, e publicat cu alfabet chirilic.

Redau mai jos interviul respectiv. Comentariile mele sînt inserate cu litere cursive, între paranteze drepte.

„Doar cu mitinguri nu vom obţine multe”

– Domnule Plugaru, aţi devenit astăzi una din cele mai populare figuri din viaţa politică a Moldovei. Am impresia că această popularitate porneşte de la acel faimos articol publicat în „Sovetscaia Moldavia” în care dumneata ai luat apărarea organizaţiilor informale, hăituite la acea vreme de oficialităţi.

– E posibil să ai dreptate. Dar vorba nu e despre mine, ci despre problemele pe care am încercat să le abordez în articol. Analiza relaţiilor dintre partid şi organizaţiile informale – iată ce mă preocupa la acel moment. Îmi era clar că partidul e obligat să colaboreze cu orice mişcare născută în sînul poporului şi spuneam că fără o asemenea colaborare partidul riscă să-şi piardă orice bază socială. În fond, n-am spus nimic nou. L-am citat pe Lenin. Pentru a fi convingător pentru toată lumea. Afară de aceasta, raţionamentele mele se bazau pe preceptele prevăzute de Constituţie – dreptul cetăţenilor de a se uni în diverse organizaţii obşteşti.

– În ziua apariţiei ziarului multă lume a răsuflat uşurat. În sfîrşit – îşi ziceau ei – a încetat vînătoarea de strigoi. În sfîrşit CC şi-a modificat poziţia faţă de Mişcarea Democratică din Moldova şi cenaclul „Alecsei Mateevici”.

– Aşa este. Articolul acesta a fost apreciat anume de pe aceste poziţii. E şi clar: la noi se obişnuieşte ca orice cuvînt apărut în presă şi semnat de un lucrător al CC să fie verificat şi coordonat cu superiorii. Dar peste două zile lumea s-a convins că lucrurile stau un pic altfel: s-a hotărît să fiu scos din post.

– Ne-ar interesa să aflăm cîteva detalii ale „operaţiei” de destituire a unui răzvrătit.

– Pînă a fi publicat, n-am arătat nimănui articolul, nici chiar şefului de secţie. De fapt, au fost anumite ecscepţii, dar nu voi deschide paranteza, căci nu-s sigur că după aceasta nu-şi vor schimba şi ei lucrul. L-am convins pe Lebiodchin [redactorul şef de la Sovetscaia Moldavia] să-l publice. Ziarul a apărut într-o vinere. În acea zi lipseau aproape toţi secretarii CC. Luni şeful de secţie L. A. Bolgarin îmi spune că s-a luat o hotărîre de a mă elibera din post. Îl întreb cine a luat o asemenea hotărîre? „A telefonat Grossu [prim-secretarul din acea vreme al Partidului Comunist din RSS Moldovenească]„, îmi răspunde. „Dar din ce motiv?”. „Nu-ţi dai seama? Articolul…”. Am încercat să-i ecsplic că articolul l-am scris dintr-o pornire sinceră de a limpezi lucrurile, că materialul din ziar e în favoarea acelei părţi a partidului şi poporului care se include sincer şi activ în restructurare, că fără colaborare partidul riscă să se compromită în faţa poporului… „Noi avem o altă părere!” – mi-o tăie scurt şeful de secţie. De altfel, mai înainte, în dimineaţa apariţiei ziarului, am avut cu dumnealui o discuţie nu mai puţin interesantă. „Ce-ai făcut?” – mă probozea el. – Articolul acesta produce impresia unei bombe ce a ecsplodat chiar în incinta CC! De ce nu te-ai pus de acord cu nimeni?”. „Fiindcă articolul n-ar mai fi apărut. Eu cunosc poziţia dumitale. Şi acum, dacă e vorba de răspundere în faţa partidului, n-aveţi nici o grijă, voi răspunde eu”. Răspunsul meu l-a calmat întrucîtva. Situaţia devenea alta odată ce eu îmi asumam toată responsabilitatea. Şi totuşi, în urma reacţiei opiniei publice n-am fost destituit chiar în aceeaşi zi. Urma să aibă loc o adunare de partid la CC. Am luat cuvîntul şi m-am referit încă o dată la problemele arzătoare care-şi cereau soluţionarea urgentă. Am menţionat că politicienii deştepţi nu procedează astfel. Că un popor nu poate fi neglijat. Că se cere o pregătire serioasă pentru rezolvarea urgentă a problemei limbii moldoveneşti. Am supus unei critici aspre mecanizmul de elaborare şi promovare a politicii CC. Am mai propus ca un grup de lucrători de la CC al PCM să plece în Polonia şi să studieze ecsperienţa de lucru a PMUP [Partidul Muncitoresc Unit Polonez, numele partidului comunist din Polonia, care în 1988 începuse discuţii cu reprezentanţii sindicatului „Solidaritatea”] în condiţii similare. În pauză s-au apropiat de mine mulţi lucrători şi, felicitîndu-mă, m-au susţinut. De altfel, în clădirea ceia lucrează destui oameni de treabă, oneşti, cu dragoste de limbă şi popor. Pînă la urmă însă, prin hotărîrea Biroului din 13 decembrie 1988, am fost destituit şi transferat la Direcţia pazei ecstradepartamentale a MAI [Ministerul Afacerilor Interne].
Mă gîndesc că acesta a fost un sfîrşit firesc pentru un „slujbaş în aparatul de partid” care şi-a permis să întreprindă o acţiune „nesancţionată” [neaprobată, în graiul de peste Prut].

– Domnule Plugaru, cum aţi nimerit totuşi în această instituţie? Că doar nu fiecare şef de miliţie raională devine pe neaşteptate locţiitor al şefului secţiei organelor administrative a CC al PCM?

– Într-adevăr, saltul acesta ierarhic m-a surprins şi pe mine, şi pe mulţi alţii, căci era în afara tuturor regulilor de promovare în „liga superioară” a politicii moldoveneşti. N-am avut şi n-am „rude la Ierusalim”, n-am fost „măritat cu fete din boieri”, nici şcoala aparatului n-o urmasem pînă atunci ş.a.m.d. De altfel, săritura aceasta peste cîteva trepte îmi iese pe ochi şi pînă azi. Nu, Doamne fereşte, nu vreau să zic că-mi pare rău, sau c-am pierdut ceva, dimpotrivă. Este în toată treaba asta un „chiţibuş” care-i folosit (şi nu fără anumite rezultate) de toţi cei pe care într-un fel sau altul nu-i aranjez. Ce-i drept, oamenii care obişnuiesc să aibe părerile lor s-au lămurit demult, dar mai sînt încă şi de alţii cu toate că, după cît se vede, rămîn tot mai puţini. Cîţi anume au rămas se va vedea în apropiata campanie electorală, dar în cea precedentă, din lipsă de ecsperienţă politică, cred eu, o anumită parte de alegători au fost duşi „unde trebuia” de călăuza iscusită a „prietenilor” poporului nostru.

Chiţibuşul se descifrează astfel: „Plugaru a fost adus la CC de V. I. Smirnov [adjunct al prim-secretarului de partid din republică, care avea faimă de şovin rus; nu trebuie confundat cu Igor Smirnov, separatistul de la Tiraspol], aşa că… aveţi în vedere pentru cine trebuie să vă daţi votul…”.

Şi nici n-ai, dragă, ce spune, mai ales că istoria cu dumnealui încă mai are pînă se va termina, iar la Comitetul Central într-adevăr n-am nimerit din capul meu. Ca şi sute de alţi nomenclaturişti, am avut o convorbire cu dumnealui şi nu prea ştiu dacă în anii 1984-1988 era numit cineva în vreo funcţie de răspundere fără aprobarea secretarului doi. În acelaşi timp ar fi foarte naiv să crezi că trecea cineva la cutare sau cutare post fără voia Biroului CC. Într-un asemenea caz ar trebui să admitem că opinia lui Smirnov trăgea la cîntar mai mult decît cea a unui Birou întreg şi dacă asta, Doamne fereşte, poate să se întîmple, atunci care-i valoarea celorlalţi membri ai conducerii superioare de partid?

Aşadar, să fim un pic mai atenţi atunci cînd apreciem roadele politicii de cadre (şi bune, şi rele) din perioada sus-pomenită. Căci nu de alta, dar ne trezim într-o zi cu concluzia că în aceeaşi categorie a numirilor greşite pot nimeri şi A. Mocanu, şi N. Ţîu, şi încă mulţi alţii, ba chiar şi unul din cei mai de seamă bărbaţi ai Moldovei de astăzi – Mircea I. Snegur! Anume astfel de absurdităţi trebuie să admitem, dacă vom considera şi de acum înainte că important este nu omul şi fapta lui, ci numele de familie a secretarului doi în ziua cînd cutare sau cutare a fost promovat în Comitetul Central sau la altă funcţie de răspundere. Tot pe aceeaşi cale putem ajunge şi la alta, mai gogonată. V. I. Smirnov nutrea o dragoste mare şi faţă de S. C. Grossu, căci uite, de cît amar de vreme lumea strigă „jos!” iar el – habar de grijă… Nici chiar îndemnurile colegilor la plenara Comitetului Central nu l-au mişcat din loc… probabil şi el trebuie să fie legat de Smirnov căci au lucrat împreună… Se prea poate că pînă va afla cititorul de convorbirea noastră, s-a mai schimba cîte ceva în mult pătimita Basarabie – şi foarte bine! Însă mult mai important este să nu rămînem noi cu şapte vineri într-o săptămînă, căci „logica” aceasta hrănită de bucătării care ştiu a face mîncare din zvonuri sau ignoranţă nu ne mai scoate la lumină cît pururea! Eu unul nu ştiu cum altfel aş scăpa de faima omului prin care „Smirnov a pus la dubă oameni nevinovaţi”, care „a lovit în cadrele naţionale”, care „aflîndu-se la Comitetul Central, a făcut denunţuri la securitate cu privire la Leonida Lari”, care „a adunat mită pentru Smirnov” şi tot aşa mai departe, una mai sfruntată decît alta.

Apropo de oamenii nevinovaţi care au stat şi mai stau încă prin puşcării „din ordinul lui Smirnov”. Trebuie să ne dăm bine seama ce se întîmplă cu noi, dacă o înghiţim şi pe asta tot aşa cruidă şi nerugumată cum ne-a aruncat-o aceeaşi bucătari. În primul rînd trebuie să înţelegem odată şi odată că atîta timp cît dreptul, Legea va fi supusă unei politici care astăzi îi laie, iar mîine bălaie, eczact atîta timp vom avea milioane de oameni care ieri au fost buni, iar astăzi sînt răi, mai ieri – vinovaţi, iar poimîine – nevinovaţi ş.a.m.d. Unul şi acelaşi om cu una şi aceeaşi faptă în viaţa lui (desigur, dacă nu i se ia şi aceasta) va fi vinovat sau nevinovat de cîteva ori, iar mai precis – de cîte ori se va schimba politica. Nu trebuie să umblăm mult după dovezi ca să ne convingem că anume aici e toată buba. E de ajuns să privim puţin în urmă şi vom vedea că în toţi cei 72 de ani [se referă la cei 72 de ani de bolşevism, chiar dacă în Basarabia perioada a fost mai scurtă] ne-am ghidat de principiul: avansare – eczecutare – reabilitare. Îi reabilităm astăzi cu grămada pe unii, „eczecutîndu-i” (chiar şi post-mortem) pe alţii, adică pe cei care pînă mai ieri au făcut tot acelaşi lucru. Iar cine vrea eczemple mai proaspete să-şi aducă aminte cu ce metode am început (şi continuăm) să facem restructurare.

S-a anunţat: „Toţi la luptă cu beţia şi alcoolizmul!” şi am calicit sute şi mii de oameni, dîndu-i afară din serviciu, din partid chiar şi pentru un pahar cu vin la nunta feciorului… Am distrus viţa de vie, am hrănit porcii cu concentrate din vinuri transportate special pentru aceasta din Moldova în Başchiria [republică autonomă sovietică din zona Munţilor Urali],  iar oamenii au început să bea spirt denaturat, diclofos şi pastă de dinţi.

Cine, cum şi ce politică a făcut din legea care, în fond, avea scopul de a trezi la o viaţă normală ţara aceasta ameţită de alcool şi „socializm dezvoltat”? Am hotărît să ne ridicăm la luptă (iarăşi luptă) cu veniturile neprovenite din muncă şi am ajuns să fugărim din piaţă băbuţele cu trei fire de pătrunjel de vînzare. Cine şi cum a eczecutat ordinul? Am hotărît să lovim în mistificări şi majorări nejustificate şi la comandă au fost făcute dosarele respective.

În asemenea cazuri ar fi mai bine să ştim cine anume şi ce fel de dispoziţii a dat, iar mai apoi să ne interesăm cine anume şi cum le-a eczecutat, prin ce metode şi de ce fel de legi s-a condus. Căci de la o dispoziţie şi pînă la eczecutarea ei este cale lungă, iar disponibilitate reală de a închide un om are nu cel cu ordinul (el poate să vrea multe…), ci cel cu cheia de la preventivă. Adică cel care a deschis dosarul, cel care l-a cercetat, cel care a supravegheat desfăşurarea cercetărilor, cel care a determinat sentinţa în ultimă instanţă. În asemenea cazuri puterea reală se află în mînile lor şi nu ale celui cu ordinul. Ultimul poate să răspundă şi trebuie să răspundă împreună cu ceilalţi numai atunci cînd au venit, spre eczemplu, la dînsul unul după altul procurorii I. I. Ceban şi N. C. Demidenco, şefii de la interne Bradulov şi Lavranciuc [Gheorghe Lavranciuc, în momentul publicării interviului şef al KGB-ului din RSS Moldovenească, în trecut şi ministru de interne; azi locuieşte la Moscova] sau judecătorul V. S. Puşcaş [Victor Puşcaş, vicepreşedinte la Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti la data acestui interviu; după independenţa republicii a ocupat funcţiile de preşedinte al Curţii Supreme, preşedinte al Consiliului Superior al Magistraturii, iar acum este preşedintele Curţii Constituţionale a Republicii Moldova (linc)] şi i-au spus: „Victor Ilici [Victor Smirnov], nu putem face nimic, omul nu-i vinovat!”.

Iar el, ştiind bine că ei pot face tot ce trebuie, avînd speranţa că aceştia îşi vor ţine gura, trebuia să le spună: „Nu mă interesează dacă e vinovat sau nu – să fie ecspediat la închisoare!”. Şi aceştia, „neavînd o altă ieşire”, au pocnit din călcîie şi au purces să dea acelaşi ordin la zeci de procurori, anchetatori, miliţieni, judecători ş.a.m.d. Iată cum trebuie să arate practic mecanizmul izolării de societate, din ordinul lui Smirnov, a oamenilor nevinovaţi. După cum vedem, se cere un efort colectiv al mai multor „băieţi controlaţi”, dar cea mai importantă verigă în tot lanţul acesta e anchetatorul care adună şi ficsează „dovezile” aşa cum ştie el. Anume el este ori omul de încredere al celora cu ordinul, ori are un alt interes personal. De la el trebuie să începem şi cu el trebuie să terminăm dacă dorim să ştim cum stau lucrurile. Iar odată ce avem de acum oameni reabilitaţi, care au suferit în zadar şi mai vin şi alţii la rînd, trebuie să ne clarificăm odată şi odată ce-i cu organizaţia care a comis aceste fărădelegi, cine anume şi în ce măsură s-a „manifestat”, cine i-a condus şi-i mai conduce pe aceştia…

Cît priveşte „aportul” personal a lui V. I. Smirnov, nu cunosc vreun caz cînd dumnealui ar fi insistat să fie arestaţi oameni nevinovaţi. Ştiu că insista la o cercetare mai amănunţită, mai profundă şi mai calificată, ştiu că dispunea să fie revizuită activitatea anumitor organizaţii şi pesoane. Sigur că chestiunea aceasta nu prea plăcea nimănui, căci, vrei nu vrei, paraliza într-un fel mersul obişnuit al lucrurilor, provoca nemulţumire şi întrebări de felul: „ce vrea el de la noi?”. ei, şi cînd s-a mai auzit că el însuşi e arestat pentru crime grave, toate pornirile acestea ale dumnealui, convingerea că în Moldova acţionează o mafie bine înrădăcinată, au fost imediat calificate ca cea mai rafinată operaţie mafiotică din zilele noastre, operaţie menită să distrugă definitiv şi ultimele rămăşiţe ale cadrelor naţionale, tot ce-i bun şi sănătos n Basarabia noastră şi aşa nenorocită.

Uite aşa, nici mai mult nici mai puţin. Şi astfel va fi pînă nu se va clarifica cine totuşi e adevăratul Smirnov, ce a dorit el să întreprindă aici şi ce anume a întreprins. Sigur că pentru aceasta este nevoie de o cercetare specială, care ar scoate la iveală multe lucruri interesante şi nu prea ştiute de la noi. Spre eczemplu, cine a avut cel mai mare interes în cazul cu Vîşcu, ce-a făcut omul acesta şi cum anume a nimerit la închisoare, cum s-au purtat cu dînsul cei care l-au ştiut şi i-au fost prieteni cu mult înainte de 1984? În arhivele organizaţiilor respective se păstrează informaţii iscălite de anumite persoane, procese verbale, documente cu rezoluţii concrete ş.a.m.d. S-ar mai afla cîte edificii de prestigiu au fost întoarse poporului la insistenţa aceluiaşi Smirnov, cîţi oameni de rînd care au umblat pe drumuri ani de zile, au fost restabiliţi în drepturi numai după intervenţia secretarului doi, azi învinuit că a luat mită în Uzbechistan ş.a.m.d. Se prea poate că multe nu le cunosc, nu le înţeleg, deaceia obişnuiesc să trag concluzii numai din fapte concrete, din ceea ce ştiu la sigur. S-ar mai părea că vreau să apăr o pesoană şi s-o acuz pe alta. N-am nici asta în cap, căci n-ai ce apăra şi n-ai ce învinui atunci cînd nu mai înţelege nimeni ce se petrece în lumea aceasta. Iar acei ce li s-a părut că au înţeles totul se înşeală amarnic, căci mai devreme ori mai tîrziu vor fi pedepsiţi de alţii, de semenii cu acelaşi grad de înţelegere. Eu unul nu pot fi aşa categoric cel puţin atunci cînd ştiu că acelaşi Bazilevici a fost pus în libertate nu fără concursul lui Smirnov. Şi atunci cine ştie faţa adevărată a mafiei?

Iată de ce mă alătur tuturor celora care cer o eczaminare specială a perioadei 1984-1988 şi nu importă faptul cum se va termina duelul Gdlian-Smirnov, urmărit de toată ţara, cu toate că mie-mi cam dă în gînd cu ce se poate termina… (Mult mai important este să clarificăm în sfîrşit ce s-a întîmplat şi ce se întîmplă la noi, în republica ce-a dat ţării doi secretari generali ai PCUS, un Sciolocov, iar pînă la urmă s-a văzut implicată şi-n cel mai grandios scandal politico-penal din ultimii ani căruia unii îi spun Smirnov-gate, alţii Gdlian-gate, iar cei mai iscusiţi amatori de neologisme – Cremlin-gate [după modelul Watergate, dezvăluirile din presa americană care au dus la demisia lui Richard Nixon]). Cred că avem noi la ce ne gîndi, mai ales că acesta, ca oricare altul, poate avea trei consecinţe: egalitate, cîştigul de cauză a lui Smirnov sau cel a lui Gdlian. Dar, indiferent de rezultat, el, duelul după convingerea mea, va determina în mare măsură şi soarta partidului şi calea de mai departe a ţării în general. or drumul acesta, oricum ai da, totuna trece prin Moldova. Ştia el ce ştia bătrînul cronicar… Dar să revenim la avansarea mea în Comitetul Central. Am trecut, după cum spuneam, aceeaşi procedură ca şi mulţi alţii. La începutul lui ianuarie 1987 am fost chemat la CC. Smirnov a întrebat cum reacţionează lumea la rezultatele Plenarei a 4-a. I-am răspuns că lumea reacţionează bine, adică susţine aceste hotărîri ale Plenarei, dar e nemulţumită că Moldova a ajuns să fie pomenită în orice articolaş din presa centrală. Căci, ziceam eu, oricum ar fi, şi cazul Vîşcu, şi altele, nu sînt decît nişte fire de nisip pe fundalul fărădelegilor comise în Uzbechistan sau în alte regiuni ale ţării. Am vorbit despre mai multe şi pînă la urmă Smirnov a rămas în fond mulţumit de rezultatele convorbirii. Peste un timp am fost chemat la şedinţa biroului CC al PCM, unde m-a eczaminat conducerea de atunci a organizaţiei republicane de partid. Astfel, de la 13.01.1987, am început să lucrez la CC în calitate de şef adjunct al secţiei organelor administrative. Pe atunci încă n-avea lumea vreun temei să nu creadă în sinceritatea pornirilor de luptă împotriva fenomenelor negative ce aveau loc în republică. Pe atunci la CC veneau torente de scrisori, ecsprimînd satisfacţia oamenilor muncii faţă de noua politică a Comitetului Central. Totodată lumea semnala despre sute şi mii de fărădelegi încă nedescoperite, cerea să se ia măsurile respective. La vreo două treimi din valul acesta de scrisori erau adresate nu lui S. C. Grossu [prim secretarul PCM] sau unui alt funcţionar din fruntea partidului, ci acelui care mai pe urmă avea să fie arestat, el însuşi fiind bănuit de cea mai primejdioasă crimă pentru Puterea Sovietică – mita… Uite, dragă, ce eczerciţii politico-penale ne demonstrează vremea în care trăim. Să-ţi fi spus cineva cîţiva ani în urmă că aşa ceva e posibil aveai să te uiţi la el ca la un pacient al institutului din Costiugeni [spital de nebuni]… Pe atunci încă nu apăruseră renumitele „elemente declasate”, „fii de culaci”, „cuziştii” şi altele. Avînd obiceiul să-i spun lui Smirnov ceea ce cred i-am spus şi ce gîndesc despre „elementele” nou-născute. După o lungă meditaţie a căzut de acord cu faptul că oamenii care au pierdut într-o noapte tot ce-au agonisit toată viaţa, iar apoi au fost despărţiţi de soţii şi copii, de fraţi şi părinţi, nu prea au motive de a iubi o astfel de Putere Sovietică. A încercat să ecsplice de ce n-a procedat altfel. Esenţa acestei ecsplicaţii s-a redus la rusescu „podsunuli”… Paradocsal, dar lui îi plăcea comportamentul meu. Zic paradocsal, pentru că regula aparatului presupune mai multă eczecutare fără discuţii, decît discuţii aprinse cu superiorii. Poate că din motivul că eu mi-am permis să încalc eticheta împărăţiei în care celor suspuşi nu li se spune decît ceea ce vor ei să audă. Aş dori să mai adaug ceva. După mitingul din 6 iulie 1988 consacrat memoriei victimelor staliniste, la care comitetul orăşenesc de partid a venit de urgenţă, pentru „neutralizare”, cu propriul miting consacrat conferinţei a 19-a de partid, eu am avut misiunea de a pregăti proiectul hotărîrii biroului CC cu privire la organizaţiile informale [neînregistrate legal]. Am elaborat documentul în spiritul aceluiaşi deziderat – colaborarea cu Mişcarea Democratică din Moldova şi cenaclul Alecsei Mateevici, legalizarea lor. Din păcate însă majoritatea membrilor biroului n-au acceptat această hotărîre. Dar să nu crezi că printre ei s-a aflat şi Smirnov.

– Nu-mi prea vine să cred că Smirnov simpatiza Mişcarea noastră în timp ce el a batjocorit ca nimeni altul poporul moldovenesc.

– Simpatii faţă de Mişcare nici eu n-am observat şi nici n-aveau de unde să fie. Nu vezi că nici astăzi partidul – nu tocmai dragoste – ci nici măcar o simplă răbdare faţă de informali nu poate manifesta. Cît priveşte „batjocorirea poporului”, eu aş fi mai rezervat în alegerea ecspresiilor. Eczistă o ecsplicaţie a acestui fenomen. Smirnov, nefiind băştinaş ca şi mulţi alţii, nu era la curent nici cu istoria noastră, nici cu problemele noastre de ordin spiritual. În „eterul” politic el apărea cu informaţii, cu materiale pregătite de subalterni, de şefii şi lucrătorii departamentelor respective. De altfel, aşa făcea nu numai el. De regulă aşa fac toţi superiorii din aparatul sovietic, de partid, etc. Îmi dau seama că acest fapt nu poate servi drept scuză pentru toate ofensele ce ne-au fost aduse. Pur şi simplu, încerc să ecsplic, aşa cum înţeleg, în ce mod era pus în funcţiune angrenajul de partid, de unde pornesc şi cu ce se termină lucrurile în sistemul în care trăim. Ştia el că după apariţia „elementelor” în mijlocul poporului creşte nemulţumirea faţă de persoana dumnealui. A înţeles că a dat greş în mod serios. Dar era tîrziu. Carul plecase. Mă gîndesc că un om de talia lui Smirnov, crescut şi format în ultimele decenii, poate fi înţeles. E greu să depăşeşti propria-ţi ecsperienţă de viaţă. Şi pe urmă ce trebuia să facă el, cînd secretarul CC al PCUS E. C. Ligaciov avertiza clar şi univoc la adunări şi prin interfon: „Cine va intra în cîrdăşie cu informalii n-are ce căuta în partid”. Iar în partid se face nu ceea ce vrei, ci ceea ce ordonă superiorul.

– Să revenim la unele probleme de ordin mai actual. Cum ai trata dumneata, ca jurist, aspectul juridic al legii cu privire la limba de stat?

– Aş începe cu faptul că nimeni n-a ecsplicat populaţiei rusofone din republică esenţa legilor adoptate. În primul rînd, e nevoie ca toată lumea să înţeleagă că statutul limbii de stat înseamnă într-adevăr o inegalitate în raport cu alte limbi. Ăsta e adevărul şi n-ave ce ascunde. Tot aşa cum constituia o inegalitate pentru limba noastră dominaţia fără nici un drept de pînă acum a limbii ruse. În prezent nu eczistă o altă cale de a restabili dreptatea decît să lărgim considerabil sferele de întrebuinţare a limbii moldoveneşti, cu reducerea respectivă şi firească a sferelor de utilizare a limbii ruse. Cum altfel poţi să te egalezi cu cel privilegiat fără a-l lipsi de privilegii? Rusa pînă acum a fost o limbă privilegiată. Dar esenţialul e ca, realizînd acest schimb de locuri, să respectăm o singură condiţie – anulînd avantajele de pînă acum a rusofonilor monolingvi, să nu anulăm însuşi dreptul dumnealor de a vorbi în limba în care socot de cuviinţă.

Sigur că nu e legitim să-l obligi pe cineva să vorbească o limbă anume dacă el nu doreşte. Însă orice cetăţean poate fi şi chiar trebuie obligat să respecte aceeaşi libertate a oricărui alt cetăţean. Iată de ce într-o serie de cazuri sînt pe deplin justificate cerinţele de a cunoaşte limba moldovenească în cadrul eczercitării obligaţiilor de serviciu. Căci cum altfel ai să respecţi dumneata dreptul moldoveanului de a vorbi moldoveneşte în orice organizaţie, în orice colţişor al acestei republici? Moldoveanul doar nu cere (ar fi ridicol) să i se respecte acest drept undeva în Iacutia… [republică sovietică din Siberia]. În Iacutia, dacă o luăm ca eczemplu, moldoveanul are dreptul să ceară să nu i se interzică să vorbească în limba maternă şi atît. Dar poate fi obligat (şi pe bună dreptate) de iacuţi să le respecte dreptul lor de a vorbi iacuta în orice colţ al acestei autonomii. Adică să fie bun moldoveanul să-i răspundă iacutului în iacută, dacă vrea să fie şef, doctor sau învăţător la iacuţi. În acest contecst nici un grevist n-o să poată răspunde la întrebarea de cel fel de drepturi a fost el lipsit. Unde şi cui nu i se permite să vorbească în limba maternă? Aş vrea să accentuez anume acest aspect al drepturilor omului – interdicţia. Oricine poate să manifeste nemulţumire că a fost frustrat de drepturi doar atunci cînd i se interzice dreptul la limba maternă sau la alta care-i place.

Cu alte cuvinte, vorbeşte sănătos în orice limbă vrei, dar fi bun şi dă-mi voie să fac şi eu acelaşi lucru. Dacă nu eşti în  stare să-mi asiguri acest drept (dar cum să fi în stare, dacă eşti monolingv?), apoi ori învaţă-mi limba, ori du-te şi lucrează acolo unde nu-i nevoie să ştii moldoveneasca. Sigur că regula aceasta poate să nu-ţi ticnească, dar dacă n-o respecţi, îmi încalci drepturile şi apoi cum să te cred atunci cînd declari că eşti pentru egalitate în drepturi, pentru un blingvizm armonios?… În continuare aş vrea să mă refer la noţiunea de limbă de comunicare interetnică. Sincer vorbind, încă nu l-am întîlnit pe cel care ştie cam ce-ar însemna ea. Am discutat cu mai mulţi specialişti în materie şi i-am văzut cum strîng nedumeriţi din umeri. Cum poţi pretinde (obliga, căci legea este un imperativ) ca oamenii antrenaţi în sute şi mii de situaţii de viaţă să contacteze într-o anumită limbă de comunicare interetnică? Sînt de părere că limbi de comunicare interetnică eczistă atîtea cîte naţiuni eczistă. Sigur că în mod formal poţi să declari o limbă sau alta de comunicare interetnică, dar nici o putere de pe pămînt nu va fi în stare să-i oblige pe oameni să comunice altfel decît vor găsi ei de cuviinţă. Şi atunci la ce bun trebuie să trezim nemulţumirea oamenilor?

– La sesiunea parlamentului nostru de la acel memorabil sfîrşit de august s-a vorbit, în sfîrşit, cu glas tare despre tricolor. Dumneata presupui că şi oficializarea drapelului nostru naţional va întîmpina aceeaşi rezistenţă ca şi alfabetul?

– Orice rezistenţă în acest sens mi se pare a fi o prostie. Tricolorul are dreptul să devină drapelul statului nostru din simplul motiv că anume astfel doreşte poporul. Chiar de n-ar fi eczistat acest drapel niciodată în istoria noastră, totuna: Dacă asta e vrerea poporului, ea trebuie tradusă în viaţă. Şi realizarea acestei dorinţe ar fi justificată din punct de vedere juridic. Însă la noi cunoaşte oricine, de la mic la mare, că tricolorul îşi are rădăcinile lui în istoria naţiunii noastre. În discuţia cu dumneata ne referim deseori la drepturile omului. Şi în această privinţă aş vrea să mă refer la un moment ce s-ar părea că nu are tangenţe cu întrebarea pe care mi-ai pus-o. Îţi aduci aminte – la Marea Adunare Naţională [mitingul din 27 august 1989 din centrul Chişinăului (linc video), la care s-a cerut decretarea limbii de stat şi revenirea la alfabetul latin] a vorbit un leton care şi-a cerut scuze că li se adresează în limba ocupanţilor? Păi iată, toată zarva care a pornit pe urmă din cauza acestei cuvîntări contravine oricăror norme juridice. Iar procesul pe care l-a intentat procuratura noastră în genere constituie o încălcare a drepturilor omului. Orice cetăţean beneficiază de libertatea cuvîntului şi are dreptul să spună tot ce crede. Absolut totul. Şi nimeni n-are voie să-i interzică să vorbească. Are voie să nu fie de acord, să-l critice, să-şi ecspună propria părere, dar să-i interzică, să-l tragă la răspundere numai atunci cînd a încălcat drepturile cuiva. Spun astea fiindcă s-au auzit destule critici la adresa preşedintelui nostru Mircea Snegur în legătură cu acest caz. Repet, nimeni, nici chiar preşedintele republicii, n-are voie să încalce acest drept al omului la libertatea cuvîntului. Nu preşedintele trebuie să poarte răspundere pentru afirmaţiile făcute de vreo persoană, ci numai persoana în cauză. În cazul letonului poate fi vorba de o răspundere de ordin moral.

– Ce înseamnă pentru dumneata independenţa Republicii?

– Libertatea de a activa aşa cum găseşti de cuviinţă. Dar aş vrea să menţionez că independenţă absolută nu eczistă. Oricum, depindem de sistemul eczistent în ţară sau de corelaţia puterilor europene, sau de situaţia economică mondială. Întotdeauna trebuie să ţii cont de o mulţime de factori. Iată de ce aş vorbi despre independenţă ca despre o libertate în alegerea soluţiilor. În primul rînd mă refer la independenţa economică. Sînt convins că numai autogestiunea ne poate salva.

– Dar independenţa politică?

– Bineînţeles că trebuie să ecziste aceste două aspecte. Altfel nici nu poate fi concepută această problemă.

– Despre ce fel de independenţă politică poate fi vorba dacă centrul poate anula orice hotărîre a Republicii care nu-i este pe plac?

– Ei bine, hai să ne imaginăm ecspresia supremă a independenţei politice – ieşirea din cadrul URSS. Iată că sîntem independenţi. Ce paşi vom întreprinde? Crezi că Rusia, drept mulţumire, va dori să ne ajute? Să ne furnizeze energie electrică, minereu de fier sau oricare alt zăcămînt natural? La ce bun? Ei vor vinde toate astea Japoniei, să zicem, care are cu ce ieşi în lume. Şi se vor asigura cel puţin cu calculatoare. Dar noi cu ce putem să ne răsplătim? Cu mere şi roşii pline de nitraţi? Sau poate crezi că strugurii noştri doldora de chimicale se vor bucura de interesul cumpărătorilor pe piaţa europeană? Piaţa europeană e plină cu de toate. Aşa dar, pe cine să contăm? La vecinii noştri n-avem ce ne uita. Îşi au ei problemele lor ca şi majoritatea ţărilor socialiste. Polonia, spre eczemplu, e plină de datorii. Europa capitalistă? Altcineva? Să nu ne facem iluzii! Şansele periferiei de a pieri sînt mult mai mari decît cele ale Rusiei. Rusia va mai putea eczista pe contul bogăţiilor naturale. Iar noi? Pe ce cont vom eczista noi? Trebuie să ne dăm seama că deocamdată marfa noastră îşi poate găsi cumpărătorul în primul rînd în cadrul ţării în care trăim. Acesta-i tristul adevăr. Şi totuşi, eu cred în independenţa economică a republicii. Această convingere e alimentată de faptul că poporul nostru e muncitor şi a acumulat o mare cultură de prelucrare a pămîntului. E adevărat – apele, pămîntul sînt otrăvite. Vom avea mult de lucru în direcţia lichidării urmărilor nefaste ale chimizării agriculturii. Dar pînă la urmă cred că hărnicia noastră ne va scoate din impas.

– E posibilă independenţa economică fără valuta naţională?

– Cred că nu. Rubla mai are pînă va fi o valută serioasă în condiţiile despre care vorbim.

– Se prea poate să greşesc, dar îmi pare că în republică nu avem savanţi moldoveni, economişti îndeosebi, care să fie în stare să ne ecspună o concepţie plauzibilă a valutei naţionale.

– Poate că şi sînt, dar nu s-au văzut pînă acum… Lipsa unei intelectualităţi moldoveneşti care s-ar fi impus măcar pe scară unională e durerea noastră comună. De-ar fi fost altfel, am fi văzut de mult vreun economist cuvîntînd în faţa persoanelor care insistă să curăţim Moldova de ruşi. El le-ar fi ecsplicat cam cum arată insistenţa lor transpusă în limbajul ciferlor şi al calculelor economice. Înainte de a întreprinde vreo acţiune politică, trebuie să cunoaştem pînă în cele mai mici amănunte ce vom pieerde şi ce vom cîştiga din punct de vedere economic, politic, cultural ş.a.m.d.

– Domnule Plugaru, crezi că e posibil să apară în Moldova un sistem pluripartid?

– Avem în faţa noastră eczemplul ţărilor democratice şi cunoaştem modul în care conlucrează diferite partide. Convingerea mea este că dacă timp de un an, doi, Partidul Comunist nu se va schimba radical în direcţia autodemocratizării, nu se va debarasa de persoanele hrăpăreţe, imorale, antirestructuriste şi aşa mai departe, el va împărtăşi soarta partidului comunist din Polonia şi nu numai din Polonia. În acest caz devine inevitabilă apariţia unui sistem pluripartid. Deocamdată însă avem mulţi comunişti în cadrul Frontului Popular, în cadrul mişcării verzilor ş.a. Atunci cînd în cadrul acestor organizaţii vor activa oameni mai puternici, cu mai multă autoritate şi mai talentaţi decît cei din actualul partid, atunci ei vor constitui o adevărată opoziţie a partidului oficial, doar atunci vom putea vorbi despre posibilitatea creării unui sistem pluripartid. Mă gîndesc că Partidul Comunist, dacă se vrea şi de acum înainte călăuza poporului, trebuie să aleagă o variantă de colaborare cu tate forţele trezite astăzi la viaţa politică. sau cel puţin să admită eczistenţa în sînul său a unei opoziţii.

– Dar acest lucru nu se va întîmpla niciodată.

– Şi atunci cum rămîne cu asigurarea drepturilor minorităţii? Dacă nu vor fi respectate aceste drepturi, înseamnă că vor trebui să fie reprimate. Din nou deportări? Închisori şi pedepse cu moartea? Un eventual val de teroare nu va ţine mult. Dar după ce va trece, sistemul pluripartid totuna va apărea.

– Şi acum să ne referim la cea mai dureroasă problemă pentru noi. Am în vedere teritoriile noastre răpite pe timpul stalinizmului.

– E o datorie sfîntă a noastră de a cere restabilirea drepturilor călcate în picioare. Pentru mulţi e clar că ceea ce s-a întîmplat în 1940 a fost un jaf ziua în amiaza mare. Pentru mulţi, dar nu pentru toţi. Teritoriile, cred eu, ne-au fost luate nelegitim [se referă la stabilirea graniţelor RSS Moldoveneşti în 1940, cînd sudul şi nordul Basarabiei, cît şi Bucovina de Nord, au fost incluse în componenţa Ucrainei]. Problema trebuie pusă în modul univoc. Cu atît mai mult cu cît odată cu trecerea Republicii la autogestiune acuitatea ei creşte considerabil. Astăzi, trăind în condiţiile economice eczistente, cînd totul se planifică în centru, ieşirea la mare, spre eczemplu, nu contează atît de mult. Mîne însă situaţia se va schimba. Realitatea economică ne va obliga să întreţinem relaţii strînse cu ţările europene. Iată de ce trebuie să recăpătăm ieşirea la mare pe care am avut-o cîndva.

– Care ar fi, după dumneata, căile de soluţionare a problemei?

– În primul rînd este necesar să fie elaborat un solid studiu istoric, juridic şi politic care să înglobeze un ansamblu de dovezi absolut convingătoare ale faptului că drepturile noastre au fost încălcate în modul cel mai mişelesc. Repet, e nevoie de un studiu serios. Cu strigăte şi mitinguri nu vom rezolva nimic. E nevoie de o analiză profundă a tuturor factorilor de ordin etnic, cultural, demografic ce caracterizau populaţia regiunilor răpite. Trebuie să demonstrăm lumii întregi că aceste teritorii sînt ale noastre. Sînt convins că în această privinţă nu vom întîmpina dificultăţi, că doar nu e vorba de regiuni care au trecut de nenumărate ori din mîna unor cotroptori în mîna altora, aşa încît nu mai poate înţelege nimeni ale cui sînt totuşi.

Apoi se cere studiată situaţia politică, socială şi demografică de azi. Se prea poate întîmpla că populaţia de pe teritoriile de care am fost lipsiţi să nu vrea să se unească cu Moldova. Dorinţa acesteia e un factor important. Şi dacă în primul rînd moldovenii de acolo nu vor dori unirea, să ştii că nu mai vedem înapoi aceste pămînturi. Mai departe. E nevoie să fie elaborat un mecanizm democratic de rezolvare a litigiilor de acest fel. Numărul lor în ţară [URSS] e mare. Mi se pare important ca acest mecanizm să prevadă următorul postulat: rolul hotărîtor îl are pledoaria republicii păgubaşe. Ei bine, noi vrem să ne întregim pămînturile, dar să zicem că Ucraina se împotriveşte. Ce-i de făcut? Apelăm la Comitetul de supraveghere constituţională. La Sovietul Suprem. La Congresul deputaţilor din ţară. Şi dacă în urma acestor demersuri conflictul nu e soluţionat, e nevoie să ecziste posibilitatea de a apela la o instanţă internaţională. Elaborarea unui asemenea mecanizm de soluţionare a litigiilor teritoriale ţine de datoria deputaţilor noştri în parlamentul ţării. Ei trebuie să lupte pentru această cauză sfîntă. Nimeni nu trebuie să se teamă că odată cu revenirea în frontierele vechi ale republicilor, ţara [URSS] se va dezmembra. Dimpotrivă. În condiţiile în care primează factorul economic, oamenii vor avea nevoie de contacte strînse cu compatrioţii din toate regiunile ţării. Numai astfel e posibil să consolidăm federaţia noastră. Dar pînă atunci e nevoie să fie create nişte comisii speciale care ar lucra în Moldova şi în Ucraina. E nevoie de dialog. Sper că ucrainenii vor înţelege durerea şi dreptul nostru.

– Mulţumesc.

Mai citeşte, despre anii 1988-1990 în RSS Moldovenească:
August 1988 la Chişinău: „Sînt indignată de faptul că la acest cenaclu se vorbeşte numai în limba moldovenească, în centrul oraşului, unde zilnic vin foarte mulţi turişti. Mă miră că miliţia nu întreprinde nimic”
1988, RSS Moldovenească. Uniunea Scriitorilor respinge criticile care i-au fost aduse
Octombrie 1988, RSS Moldovenească: Declararea limbii de stat va traduce în viaţă „principiile politicii naţionale leniniste”
„Literatura şi Arta” în polemică cu „Sovetscaia Moldavia” (5 ianuarie 1989)
26 februarie 1989 la Chişinău. „Libertate lui Ţurcanu!”. Manifestanţii „sînt simpli muncitori … ce au aderat cu trup şi suflet la politica gorbaciovistă”
12 martie 1989: La Chişinău mulţimea ia cu asalt sediul CC al Partidului Comunist
27 august 1989: Marea Adunare naţională de la Chişinău sau „Ziua ce va lumina un veac”
Marea Adunare Naţională de la Chişinău (video)
31 august 1989: Adoptarea legilor despre limba de stat şi grafia latină în RSS Moldovenească
16 noiembrie 1989: izbînda gorbaciovismului în RSS Moldovenească
1990: tricolorul românesc înălţat cu mîndrie la Chişinău. 2009 – înălţarea tricolorului românesc considerată diversiune rusească
Lupta pentru alfabetul latin prin caricaturi

 

7 Responses to “Interviu cu Anatol Plugaru (primul şef al serviciilor secrete moldoveneşti) publicat în ianuarie 1990”

  1. Riddick Says:

    Un alt interviu al lui Anatol Plugaru, din 2010, pentru Radio Europa Liberă:

    „Descompunere, trădare, distrugere a Alianței pentru Integrare Europeană”

    http://www.europalibera.org/content/article/2120752.html

    „Eu cred că în realitate acuma merg discuţii adânc conspirate între mai toţi figuranţii spectrului nostru politic, partidele parlamentare am în vedere, cu Vladimir Voronin, ca o forţă, care evident că revine şi depinde numai în ce proporţie şi cum.”

  2. CNN Says:

    Basarabia nu avea cu cine sa se uneasca in anii 90. Iliescu era KGB cu Moscova.

    Problema acum e invers.Moldova are un electorat 80 la suta anti-Romania. PLDM PDLM Filat(ofiter KGB fost), Lupu-fost PCRM kgb, PCRM-anti Romania.

    GHimpu e singur,iar electoratul lui e pe la 15 la suta.Astia vor unirea,in rest,prefera Unirea cu Transnistria si criminalul smirnov!

    • mariusmioc Says:

      Eu sînt optimist în legătură cu Basarabia. Eram optimist şi în 2006, în regimul Voronin: în Basarabia (partea controlată de guvernul Republicii Moldova), timpul a început să curgă, încet dar sigur, în favoarea românilor
      http://ro.altermedia.info/minoritati/ultimele-date-ale-recensmintului-din-republica-moldova_3814.html
      Bine-ar fi să revină la România cu Transnistrie cu tot!

      • Populatia din Basarabia primeste cetatenia romana nu pentru a merge in Romania,ci pentru a pleca in UK.Asta e gandul lor,sa plece in Occident,ca cetateni romani,sa poata pleca la lucru.

        Nu e vorba de patriotism.Patriotismul spre Moscova e mai puternic.Am fost de 3 ori in Basarabie.Muzica rusa,cultura e mai aproape de viata zilnica decat Romania.

        Limba rusa e mai vorbita.Firmele sunt rusesti,din Moscova majoritatea.Comertul e covarsitor spre CSI si Moscova.

        Daca nu stii rusa,nu te angajezi nicaieri!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s