Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Manifestanţii dădeau ţigări militarilor Septembrie 6, 2011


Din cartea mea „Revoluţia din Timişoara aşa cum a fost” (apărută în 1997), prezint declaraţia domnului Traian Orban, rănit în revoluţie, acum preşedinte al Asociaţiei „Memorialul Revoluţiei” din Timişoara. Domnul Orban e născut în 20 februarie 1944 la Petroşani (jud. Hunedoara). Era medic veterinar în comuna Tormac în 1989, şi a fost împuşcat în piciorul stîng. Declaraţia de mai jos i-am luat-o în 23 august 1995.

În dimineaţa de 17 decembrie eram la ţară în comuna Tormac, unde lucram. Am aflat despre manifestaţiile anticeauşiste din Timişoara. Procurorul Pompiliu Stanciu (ginerele preşedintelui de C.A.P.) care era acasă în comună a primit telefon sa se prezinte urgent la serviciu, la Timişoara. M-am rugat de el să mă ducă şi pe mine cu maşina.

Ajuns în oraş, am luat-o pe jos. În jurul orei 14 am ajuns în zona hotelului Continental. Între Continental şi Banca Naţională era un cordon de militari în termen cu arma la mînă. Am trecut printre ei. La scurt timp militarii s-au deplasat între Bancă şi Policlinica 3, întărind dispozitivul de acolo, care era format din militari în termen înarmaţi, ofiţeri şi subofiţeri în uniforme verzi. Înapoia acestui cordon erau două tancuri şi vreo două TAB-uri, deasemeni o dubă şi un camion. Pe strada ce duce spre bastion erau miliţieni cu scuturi, bastoane şi căşti. În intersecţie şi în staţia de tramvai de la Continental erau sute de demonstranţi care scandau şi huiduiau. M-am ataşat acestora şi am intrat în vorbă cu unii dintre ei, care mi-au relatat cele întîmplate în seara precedentă.

Militarii aveau o atitudine provocatoare, gata de tragere, ceea ce a indignat mulţimea. Am aflat că înainte cu o oră, o oră jumate, la Comitetul Judeţean PCR au fost lupte între manifestanţi şi forţele de represiune şi că s-au facut masive arestări.

Se strigau neorganizat diferite lozinci. Unii strigau „Libertate”, „Eliberarea arestaţilor”, alţii „jos politrucii”, alţii ca vor pîine.

Cordonul de militari a început să înainteze spre Piaţa Libertăţii, încercînd să împrăştie mulţimea şi să-i reţină pe cei mai vehemenţi. Dintre manifestanţi, unii au încercat să ducă tratative cu militarii. Un cetăţean (ulterior am aflat că este doctorul Tăut) s-a apropiat de soldaţi şi le-a cerut să fie înţelegători fiindcă noi nu vrem să agresăm pe nimeni. Ca rezultat, acesta a fost reţinut şi lovit cu paturile de puşcă de către militarii în termen.

Militarii fugeau după noi, încercînd să ne împrăştie sau să ne reţină. Noi fugeam, ne retrăgeam 10-20 metri, apoi reveneam. După un timp au pornit şi tancurile şi TAB-urile.

În mulţime lumea comenta nemulţumită traiul pe care-l ducem, frigul din locuinţe, se vorbea despre cei care încearcă să fugă din ţară şi despre nădejdea că doar-doar se va schimba ceva, ca în ţările vecine.

Am fost împinşi pînă în dreptul străzii Popa Şapcă. Sus am văzut un elicopter. Numărul nostru creştea, mereu ni se alăturau trecători nemulţumiţi şi întărîtaţi de desfăşurarea de forţe, dar şi curioşi care după scurt timp se retrăgeau sau priveau de departe.

Cînd am ajuns în dreptul bazarului am vazut o echipă de 4-5 tineri care s-au apucat să spargă vitrinele magazinelor. Noi am protestat, spunîndu-le că nu asta dorim, dar ei şi-au văzut de treabă, îndeplinîndu-şi misiunea. Tinerii aceia doar spărgeau, nu furau.

Militarii asistînd la aceste spargeri au devenit mai agresivi, încercînd să reţină demonstranţi sau să-i lovească cu paturile armelor. Demonstranţii au ripostat aruncînd cu pietre şi militarii s-au retras. Au venit în viteză tancurile şi TAB-urile, care ne-au împrăştiat. Noi aruncăm în tancuri cu ce apucam (pietre, bucăţi de bordură, conserve). Chioşcul de ziare din Piata Sfîntul Gheorghe a fost incendiat. În această piaţă ne-au ajuns tancurile şi TAB-urile. Cu o parte a demonstranţilor am luat-o pe strada Engels. Cîţiva indivizi au vrut să incendieze magazinul de chimicale de la colţul străzilor Engels şi Ceahlău. Ştiam că în depozit sînt chimicale foarte inflamabile şi am intuit ce nenorocire s-ar putea întîmpla dacă ar lua foc. În casa aceia stă fostul meu coleg de şcoală Nicolae Secoşian (crainic la radio). Am zbierat la indivizii aceia să nu dea foc că locuiesc acolo. Tipii s-au retras.

Am ajuns în Piaţa Libertăţii. La cofetăria Macul Roşu nişte ţigani se serveau cu sucuri şi prăjituri, îndemnînd şi pe alţii să ieie.

Militarii veneau după noi ca să ne împrăştie. Am luat-o pe străzile laterale. Am ajuns iar în Piaţa Sfîntul Gheorghe şi am luat-o pe linia de tramvai înapoi spre Libertăţii. Pe străduţa aceea a venit un tanc în viteză căutînd să ne calce, cu o şenilă pe trotuarul din stînga, călcînd balustrada. Era cît pe-aci să-mi prindă piciorul. După ce tancul a trecut unii indivizi au scos mobilier din cofetăria Macul Roşu, au făcut o baricadă pe linia de tramvai şi i-au dat foc. Manifestanţii priveau înmărmuriţi. Tancurile treceau şi pe trotuare şi pe spaţii verzi, unul din tancuri a călcat bordura bazinului de apă al porumbeilor. La un moment dat în dreptul staţiei de tramvai s-a oprit un tanc, care a fost înconjurat de tineri ce încercau să-l blocheze. Nişte băieţi voiau să bage o rangă sau alte obiecte între şenile. I-am ajutat şi eu băgînd între roţile şenilelor cablul de remorcare al tancului respectiv. Tancul a fost blocat, dar motorul îi mergea iar turela se mişca ameninţător în toate direcţiile. Un băiat călărea pe ţeavă. Le-am spus tinerilor să înfunde ţeava de eşapament cu cîrpe, ceea ce au şi făcut. Motorul tancului s-a oprit iar mulţimea a izbucnit în urale.

După asta, un grup de militari ne-a alungat şi a recuperat tancul, care a fost retras.

Prin piaţă şi pe străzile laterale umblau (mai repede decît tancurile) două TAB-uri. Unii au avut ideea să prepare sticle „Molotov”, căutau benzină la maşinile parcate în piaţă. După scurt timp pe strada Vasile Alecsandri s-a retras în viteză un TAB incendiat, în uralele manifestanţilor, care s-au adunat iar. Străzile spre Piaţa Sf. Gheorghe şi spre CEC erau blocate de cordoane militare. În dreptul diviziei a fost incendiată o dacie (a lt-colonelului Predonescu – n.n.). Nişte militari au încercat să stingă focul. Din Divizia 18 a început să se tragă în sus (n-am văzut răniţi). Dinspre Centru, pe strada Alba Iulia, a venit un grup mare (cîteva sute) de demonstranţi, atraşi de împuşcături. Printre ei erau şi manifestanţi care se retrăseseră iniţial din Piaţa Libertăţii. Acest grup scanda cu hotărîre „Libertate” şi „Azi în Timişoara, mîine în toată ţara”. Focurile de armă s-au înteţit, dar tot n-am vazut răniţi (era în jurul orelor 16,30-16,45). Eu am intrat în vorbă cu militarii din cordonul de pe strada Caraiman, spunîndu-le să nu tragă în noi, că sîntem fraţi şi că armata trebuie să apere ţara, nu să tragă în popor. Cîţiva manifestanţi au dat militarilor ţigări. Un ostaş, plîngînd, ne-a spus că sînt în misiune de la 5 dimineaţa, că n-au mîncat nimic şi ne-a aratat că n-are gloanţe.

Fiindcă se trăgea, mulţimea a încercat să se retragă prin curţi şi pe străzile laterale accesibile încă. Am luat-o pe strada K. Marx spre Muzeu, dar de acolo venea o altă coloană de demonstranţi spre Piaţa Libertăţii. În coloană era şi un ofiţer care a fost agresat de mulţimea iritată de comportamentul armatei. Am revenit în piaţă cu această coloană. Cum tragerile s-au intensificat, am vrut iar să ne retragem. Ajungînd iar la colţul dinspre strada K. Marx, am văzut că din garnizoană (la 10 metri distanţă) au ieşit trei bărbaţi îmbrăcaţi civil cu pistoale mici şi trei bărbaţi în mantale militare (prea bătrîni pentru a fi militari în termen) cu pistoale mitralieră. Aceştia, fără somaţie, au tras în mulţime. Lîngă mine a fost rănit un individ, m-a împroşcat cu sînge pe faţă cînd m-am uitat la el. Cineva a strigat: „L-au omorît!”. Altcineva a strigat: „A fost împuşcat un militar din cordon!”. În clipa următoare am simţit o durere groaznică în piciorul stîng (coapsă) şi am căzut. M-am simţit luat de subţiori şi de picioare şi dus la o maşină. Am răcnit de durere, fiindcă mă apucaseră de piciorul rănit. N-am mai ştiut de mine. Mi-am revenit în maşină, în drum spre spital, şi am cerut să mîne mai încet, că mă scutura şi mă durea piciorul.

La spitalul judeţean m-am trezit pe o targă, în pielea goală, într-un coridor în frig. Pe jos şi pe tărgi era plin de morţi şi răniţi. Răniţii gemeau, zbierau, chemau ajutor. Cineva a vrut să-mi ia ceasul de la mînă spunînd „dă-l dracului că moare!”. Eu atunci am ieşit din amorţire spunîndu-le că trebuie să fiu dus la ortopedie.

A venit un brancardier căruia i-am cerut să mă scoată din acel iad de morţi şi răniţi şi să mă ducă la spitalul ortopedic. La scurt timp după ce a venit un nou transport de răniţi, cu salvarea respectivă am fost dus la Ortopedie.

În zilele următoare am auzit că din morga spitalului judeţean au fost furaţi morţi şi că răniţii sînt anchetaţi în spitale. Cei care erau răniţi mai uşor au părăsit spitalul (pentru a nu fi găsiţi de securitate).

În 20 decembrie am simţit o mare bucurie cînd pe lîngă spital a trecut o mare coloană de manifestanţi care strigau „aveţi grijă de răniţi!”.

După căderea lui Ceauşescu am fost trimis la tratament în Austria.

La solicitarea Procuraturii am dat acesteia unul din cele două gloanţe cu care am fost împuşcat (celălalt a dispărut). Nu am primit nici un răspuns privind expertiza glonţului şi persoana care m-a împuşcat.

Vezi şi o înregistrare video din decembrie 1989 cu răniţii din spital, printre care apare şi Traian Orban: Pentru ţara pe care o iubesc, am pierdut piciorul!

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s