Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

A murit Leonida Lari. „Nimeni şi noi” – un articol din 1988 decembrie 11, 2011


Actualizat 12 decembrie 2011, ora 2:40: Am isprăvit transcrierea articolului Leonidei Lari.

Leonida Lari, poeta basarabeană care a luptat pentru România Mare, a murit astăzi la Chişinău, la vîrsta de 62 de ani (linc).

Leonida Lari s-a născut la Bursuceni, lîngă Bălţi. A fost deputată în Sovietul Suprem al URSS (1988-1990) şi membră în Biroul Permanent al Frontului Popular din Moldova (1990-1992). A fost deputată şi în parlamentul României, iniţial pe lsitele PNŢCD, apoi a trecut la Partidul România Mare.

Dumnezeu s-o odihnească! Vă voi prezenta unul din articolele publicistice ale Leonidei Lari – „Nimeni şi noi”, din „Literatura şi Arta” din 13 octombrie 1988. Articolul se referă la atacurile anonime la adresa mişcării naţionale care apăreau în presa de partid din Basarabia. E scris cu chirilice, transcrierea sa cu litere latine va dura ceva timp – voi actualiza aici transcrierea articolului pe măsură ce o voi face. Comentariile mele au fost inserate cu litere cursive între paranteze drepte. De remarcat că problema la care se referă autoarea – faptul că moldovenii nu-şi găsesc de lucru în republica lor şi sînt siliţi să emigreze în alte părţi, nu e rezolvată nici acum.

Nimeni şi noi

De la o vreme încoace în paginile ziarelor noastre întîlnim materiale semnate de Nimeni. În ultimul timp Nimeni ne apostrofează prin mijlocirea ziarului „Moldova Socialistă”.

Nimeni, conform dicţionarului, înseamnă nici un om, nici o fiinţă. Pînă şi voinicilor din poveste le era greu să lupte cu ceva nevăzut şi agresiv, darmite nouă, care nu sîntem nici voinici, nici duhuri neîntrupate ca Nimeni – ia, nişte scriitori care îşi adună strîns la piept ceea ce a rămas nelunecat la zale.

Ce îl deranjează în cazul dat pe Nimeni?

Încercările noastre de a restabili cîte puţin istoria (acţiune care, de altfel, se desfăşoară în toată ţara [adică în toată URSS, nu numai în RSS Moldovenească]), de a pune în drepturile ei limba maternă, de a obţine normalizarea proceselor democratice.

Chiar şi pentru un om neiniţiat în istorie e limpede că şi jugul otoman şi ţarizmul au fost nefaste pentru popoarele mici. Jugul otoman, precum spunea Marx, „se afla la cea mai joasă şi mai barbară treaptă a feudalizmului”, iar ţarizmul rus „orice cotropire a unui teritoriu, orice violenţă, orice asuprire nu a înfăptuit-o decît sub pretecstul iluminării, liberalizmului, eliberării popoarelor”.

Ce cap de acuzare i se găseşte aşadar, scriitorului V[ladimir] Beşleagă, care a dat glas unor adevăruri tăcute de istoricii noştri după 1812?

Însuşi faptul că Moldova dintre Prut şi Nistru a trecut ca un obiect dintr-o mînă în alta, prin esenţa sa, e golit de umanizm. Nu e o taină doar că Turcia, înghesuită de armatele ruseşti sub conducerea lui Kutuzov, a fost nevoită să cedeze o parte din Moldova, pentru a obţine armistiţiul. Fireşte, ţarul Alecsandru I, unul din cei care făcuse din Rusia „o închisoare a popoarelor”, intenţiona să ia un teritoriu mai întins, reuşise să-şi proiecteze şi numirile viitoarelor gubernii: Bessarabscaia, Moldavscaia, Valaşscaia, Olteanscaia (L. A. Casso – „Rusia la Dunăre în formarea guberniei basarabene”).

Astfel, între 16 şi 28 mai, între Turcia şi Rusia au loc preliminariile de pace şi încheierea tratatului, la care solii Moldovei lipsesc din simplul motiv că cele două mari imperii nu aveau nevoie de părerea lor.

Academicianul A[rtiom] Lazarev [istoric sovietic moldovean de orientare comunistă, considerat un fel de istoric oficial în RSS Moldovenească], în „Orizontul” nr. 6, 1988, scrie: „Mult mai stranie şi inecsplicabilă este trecerea sub tăcere a tristului fapt că în 1812 statul şi poporul moldovenesc s-au pomenit artificial dezmembrate, tăiate în două prin tratatul de pace de la Bucureşti din luna mai 1812 frontiera de stat dintre Turcia şi Rusia a fost trasată pe Prut şi pe Dunăre, adică pe trupul viu al poporului şi al ţării sale. Dar, trebuie să recunoaştem că dezmembrările de felul acesta nu pot fi nicidecum categorisite drept progresiste”.

După 1812, în afara faptului că se ducea o intensă politică de rusificare prin intermediul administraţiei, şcolii, bisericii, populaţia era istovită de puteri prin lăcomia gubernatorilor şi intens colonizată cu elemente alogene. Despre aceste lucruri istoricii noştri iarăşi tac, or, adevărul trebuie rostit întreg.

Din însemnările gubernatorului Ciceagov („Memoriile amiralului Ciceagov”) şi a consilierului de stat A. Baicov („Memoriile lui A. Baicov”), ambii ruşi şi, deci, nu aveau motiv să fie subiectivi, aflăm că moldovenii într-adevăr o duceau foarte greu. Totuşi, chiar şi în asemenea condiţii ei au aderat la mişcarea revoluţionară rusă de eliberare, dar împotriva ţarizmului, aşa că nu prea coincid lucrurile cu ceea ce zice Nimeni în ziarul „Moldova Socialistă”.

Ei bine, nimeni ca nimeni, dar mai trist e că şi istoricii (V. I. Jucov şi I. M. Jarcuţchii) vorbesc de înflorirea social-economică a Basarabiei după alipire.

Tendenţionizmul lor e cu atît mai evident, cu cît ştim că au fost imperii şi mai dezvoltate economic şi cultural, dar nu s-a considerat pozitiv faptul că şi-au alipit alte teritorii.

Despre ce fel de bunăstare social-economică putea fi vorba pe atunci, dacă ţăranii moldoveni nu aveau nici pămînt în de ajuns, sudul Basarabiei fiind oferit coloniştilor. iar cît priveşte cultura e cazul să amintim că tipăriturile cu caracterre latine erau arse chiar de capii bisericii iar cu limba maternă se ducea o permanentă luptă pe toate căile posibile. E grăitoare îna cest sens fraza lui P. batiuşcov, autor pe vremea ceea a unor lucrări despre Basarabia: „Dacă dorim ca populaţia să nu se romanizeze mai mult… şi să fie organic lipită de Rusia, trebuie prin şcoală măcar să-i facem semiruşi după limbă”.

Ceea ce s-a şi făcut pe vremea ţarizmului şi, cu părere de rău nu numai atunci, uitîndu-se că limba e citadela principală a unui popor. Pentru că spunea V. I. Lenin: „Naţiunea nu e o comunitate de cultură şi destine, ci o comunitate de limbă”.

Ieşit de bună voie, ori de nevoie, în afara limbii sale materne, omul se topeşte în masa generală a celor cu preponderenţă numerică. Ori, la noi s-a dus decenii în şit o politică demografică ce tinde să „denaţionalizeze programat” populaţia, şi a avut perfectă dreptate I. Ciocanu spunînd asta, şi nu ar fi fost cazul să îl admonesteze Nimeni că a greşit.

Acţiunea de denaţionalizare s-a desfăşurat intens sub diferite pretecste. Cică, în Moldova oamenii nu aveau de lucru (nu aveau de lucru în 1940, cînd ţara trebuia pusă pe picioare după distrugerile suferite). „În rezolvarea acestei probleme pe teritoriul Basarabiei s-a organizat achiziţionarea doritorilor de a se aranja la lucru în regiunea Moscovei, în Donbas ş.a. centre industriale… În curs de un an în centrele industriale ale URSS s-au strămutat cam la vreo sută de mii de oameni” („Formaţia statală moldovenească şi problema naţională”).

Atunci ce ne facem cu spusa lui V. M. Zelenciuc, care se bate cap în cap cu asta? Cică, marea mobilitate a populaţiei e condiţionată de nevoia de resurse de muncă pentru economia naţională a republicii, de dezvoltarea rapidă a oraşelor mari (V. M. Zelenciuc – „Naselenie MSSR” [Populaţia RSS Moldoveneşti – ruseşte], C[hişinău] 1983)

Nici nu ştii pe cine să crezi, îţi stă mintea în loc, cînd te gîndeşti cît s-a vorbit la Conferinţa a XIX-a despre abuzurile departamentelor centrale în republici în ce priveşte plasarea unităţilor lor industriale unde le convine, iar tovarăşul Zelenciuc se face a nu şti. Această industrializare nejustificată a dus la aceea că avem cea mai mare densitate a populaţiei din Uniune (125 oameni pe kmp) şi poftim, de acum nu ne ajung braţe de muncă.

Ba nu avem de lucru în această republică, ba nu avem braţe de muncă, cu o mînă ni se iau băştinaşii, cu alta ni se aduc cei invitaţi. Pretecste, cum vedem, sînt multe, scopul e unic: amestecul populaţiei.

Dar să medităm puţin: pe lîngă faptul că populaţia în republică e foarte densă, e şi cea mai bătrînă – 77 la sută, pe cînd în ţară e 58 la sută [nu mi-e clar ce statistici folosea Leonida Lari, şi ce era considerat „bătrîn”]. De ce e aşa? Foarte simplu de ecsplicat: de la noi pleacă în mare parte tineretul, pentru care porţile oraşelor, centrelor raionale sînt strîns închise, ca şi cum noi nu am avea nevoie de clasa noastră muncitoare, lipsa căreia a fost remarcată şi de scriitori (N. Popa, „Tinerimea Moldovei”, septembrie 1988). Şi dacă peste nevoile ce ne stau pe cap şi despre care vom mai vorbi, mai avem şi cea mai bătrtînă populaţie din Uniune, apoi cu cea greşit de astă dată scriitorul G. Malarciuc spunînd că „republica e sleită de forţe”.

Aşa că eu nu pot fi supărată ci îi sînt profund recunoscătoare tov. Zelenciuc că „m-a luminat” şi de pe paginile ziarului „Literatura şi Arta” în procesele demografice din republică. Recunoştiinţa mea e cu atît mai mare, cu cît să nu fi apărut replica dumisale, nu m-aş fi aplecat încă o dată asupra cărţilor ce le-a editat şi nu aş fi descoperit în sfîrşit secretul decalajului dintre creşterea naturală destul de mare a populaţiei moldoveneşti (34%) în coraport cu cea rusă (13,7%) şi cea ucraineană (20,4%) şi totodată descreşterea ponderii ei în republică.

Cît priveşte cifra de 100-120 de mii pe care am dat-o, cercetătorul cu pricina se face a uita propriul său tecst în care afirmă că în republică vin peste o sută de mii şi mai trece cu vederea propria sa schemă, în care domneşte în văzul tuturora cifra de 124 de mii anual. Or, 124 de mii sună şi mai impunător, nevăzutule Nimeni de la „Moldova Socialistă”, decît 120 de mii, nu-i aşa?

Dar n-am de gînd să mă reţin într-o polemică măruntă şi fără rost, intuind prea bine că la un control mai riguros din partea unei comisii formate pe baze democratice, chiar şi cifrele acestea s-ar putea să iasă din discuţie, dată fiind boala statisticii noastre de a trişa, vorba doctorului în ştiinţe istorice Iu. Afanasiev: „Cu procentele creşterii productivităţii muncii, oferite de statistica noastră, nu poţi nici borş să faci şi nici să pui nişte încălţări pe picioare, că, de altfel, de mult trăiam într-o societate înfloritoare” („Pravda”, 26 iulie 1988).

Să ne întoarcem, însă, la politica demografică din ţara noastră. Pînă şi un tînăr ostaş al Armatei Sovietice, Grigore Ciobanu, mai puţin iniţiat decît V. S. Zelenciuc în materie de demografie, şi-a dat seama că e ceva nefiresc în curgerea valului de migranţi spre Moldova şi invers, a moldovenilor, îndeosebi a copiilor de la 15 ani în sus, spre zonele necernoziomice.

Tînărul mai adaugă că a văzut cu ochii săi anunţuri care invită atît migranţi în Moldova, cît şi din Moldova peste hotarele ei („Sovetscaia Moldavia”, 7 septembrie 1988). Cum comentează „Sovetscaia Moldavia” scrisoarea ostaşului, ziarul care ar trebui să reprezinte Moldova Sovietică pe plan unional şi care e departe, deocamdată, de poporul republicii şi de problemele lui. Deci, ziarul „Sovetscaia Moldavia” linişteşte pe tînărul ostaş cu fraza că nu eczistă migraţii impuse, că se respectă principiul benevol, că nu trebuie de văzut vreun gînd rău în acest fenomen.

Adevărat, pe tinerii noştri nu-i înşfacă special cineva de mînă şi-i deplasează dincolo de vatra lor – îi împinge viaţa aş zice. Să mergem prin căminele muncitoreşti, să vedem cum o duce tineretul nostru moldovenesc, să luăm la întîmplare orice eczemplar din „Reclama” şi să ne întrebăm de ce sînt scoşi de la înscriere din oraş moldovenii în majoritate (Albu, Mazîlu, Arhip, Boicu, Gortolomei, Cherdivară, Crăciun, Căuşan, Muntean, Negru, Onilă, Coteţ, Popescum Suruceanu, Triboi, Fală ş.a.m.d. – „Reclama”, 3 septembrie 1988).

Ce iese, vasăzică: în centrele noastre orăşeneşti şi raionale populaţia, totuşi, nu creşte chiar aşa cum încearcă să ne convingă unii, pe baza migraţiei sat-oraş, unicul fel de migraţie salutat de Lenin.

Dacă specialiştii cu studii superioare, pictorii, medicii, istoricii, sociologii, etnografii, inginerii, nu izbutesc să se aranjeze în oraşe, apoi ce să mai vorbim de copiii cu 8-10 clase?

Şi aici, la acest moment de cotitură, le stă de-a gata la îndemînă „Schimbul intrarepublican de migranţi”. Ştiaţi căa vem şi o asemenea organizaţie? Şi aici nu e de glumă, şi aici e jalea cea mare. Căci, dacă pentru cei ce vin nu eczistă pericolul că se vor pierde în micul nostru popor de 2 mln [milioane], apoi pentru cei ce pleacă – pericolul că se vor topi în multele milioane de populaţie străină este iminent.

Pe plan unional, în mod planic, Moldova face schimb de migranţi cu RSFSR şi RSSU (nici să-ţi închipui aşa ceva, dacă n-ar fi scris negru pe alb în aceeaşi carte „Populaţia RSSM”).

Ah, ce păienjeniş stupid împletesc pentru destinele omeneşti diverse comitete de plasare în cîmpul muncii. Să dăm citire doar cîtorva din sumedenia de anunţuri care stîrcesc pe garduri, ziduri, standuri, coloane, împestriţează mereu paginile ziarelor raionale, ba şi orăşeneşti şi care, în ultimă instanţă, ne lipsesc de copiii noştri, adică de viitor. Apar aceste anunţuri sub genericul: „La un nou loc de muncă şi de trai”.

1. Sovhozurile şi colhozurile din ţinuturile Habarovsc şi Cita invită familii de colhoznici, muncitori, slujbaşi, militari trecuţi la vatră la loc permanent de lucru şi de trai. Tuturor li se vor da case noi, separate, cu acareturile adăugătoare necesare şi loturi de pămînt. Drumul şi transportarea averii la locul nou se plăteşte de către Comitetul de stat al muncii din RSSM. 27 octombrie 1987.

Ospitalierele gazde nu se zgîrcesc nici în privinţa oraşelor.

2. Şcoala profesional-tehnică de pe lîngă fabrica „Ia. N. Sverdlov” din oraşul Cameşcovo, reg[iunea] Vladimir, invită eleve de la 15 ani în sus pentru a le pregăti ca specialişti în industria tecstilă. Înscrierea la şcoală se face fără eczamene de admitere. Şcoala e pe lîngă combinatul tecstil (17 apr. 1987).

3. Şcoala profesional-tehnică de pe lîngă fabrica de filatură, ţesătură nr. 1 din or[aşul] Chineşma, reg[iunea] Ivanovo, invită fete cu studii de 8-10 clase. Admiterea e fără eczamene (12 martie 1987).

4. Combinatul de bumbac din Calinin invită la cursul de pregătire a lucrătoarelor pentru industria de prelucrare a bumbacului, fete în vîrstă de 17-30 de ani, care după terminarea studiilor rămîn să lucreze la combinat.

Schimbul intrarepubilcan de migranţi e atît de bun cu tinerii moldoveni încît nu se abţine a-i invita şi în oraşe mari ca Leningrad, Kiev, Toliati, Tuapse ş.a.

5. Şcoala medie profesional-tehnică nr. 9 din Crijopol invită tineri să însuşească profesiile de muncitori-constructori. După absolvirea şcolii tinerii sînt repartizaţi la lucru în trusturile din Kiev şi Ladîjevsc (2 iulie 1988).

6. Şcoala profesional-tehnică din Leningrad invită la învăţătură elevi pentru însuşirea profesiilor de sudori, electricieni, tencuitori, zugravi ş.a.m.d. Absolvenţii vor lucra numai în Leningrad (30 septembrie 1986).

Şi copiii noştri nu bănuiesc primejdia, se duc şi se duc spre acele raiuri promise, dat fiind că pe locurile de baştină sînt puşi adeseori în asemenea condiţii, că nu pot rămîne, pe cînd în locurile străine imediat li se oferă şi profesii, şi servici, şi locuinţă.

Astfel se ecsplică faptul că oraşele noastre mari – Chişinăul, Tiraspolul, Bălţii, sînt pline de ruşi şi ucraineni, iar Magadanul, Surgutul, Iunosti – sînt pline de moldoveni…

Numai în or[aşul] Iunosti, care are 5000 de locuitori, 3200 sînt moldoveni (Informaţia e culească dintr-o emisiune a „Undei Tineretului”, tel[eviziunea] mold[ovenească]). Şi noi vorbim despre istorie, limbă, alfabet latin, în timp ce sîngele nostru tînăr curge fără întoarcere în vinele unui colos uriaş.

Poate facem o nouă Moldovă în Siberia, ce ziceţi?

Pentru asta s-au unit oare, vorba lui A[lexei] Marinat, popoarele mici în revoluţia socialistă? Am fi doar naivi crezînd că aceste migraţii se produc stihiinic şi întîmplător. Documentul pe care îl voi prezenta va grăi de la sine. Dar, înainte de a citi documentul ce dezvăluie politica demografică de la noi, să ne amintim: ajungeau la asemenea subtilităţi întru asimilare ţarii ruşi? Nici pe departe.

În cronica lui Ion Neculce „O samă de cuvinte” găsim un model de tratat cu ruşii care sună astfel: „Ţara Moldovei cu Nistrul să-i fie hotarele şi Bugeacul şi cu toate cetăţile tot a Moldovei să fie. Numai deodată prin cetăţi să se aşeze moscalii oşteni, pîn’ a întemeie ţara, iar apoi să lipsească oastrea moschicească. Bir să nu deie ţara nici un ban, pe domn să nu-l mazilească împăratul pîn’ la moarte, şi pre urmă fii lui, pre care ş-or alege ţara. Neamul lui să nu iasă din domnie. Din moscali să nu s-amestece la boieriile Moldovei, nici să se-nsoare în ţară, nici moşii să cumpere”.

Să citim documentul cu numărul 10-004 şi vom vedea că ceea ce se întîmplă e la nivel de stat.

„Locţiitorului şefului biroului din Chişinău de plasare a populaţiei în cîmpul muncii tov. Tolbutoc I. P.

Vă cer să publicaţi anunţul (ştim noi ce fel de anunţuri, n.n.) în ziarele „Sovetscaia Moldavia” şi „Moldova Socialistă” în noiembrie şi decembrie 1987 de două ori, în ianuarie, februarie şi prima jumătate a lui martie – de două ori. În cele raionale să apară în limbile rusă şi moldovenească de trei ori în lunile mai sus pmenite.

Plata o va face Comitetul de stat al muncii din RSSM.

Şeful secţiei de strămutare (strămutare!) a forţei de muncă S. M. Berbiţchii

27.10.87

În urma acestor indicaţii împuternicitul din raion să publice în ziarele raionale şi să anunţe prin radio acest anunţ”.

Să fim atenţi la stilul actului de mai sus. Dacă vechi mai aveau o oarecare îngăduinţă în vorbă, apoi cei noi se ecsprimă aşa de parcă e vorba de cărbuni, piatră, şi nu de oameni.

Ştiu că unii răuvoitori vor încerca să înălbească culorile negre ale acestei stări de lucruri.

Să urmărim atunci schema descreşterii populaţiei moldoveneşti începînd cu 1941 şi nici acest argument V. S. Zelenciuc nu-l poate contesta, datele îi aparţin.

Dacă în 1941 moldovenii constituiau 68,7%, în 1959 65,4%, în 1970 – 64,6%, apoi în 1979 – 63,9%.

Ce-i de făcut?

„S-ar cere ca în cazul cînd avem de a face cu un popor mic, ce trăieşte pe un mic teritoriu, să dirijăm migraţia, la fel cum se dirijează afluxul de populaţie în Moscova sau în alte oraşe mari” – spun savanţii (M. Rîvchin, savant american, Raduga nr. 5, 1987).

„E nevoie de o nouă concepţie a restructurării în sistemul relaţiilor naţionale. Chiar şi pînă la acţiuni practice – strămutarea înapoi a celor duşi cîndva de pe locurile natale, învăţarea limbii şi a psihologiei poporului mic de către conducătorii locali” – spun ziariştii (V. Şarov, Lit[eraturnaia] Gazeta, 17 august 1988).

Ce spun însă organele noastre de conducere, cum rezolvă ele această problemă? Tac. Acum poate tac. Dar tăceau oare? Am fi iarăşi nişte mari naivi dacă am crede că toate ponoasele ni se trag numai din partea Comitetului de stat al muncii şi schimbului intrarepublican de migranţi. Indicaţiile veneau de mai sus oleacă şi, pentru a ne convinge, vom da citire încă unui document.

[urmează un document în ruseşte, pe care nu-l înţeleg]

Ciudată, aproape incredibilă atitudine, nu-i aşa?

Se pare că se urmăreşte nu creşterea bunăstării materiale a populaţiei, ci dimpotrivă, scăderea nivelului de trai, altfel zis, cum s-ar împlini planul de strămutare a trăitorilor de pe pămînturile lor?

Şi care e concluzia ce se impune după cele relatate? Că esenţa politicii demografice de la noi e anticonstituţională, duce la ruperea oamenilor de baştina lor, la contopirea lor pînă la ştergerea trăsăturilor naţionale şi, în cele din urmă, la destrămarea grupului etnic. Şi, dacă poporul nostru a rezistat atîtor intemperii, am temerrea că îi va fi mai greu să reziste acestei politici demografice. Deaceea propun să se organizeze o comisie specială care să cerceteze problema dată.

Schimbul intrarepublican de migranţi, adică strămutarea benevolă a populaţiei din RSFSR şi RSSU în Moldova, şi invers, şi-a lăsat amprenta şi asupra şcolii noastre, o amprentă atît de evidentă, că bate la ochi pentru oricine.

Cînd am vorbit despre şcolile moldoveneşti din Chişinău, m-am referit la perioada de pînă la 28 iunie 1940 [instalarea puterii sovietice]. În realitate, conform Enciclopediei României (vol. 2 pag. 599), numărul de şcoli a fost mult mai mare: 4 licee de stat de băieţi, 2 licee de stat de fete, un liceu particular de băieţi, trei licee particulare de fete, 2 gimnazii de stat de băieţi, 28 şcoli primare de băieţi şi 14 – de fete (în total – 57 şcoli numai de cultură generală, exceptînd şcolile tehnice, comerciale, şi acelea toate în limba maternă).

Acestea sînt datele pe anii ’36-’37. Din informaţiile răzleţe şi incomplete, desprinse din presa vremii, am putut urmări funcţionarea a 33 de şcoli în anul 1940. Despre eczistenţa celorlalte (care trebuie să fi fost încă multe) trebuie să se pronunţe cercetătorii.

De la 1940 încoace, recunoaşte însuşi tov. P. Gaugaş, în anul de învăţămînt 1946-47 erau de acum 18 şcoli moldoveneşti.

Din cartea „Chişinău. Culegere statistică”, C[hişinău] p. 150-151, aflăm că în 1951 numărul şcolilor moldoveneşti coboară pînă la 11, de parcă nici nu se năşteau copii moldoveni, iar în 1986-87 numărul şcolilor moldoveneşti în genere scade la cifra 7.

E îmbucurătoare vestea că, începînd cu 1 septembrie 1988, în Chişinău funcţionează de acum 11 şcoli moldoveneşti (ne întoarcem la vechiul număr). L-aş ruga însă, pe autorul articolului, pe tov. Gaugaş, să ne indice şia dresele acestor şcoli.

Referitor la fondul de carte în limba moldovenească din bibliotecile de masă din Chişinău (aici nu intră bibliotecile N. Krupscaia şi cele de specialitate), te apucă plînsul, căci nu depăşeşte cifra de 10-11% (după calculele noastre).

Cum vine asta? La o sută de cărţi primite, 90 sînt în limba rusă (1 ianuarie 1988)

Situaţia e însă şi mai tristă în oraşele Bender, Tiraspol, Rîbniţa, Camenca. Acolo în genere sînt o raritate cărţile în limba moldovenească.

În centrele raionale lucrurile de asemenea nu sînt mai liniştitoare. În raionul Drochia, de eczemplu, după datele anului 1973 (Biblioteca Moldavii), din fondul total de 34546 de cărţi, numai 4331 sînt în limba moldovenească.

În Dubăsari, din fondul total de 30588 de cărţi, numai 1901 sînt în limba moldovenească.

În Comrat, din 24830 de cărţi, numai 2046 sînt în limba moldovenească.

Nu putem însă învinui editurile că nu s-au editat îndeajuns cărţi moldoveneşti. Căci din datele statistice, cuprinse în cartea „Presa RSSM anul 1961-1975”, (C[hişinău] 1979), aflăm că în 1970 au văzut lumina tiparului 268 de titluri de cărţi şi broşuri cu un tiraj de 2 mln 58 de mii, în 1973 – 236 de titluri cu un tiraj de 2 mln 622,7 mii.

Ce e atunci la mijloc? Cointeresarea anumitor persoane, care se află pe semne la anumite posturi de comandă, ca moldovenii să nu aibă putinţa de a se ilumina la buchia graiului lor?!

Oponentul nostru nevăzut – Nimeni – în acelaşi articol – „În prizonieratul emoţiilor” [o să caut şi articolul ăsta ca să-l pun pe blog], mă mai sfătuieşte pe un ton, şa zice, ameninţător, să nu fiu pasionată prea mult de un lucru destul de impresionant, care, odată ce sînt om şi nu un duh necurat, e mai firesc să mă emoţioneze decît să mă lase în prizonieratul indiferentizmului.

E vorba de nota lui V. Molotov din iunie 1940, notă ultimativă, prin care sîntem loviţi în demnitatea noastră naţională, ni se ia însuşi pămîntul cu osemintele strămoşilor noştri de sub picioare, prin faptul că se indică asupra preponderenţei numerice a ucrainenilor, şi nu a moldovenilor, deşi situaţia era inversă. Ca să nu-ţi ajungă aproape cincizeci de ani pentru a studia o notă de două pagini, spre a te pronunţa ca istoric, e o minciună cusută cu aţă albă.

Pentru că să vedem cine a fost acest Molotov, de ne sinchisim atît de mult şi de umbra lui.

Molotov e acel care a spus cu cinizm că a fost dintru început de ajuns o lovitură scurtă asupra Poloniei din partea armatelor germane, apoi – din partea Armatei Roşii, şi n-a rămas nimic din ea (frumoasă coaliţie!)

(Comsomolscaia Pravda din 27 august 1988)

Molotov era acela care ura democraţia şi era încîntat de regimul fascist a lui Hitler, Molotov e acel care a trimis mii de oameni la moarte, acel care, împreună cu Stalin, a trădat toate partidele comuniste din Europa („Literaturnaia Gazeta”, 7 septembrie 1988)

Acesta a fost Molotov.

După acea notă ultimativă a lui Molotov, în basarabia într-o situaţiune analoagă cu cea a partidului comunist din Polonia (care a fost declarat revizionist şi a fost ecsterminat) s-a pomenit şi partidul comunist (declarat burghez-naţionalist şi membri căruia n-au mai încăput în PCM).

(N. Romanenco, „Coms[omolscaia] Pravda”)

Represiunile ce se făceau în Rusia au curs val peste populaţia din Basarabia, secerîndu-i aşteptările şi speranţele.

Nu a dovedit bine să se instaureze noua putere, că a şi început căutarea înfrigurată a duşmanilor. Obiceiul stalinist de a vedea duşmani în toţi, în Basarabia a făcut grămezi de trupuri.

Nu a rămas vre-un sat cît de mic care să nu fi avut victimele sale. Circulare cu un conţinut fără echivoc cutreierau localităţile, lăsînd o dungă de sînge pe unde ajungeau. În ele, sovietelor săteşti şi orăşeneşti li se cerea să indice numele duşmanilor ce urmau să fie împuşcaţi, şi aşa-zişilor culaci, care urmau să fie deportaţi pe întinsul primitor al necuprinsei noastre ţări.

Sute de oameni din localităţile Moldovei au fost maltrataţi, au fost condamnaţi la moarte fără drept de apel, pe baza unor învinuiri lipsite de temei. Mii de oameni au fost ridicaţi cu familii, cu copii, încărcaţi în trenuri de marfă şi trimişi pe viaţă în Siberia.

În această nebună goană a NKVD-ului după duşmanii de clasă (care în basarabia erau nişte bieţi oameni înfometaţi şi strîmtoraţi de nevoi, prin firea lor însăşi liniştiţi şi loiali), cînd nu era chip să-şi amintească cineva de elementara lege a omeniei, aveau parcă să-şi amintească de prevenirile lui V. I. Lenin: „Trebuie să spunem dimpotrivă, cu conştiinţa curată, că noi numim al nostru aparatul, care pe adevăratelea încă ne este străin şi reprezintă o amestecătură burghezo-ţaristă. În asemenea condiţii e foarte firesc ca „libertatea de a ieşi din uniune” cu care ne îndreptăţim să devină o hîrtie goală ce nu îi va putea apăra pe reprezentanţii altor naţionalităţi de năvala acelui om pe de-antregul rus, velicorusul şovinist, prin esenţa sa un potlogar şi un siluitor precum e birocratul rus tipic. E neîndoielnic că procentul neînsemnat al muncitorilor sovietici şi sovietizaţi se va îneca în această mare a lepădăturilor velicoruse şoviniste ca musca în lapte” (V. I. Lenin – „C voprosu o naţionalniostiah ili ob avtonomizaţii”).

Ceea ce s-a şi întîmplat, ceea ce se şi recunoaşte acum sus şi tare şi în presa centrală [de la Moscova], numai noi ne jucăm în provincie de-a surda şi ne facem a nu auzi.

Căci şovinizmul velicorus, şi nu internaţionalizmul adevărat, se caracterizează prin o supraapreciere a tot ce ţine de istoria, limba şi cultura rusă şi o depreciere a tot ce ţine de alte popoare.

Aşadar, nevăzutule Nimeni, cine e nedemn şi cui îi convin toate mijloacele?

Spune nevăzutul Nimeni că nu e clară atitudinea L. Lari faţă de oglindirea unei probleme atît de complicate, cum sînt relaţiile dintre organele de dirijare centrale şi cele republicane. Cu certitudine, acest Nimeni ignorează totalmente presa centrală şi chiar documentele de partid adoptate după Congresul XXVII al PCUS. Căci însuşi tov. S. C. Grossu [prim-secretarul partidului comunist din RSS Moldovenească] în cuvîntarea ce a ţinut-o la Conferinţa XIX de partid a spus că „Totuş asigurarea constituţională a principiilor leniniste de suveranitate, de egalitate în drepturi a republicilor unionale adesea e dată uitării. Ca rezultat, nu arare se comandă de sus organelor republicane de către cele unionale, se ignorează interesele teritoriilor, se face o politică social-economică neechilibrată, se face abuz de tutelare măruntă, de controluri neîntemeiate, care constrîng spiritul de iniţiativă şi independenţa în luarea deciziilor („Izvestia”, 2 iulie 1988).

Şi încă un moment. Ne-am bucurat toţi de hotărîrile cu privire la îmbunătăţirea studierii limbii moldoveneşti şi „Cu privire la îmbunătăţirea studierii limbii ruse în RSS Moldovenească”.

Dar să nu ne prea încîntăm, că nu s-au făcut chiar atît de multe. În timp ce în republicile baltice, de eczemplu, este decretată de acum drept limbă de stat limba maternă, la noi se bate încă pasul pe loc.

S-a neglijat la nivel guvernamental ani la rînd această îndurerată limbă, ş-apoi ne mai mirăm că tineretul nostru iese prin parcuri şi citeşte versuri de Eminescu. Unii se miră, alţii se revoltă, iar alţii chiar arestează.

Dar să ne gîndim un pic de ce se întîmplă toate aceste ieşiri ale tineretului? Poate că ei, aceşti membri ai cenaclului „A. Mateevici”, se adună la flacăra memoriei, pentru că simt ceva nesănătos în atmosferă. Ei, cu simţirea încă nealterată de toate ale mediului, simt cînd se face o mare nedreptate, şi nu unui copac, nu unei păsări, nu unui singur om, ci unui popor. iar asta nu se poate trece cu vederea. Şi ei apelează la Cuvînt. Iar Cuvîntul e viu, crea suflare, vrea întindere, el nu poate fi pus în rezervaţie naturală.

Citesc în Constituţia RSSM: „În scopul întăririi orînduirii socialiste cetăţenilor li se asigură libertatea cuvîntului, presei, adunărilor, mitingurilor, manifestărilor în stradă şi demonstraţiilor”.

Apare apoi un ordin, care contravine pe alocuri Constituţiei şi care mă duce la gîndul că cineva înţelege greşit noţiunea de democraţie. Cît de sărmani cu duhul trebuie să fie unii şefi, dacă nişte copii, care nu vor decît să-şi audă sunetul limbii materne, sunetul limbii lor dragi, sînt înşfăcaţi şi băgaţi la dubă, li se falsifică documentele acum la fel ca pe vremea stalinizmului şi brejnevizmului.

V. I. Lenin, la începutul revoluţiei, aflînd că Krusser a fost arestat pentru participarea la un miting, a zis următoarele: „… să bagi pe cineva la închisoare pentru „o cuvîntare la miting!!! Nu carecumva aţi înnebunit de frică, domnilor?” Ei bine, acei domni din trecut poate că aveau de ce să le fie frică, dar de ce le e frică „proletarilor” noştri? Sau poate că „proletarilor” noştri de azi, cărora le place nespus lucsul (precum a demonstrat-o Bodiul [fost prim-secretar al partidului comunist din Moldova pe timpul lui Brejnev] şi încă atîţia alţii alde el), seamănă întrutotul cu acei domni? O fi avînd atunci o doză de dreptate Iu. Afanasiev, cînd spune „Eu nu consider că societatea formată la noi este socialistă, nici măcar că avem de a face cu un socializm deformat. Pentru că deformările acestea vizează temeliile ei de viaţă, sistemul politic, relaţiile de producţie şi toate celelalte”. („Pravda”, 26 iulie 1988).

Într-adevăr, dacă citim cele preconizate de V. I. Lenin pentru republicile-surori, ne cuprinde amarul, comparîndu-ne cu cele înfrăţite:

„Să se dezvolte şi să se consolideze cuceririle socializmului în formele corespunzătoare condiţiilor naţionale şi de viaţă a acestor popoare.

Să se dezvolte şi să se consolideze funcţionîndele în limba maternă, justiţia, administraţia, organele de gospodărire, de putere, din care să facă parte oameni de pe loc, ce cunosc viaţa şi psihologia populaţiei autohtone.

Să se dezvolte în limba maternă presa, şcoala, teatrul, instituţiile cu caracter tehnico-profesional” (Congresul X al PC(B) din Rusia, 1921)

(V. I. Lenin – Poln. sobr. soc.)

S-a ţinut cont de specificul nostru naţional în cîrmuirea acestei republici?

S-a dezvoltat justiţia, organele de conducere şi de producere în limba maternă, cu oameni de pe loc?

S-au dezvoltat în limba maternă şcoala, instituţiile de învăţămînt tehnico-profesional şi superioare?

Nu!

Atunci ce era de aşteptat din partea poporului? Fireşte, întîi neîncredere, apoi neîmpăcare cu o asemenea stare de lucruri.

Vrem sau nu vrem, dar se nasc şi la noi arhetipi naţionali, care văd lucrurile aşa cum sînt, nu cum par a fi. Vorba lui I. Druţă, nu pot fi orbi cînd în locul unui cerb divin li se arată o mîrţoagă obişnuită. Şi iarăşi, vrem noi sau nu vrem, dar se nasc şi laşi de acei care vor să-şi adune capital politic pe durerile acestui neam, în loc să pună vreun cuvînt de tămăduire.

Nu e de mirare că în perioada de stagnare sufereau oamenii de treabă şi aveau trecere mai ales secăturile. E de mirare însă că din acest avînt de renaştere a societăţii iarăşi suferă uneori oamenii de treabă, secăturile sperînd să crească ca pe drojdii pe aceste suferinţe. Sau, poate, din nou se amestecă Nimeni? Să aflăm atunci ce nume concrete se ascund după Nimeni, căci prea multe dureri s-au adunat şi trag greu la cîntar.

Mai citeşte alte articole din presa moldovenească a anilor 1988-1990 la pagina RSS Moldovenească 1988-1990 (linc).

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.