Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Viorel Marineasa: Recenzie la cartea lui Catherine Durandin – „Moartea Ceauşeştilor. Adevărul despre o lovitură de stat comunistă” decembrie 20, 2011


Prezint mai jos o recenzie la cartea despre revoluţie a lui Catherine Durandin recent apărută la editura Humanitas, scrisă de domnul Viorel Marineasa, scriitor timişorean, conferenţiar universitar şi patron al editurii Marineasa din Timişoara.

„Moartea Ceauşeştilor. Adevărul despre o lovitură de stat comunistă” de Catherin Durandin. Recenzie

Moartea Ceauşeştilor. Adevărul despre o lovitură de stat comunistă (Humanitas, București, 2011; ediția franceză: La mort des Ceaușescu, Bourin Editeur, 2009) este, dacă nu mă înșel, a șaptea carte pe care doamna Catherine Durandin (de data aceasta, cu participarea lui Guy Hoedts) o consacră României. În calitate de profesoară la Institutul Național de Limbi și Civilizații Orientale (INALCO) și la Institutul Superior de Relații Internaționale și Strategice (IPRIS), dumneaei s-a specializat în istoria recentă a țării noastre.
Procesul și execuția soților Ceaușescu i-au oripilat pe francezi tocmai în anul când sărbătoreau Bicentenarul Revoluției (revoluție care, fie vorba între noi, în ciuda „umanismului cu vocație universală”, a cunoscut destule atrocități). Prin ce se întâmplă la sfârșitul lui 1989, „România va surprinde, va impresiona și va deranja”. Încă din start, autoarea/autorii se întreabă retoric dacă nu trebuie să vorbim „de o revoltă populară care însoțește o lovitură de stat” (interesantă ar fi și ipoteza „o lovitură de stat care profită de o revoltă populară” – notă VM) și dacă „ar fi oare astăzi posibil să demontăm minciuna și enorma înscenare a zilelor din decembrie, această capcană pe care câțiva jurnaliști și câțiva cetățeni români o percepuseră din 1990, fără a putea aduce probe”. Arhivele sunt acum accesibile, așa că se poate purcede la demonstrația că am avut de-a face cu „o ruptură bine pusă la punct”.
Din mai 1987 până în decembrie 1989 s-ar fi dus o luptă surdă între reformatorul Gorbaciov și „bătrânul stalinist” Ceaușescu. Liderul român își crease cu mult înainte „o imagine de șef al unui stat cvasidisident” în lumea occidentală, iar românii, în mod tradițional antiruși, s-au lăsat fascinați mult timp de politica sa cu puternice accente naționaliste. Sărăcia și marasmul în care se cufunda țara a determinat însă o divizare a elitei comuniste din România, din sânul căreia s-a născut „o opoziție tăcută și prudentă”. „La capătul răbdării” au ajuns și oamenii de rând. Cu prilejul vizitei lui Gorbaciov la București, între 25 și 27 mai 1987, acesta ar fi rostit implicit „condamnarea lui Ceaușescu” atunci când i-a criticat modelul autarhic. Anul 1988 aduce o perioadă de acalmie în relațiile dintre cei doi, dar presiunile venite atât de Est, cât și din Vest asupra regimului din România se intensifică. Doamna Durandin (și dl Hoedts?) consideră că ultima întâlnire dintre Gorbaciov și Ceaușescu (Moscova, 4 decembrie 1989) a fost „departe de a lăsa o impresie de răceală”, însă observă că fiecare, în chip ireconciliabil, a rămas pe poziția sa.
Revolta de la Brașov este urmărită, în mare, prin prisma lucrării Ziua care nu se uită, 15 noiembrie 1987, Braşov de Marius Oprea și Stejărel Olaru. Ca mai târziu la Timișoara, manifestanții cântă Deșteaptă-te, române (chiar în fața casei lui Andrei Mureșanu!), dar se împotmolesc atunci când trebuie să abordeze partea din text care fusese scoasă din manuale și din antologii. După represiune, anchetatorii țin morțiș să obțină mărturii că a fost vorba despre „un complot urzit în străinătate”.
Constrângerilor Moscovei le urmează, începând din 1988, cele ale Washingtonului, care-l consideră pe Gorbaciov un interlocutor valabil. Prima luare de poziție i-ar fi aparținut lui John Whitehead, secretar de stat adjunct, cel ce critică proiectul ceaușist de sistematizare a localităților tocmai la Budapesta, în Ungaria, acolo unde se refugiaseră deja mii de cetățeni români. Diplomatul american își amplifică demersurile, prin mijlocirea unor organisme ale Națiunilor Unite, pentru a crea un curent de condamnare cvasigenerală a regimului de la București și pentru a-l separa de contextul internațional. În februarie 1988, doamna Durandin îl cunoaște la Kennan Institute din Washington pe disidentul Mihai Botez, căruia-i face un portret interesant: „…este neliniștit, susține că e urmărit și se teme pentru viitorul său și șansele sale de supraviețuire. Spune lucruri ciudate: se teme să nu ajungă ținta unor săgeți otrăvite… (…) La Washington, o parte dintre exilații români veniți în Statele Unite la începutul războiului rece îl evită pe Mihai Botez, neavând încredere în el. Doar vine din lumea comunistă. Nu ar putea fi un agent? Un agent dublu. Zvonurile nu mai contenesc. Este foarte izolat”. Ca o concluzie la acest episod, autoarea laudă politica vizionară pe termen lung a Departamentului de Stat, care a avut flerul să mizeze pe un fost cadru de partid, în perspectiva că, după căderea lui Ceaușescu, la București se va instala o putere de esență gorbaciovistă.
Capitolul care analizează „Scrisoarea celor șase” repetă conștiincios date știute. Reține, poate, observația lui Michael Shafir că, în „lipsa unei veritabile tradiții marxiste”, nu au existat curente disidente în Partidul Comunist Român, iar gestul bătrânilor activiști a însemnat „prea puțin” și a venit „prea târziu”. În treacăt fie zis, Brucan își arogă cam toate meritele, a avut ușă deschisă la oameni de nădejde ai lui Bush tatăl și ai doamnei Thatcher, dar și la Gorbaciov personal. Alt complotist, Alexandru Bârlădeanu, îl contrazice din răsputeri. Încheierea e că, tot mai înțeleaptă și tot mai legată de popor, „Securitatea închide ochii”, de aici încep citatele din Virgil Măgureanu și din Alex Mihai Stoenescu, iar prin filele cărții prinde să bântuie spiritul lor.
Secțiunea despre Timișoara debutează cum nu se poate mai neinspirat: Anda R., profesoară de limba și literatura franceză la Craiova (cea care beneficiase fără rost de câteva pasaje în „Introducerea” lucrării), revine insipid cu mărturisirea că „nu dorește să-și amintească”. Aflându-se cam la jumătatea distanței dintre capitala Banatului și București, ca spectatoare TV, poate că n-o fi avut ce să-și aducă aminte. Nici copiii anilor 1980 n-ar avea memorie. Sursele doamnei Durandin pentru episodul Timișoara nu sunt clare. Pe 29 de pagini apar șase note de subsol: (1) ambasadorul Franței de atunci, Jean-Marie Le Breton, nu dă semne (într-o carte publicată în 1996) că ar fi înregistrat la modul dramatic prin ce trecea orașul; (2) precizare despre ELBA și despre întâietatea europeană a Timișoarei în privința iluminatului electric; (3) discuție a autoarei cu procurorul militar Dan Voinea; (4) trimitere la un text propriu, La Trahison, referitor la mistificarea din Cimitirul Săracilor; (5) Liberation constată că nu au fost 4 623 de morți la Timișoara; (6) se consemnează editorialul lui Dominique Pouchin din Liberation, 4 aprilie 1990: „La Timișoara, dincolo de minciuni, aflăm că revoluția română, oricât de tulbure ar fi fost, se poate scrie fără ghilimele”. În rest, se succed informații asupra cărora nici bibliografia finală (săracă, fragilă, uneori dubioasă) nu ne dă vreun indiciu. Rămân, desigur, munca de teren, mărturiile culese sau primite de-a gata.
Eva Barki, avocată pentru Amnesty International, le telegrafiază în 1 decembrie 1989 președinților Bush și Gorbaciov, avertizându-i despre „genocidul minorității maghiare din România” și semnalându-le cazul Tokes. Dumitru Diacov, în 2009 (pe atunci, în 1989, șef al agenției de știri TASS la București; astăzi, politician în Republica Moldova; bănuit că ar fi fost ofițer KGB): „Nu era nevoie decât de o scânteie și declarațiile pastorului Tokes au venit pe un teren pregătit”. Amintirile fostului ambasador Le Breton: aflase că la Timișoara pastorul luteran (sic! – calvinist) Tokes atacă regimul în predicile sale; crede că „a fost un caz de disidență prost tratat de organele de securitate”. Când armata deschide focul asupra demonstranților, agențiile de presă intră în derută. Cu deosebire active sunt cele din Budapesta și din Belgrad. Sosiți în 22 decembrie la Timișoara, jurnaliștii de la Le Monde și Liberation se lasă seduși de ideea băii de sânge. Abia peste câteva luni își dau seama de renghiul tip Dracula. Cam puțini morți. Doamna Durandin intră în legătură cu profesoara Smaranda Vultur de la Universitatea de Vest, cu Asociația Memorialul Revoluției 16-22 Decembrie, cu Asociația 17 Decembrie Timișoara, consultă Arhiva de Istorie Orală a Fundației A Treia Europă. Toate acestea vor „să analizeze, să știe, să înțeleagă”.
Alte izvoare: un colonel de securitate, un profesor de liceu care-și plimbă câinele, o contabilă a comitetului UTC (?), Irina (care Irina?).
Reconstituirea. „La Timișoara, pe 16 decembrie și în zilele următoare, nimeni nu se preocupă de echilibrele europene. Urgența e trăită pe viu. Orașul freamătă de la o zi la alta: manifestații, revolte, represiune și tiruri ale armatei. Totul începe în seara de 15, la biserica reformată…” Până aici e bine. Survin la moment interferențele istoricilor de circumstanță, ale culegătorilor de informații meniți să întrețină stereotipul că mămăliga nu explodează decât sub incidența unei mari provocări: iată-i, hălăduind prin Timișoara, pe tipii care vorbesc românește cu un pregnant accent rusesc, uite năvala vânzătorilor ambulanți polonezi și ruși (absurd: asta se întâmpla de fiecare dată înaintea sărbătorilor; neamurile noastre din Bucovina de nord se ițeau cu asemenea prilejuri; aveau în cap câștigul material și nicio revoluție – notă VM). „…o femeie isterică începe să strige în fața casei lui Tokes. (…) Această femeie nebună atrage curioșii”. Spre seară, „un bărbat beat blochează tramvaiul, strigând și râzând”. (Mă întreb cine o fi fost, căci trei inși – Ion Monoran, Daniel Zăgănescu, Ștef Iordănescu – au fost angrenați în această acțiune. Pe de altă parte, trebuie spus că în fața Casei Tokes se aflau câțiva scriitori tineri cu puțină operă publicată, în același timp gazetărind pe la revista Forum studențesc. Nu aveau /încă!/ legături cu CIA și cu KGB. N-au venit acolo stârniți de țipetele unei persoane alienate. Or fi fost, unii, un pic răchiați, îți trebuia ceva curaj ca să înfrunți tu, terchea-berchea, un sistem profund încopciat. Doamna Durandin, din inocență, a ratat o clipă importantă: acolo, în fața casei parohiale a unui pastor maghiar – minoritar prin etnie, însă minoritar și prin credință, deoarece ungurii din oraș sunt în majoritate catolici -, în 16, s-a cântat prima oară Deșteaptă-te, Române, ceea ce poate fi considerat un paradox al istoriei de mai încoace: un vechi refren al emancipării naționale a românilor din Imperiul Habsburgic propunea, prin vocile timișorenilor, o încărcătură semantică pe dos – să ieșim din izolaționismul național-ceaușist, împreună cu ungurii, cu sârbii, cu polonezii, cu Gorbaciov, în Europa. – VM). Derularea evenimentelor din zilele următoare e prezentată confuz. Zilele tensionate de 18 și 19 decembrie scapă de sub controlul autoarei. De pildă, 20 decembrie devine 19 (cică atunci muncitorii ar fi ocupat Piața Operei). Obsesia doamnei Durandin constă în faptul că, „odată cu evenimentele de la Timișoara apar elementele unui extraordinar puzzle, care se va completa – dezordonat – cu împușcături și haos atât la București, cât și în numeroase alte orașe de provincie”. Pentru domnia sa, zilele de 17-21 decembrie rămân stigmatizate prin imaginile din Cimitirul Săracilor, puse în circulație de mass media, cea a cadavrului femeii cu pruncul pe pântece reprezentând o înscenare scandaloasă. „Anomalii bizare”, exclamă autoarea, admițând că din standardele războiului rece nu puteai scăpa „fără simbolistica valurilor de sânge vărsate”. (De dragul demonstrației, Catherine Durandin nu pomenește nimic despre persoanele împușcate atunci și îngropate laolaltă cu cele provenind de la Institutul Medico-Legal; nu acordă importanță episodului privind primii morți ai Revoluției – cadavre transportate la 600 de kilometri de locul crimei, incinerate, iar cenușa – aruncată într-o gură de canal de la Popești-Leordeni./ Nu-i atrage atenția faptul că, în 20 decembrie 1989, Frontul Democratic Român prezenta un program politic coerent; remarcă doar, din plăcerea teoriei, că, pe lângă afișele în românește, nemțește și ungurește, ar fi fost și o variantă rusească…, fără să aibă în vedere că sârba se află între cele patru limbi de circulație ale Banatului și că legăturile cele mai apropiate cu lumea cvasiliberă într-acolo duceau). Cifra exactă de 4 623 de morți o contrariază pe doamna Durandin. Ea ar fi fost livrată presei din Ungaria de către un refugiat român de origine maghiară. „Cu o totală bună-credință, orașul oferă jurnaliștilor o inflație de victime”, constată autoarea. Recapitulând, devine mai concesivă: „informatorii de la TASS, de la Belgrad și de la Budapesta s-au înșelat și, prin ricoșeu, au indus în eroare presa occidentală. Locuitorii Timișoarei au trăit un haos impresionant. Ei nu i-au mințit pe jurnaliști, ei vedeau morți peste tot, nutrind în același timp speranța de libertate”. „O revoluție tulbure”, asta a fost. (Surprinzătoare rămân câteva erori aparent minore: 20% din populația Timișoarei ar fi maghiară, în loc de 8%; în oraș ar locui sași, și nu șvabi.)
Fiind cunoscătoare a limbii române, n-ar fi stricat ca doamna Durandin să consulte cărțile scrise pe această temă de Miodrag Milin, Radu Ciobotea, Titus Suciu, Marius Mioc, Claudiu Iordache, Lucian-Vasile Szabo ș.a., precum și buletinele științifice editate de Memorialul Revoluției. Drept e că ar fi necesar ca scriitorii, istoricii, memorialiștii timișoreni să facă eforturi pentru a depăși sfera unei audiențe locale.
Evenimentele din București (intervalul 20-25 decembrie 1989) sunt privite în ideea complotului ce dobândește consistență. „Bine jucat!” exclamă autoarea urmându-l pe istoricul britanic Peter Siani-Davies (The Romanian Revolution of December 1989, London, 2005). În acest scop, dumneaei croșetează elemente de circulație curentă după revoluție cu pasaje din cărțile datorate turnătorului emerit Alex Mihai Stoenescu (maestru în arta manipulării), lui Mihai Tatulici, lui Silviu Brucan, cu extrase din presa internațională și cu mărturii colectate de la persoane având pondere socială diversă. De semnalat un excelent flashback cu Nicolae Ceaușescu vorbind la Congresul al XIV-lea al PCR din noiembrie 1989: „Declarațiile sale sunt salutate îndelung. Nu are deci motive să fie liniștit? Este încurajat de ovațiile prelungite, atunci când se opune ungurilor și sovieticilor, declarând, cu felul său de a vorbi sacadat și solemn, că trebuie să se înțeleagă bine că lichidarea capitalismului și construirea socialismului sunt garanția dezvoltării societății. În termeni brutali: nici o deviere de la linia partidului. Și el, comunistul român, salută în mod special Revoluția din Octombrie, ca pentru a păstra memoria slabă a rușilor! El este adevăratul revoluționar, ducând mai departe moștenirea anului 1917! Revine neobosit asupra necesității de a continua Războiul Rece, asupra confruntării ineluctabile dintre capitalism și socialism…”
Bine surprinsă e gâlceava celor ce au dat lovitura de stat și au instrumentat execuția Ceaușeștilor pe fondul euforiei și al naivității populare. Iliescu: „viziune simplă”, tranșantă, expeditivă; execuție rapidă, ca să înceteze vărsarea de sânge. Măgureanu: ezitant, „un judecător care se îndoiește”, căutând „un mod de a se umaniza în propriii ochi”. Brucan: împinge responsabilitatea pe Stănculescu și pe Gelu Voican Voiculescu. Dan Voinea: se eschivează, nu spune cine i-a dat ordinul. Gelu Voican Voiculescu: „persoană lipsită de temeri”, „versiune fantasmagorică” despre zeci de mii de invadatori (străini, se înțelege) înarmați. Etc. Procesul a purtat amprenta minciunii, aceasta „provenind din tradiția felului în care sunt eliminați oamenii în țările comuniste”.
Bref. „Problema Timișoarei” e defectuos tratată. Pentru coerența argumentării, ițele complotului sunt văzute chiar și unde nu este cazul. O carte pentru uzul francezilor, dar utilă și pentru români, ca să știe cum sunt percepuți din afara țării. O aplicație necesară pentru masteranzii de la INALCO.
VIOREL MARINEASA

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.