Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Richard Andrew Hall: Rescrierea istoriei revoluţiei. Triumful revizionismului securist în România (VI). Evoluţia protestelor din Timişoara: Complicitate a securităţii sau greşeală tactică? (1) Martie 26, 2012


Actualizare 21 octombrie 2013: Corecturi gramaticale și stilistice

În 2009 am publicat pe acest blog traducerea unor fragmente din teza de doctorat a profesorului american Richard Andrew Hall„Rescrierea istoriei revoluţiei. Triumful revizionismului securist în România de după Ceauşescu”. Respectiva teză de doctorat a fost susţinută în decembrie 1996 la Universitatea Indiana. Voi prezenta în perioada următoare noi fragmente din această teză de doctorat. În textul lucrării domnului Hall, fragmentele pe care le voi prezenta sînt anterioare celor deja traduse, care au fost numerotate 1-8, şi le voi numerota cu cifre romane. Cu litere cursive între paranteze drepte am introdus în text unele comentarii ale mele.

Pentru republicarea în altă parte a acestei teze este nevoie să cereţi aprobarea autorului, cu care se poate lua legătura la hallria@comcast.net

Fragmentele deja traduse din teza de doctorat a profesorului Hall:
Începutul sfîrşitului: Timişoara 15-17 decembrie 1989
O privire de ansamblu asupra revoltei din Timişoara
„Ialta-Malta” şi teoria intervenţiei străine în revoluţia de la Timişoara
Întrebări despre tratarea cazului Tokes de către regim
Recapitularea dovezilor
Complicitate a securităţii sau greşeală tactică? (1) – fragmentul prezentat acum
Ceauşescu pleacă în Iran
18-19 decembrie. Evenimentele din Timişoara în absenţa lui Ceauşescu
20 decembrie 1989: Protestatarii cuceresc Timişoara
Greşeala fatală a lui Ceauşescu: mitingul din 21 decembrie
Cine a aruncat “petarda”?
Rolul USLA în reprimarea din 21-22 decembrie 1989 la Bucureşti
Ce l-a făcut pe Ceauşescu să fugă?
Ceauşeştii în timpul fugii
Concluzii

Complicitate a securităţii sau greşeală tactică? (1)

Din dimineaţa de vineri, 15 decembrie, pînă în după-amiaza de duminică, 17 decembrie, forţele regimului nu au fost în stare să oprească răspîndirea protestelor de stradă care începuseră cu intenţia de a împiedica evacuarea pastorului Tokes. Forţele de ordine par să fi avut mai multe prilejuri de a interveni şi de a pune capăt acestor demonstraţii dar, fie au ales să n-o facă, fie au intervenit cu remarcabilă ineficienţă. În cîteva momente cheie, forţele regimului par să fi dispărut sau să fi cedat manifestanţilor controlul străzilor pentru perioade de timp prelungite. Mai mult, martori oculari sugerează că mulţi securişti în haine civile acţionau în rîndul manifestanţilor. Chiar dacă securitatea nu a intenţionat să folosească plănuita evacuare a lui Tokes pentru a provoca demonstraţii antiguvernamentale, nu cumva o facţiune a acesteia a încercat să folosească această oportunitate neaşteptată?

În dimineaţa de 15 decembrie, ziua plănuită pentru evacuarea pastorului Tokes, mici grupuri de 3-4 persoane dintre enoriaşii săi au început să se adune în faţa locuinţei parohiale din Piaţa Maria. Mulţimea a început să crească treptat, pînă la sute de persoane. În această fază, cea mai mare parte a manifestanţilor erau încă etnici maghiari. Spre seară însă, mulţi români s-au alăturat mulţimii, care a depăşit 1000 de oameni. Interesant că mulţi din aceşti români erau membri ai comunităţilor baptiste şi penticostale din Timişoara. Ceva mai devreme în săptămîna respectivă, un membru al parohiei lui Tokes a informat acele comunităţi religioase despre plănuita evacuare a lui Tokes, şi ei au venit în susţinerea acestuia. Spre seara de 16 decembrie mulţimea a crescut prin adăugarea liceenilor şi studenţilor şi contingentele ei radicalizate au hotărît să mărşăluiască spre principalele clădiri guvernamentale din oraş <pentru informaţii despre evoluţia evenimentelor în 15 decembrie, vezi Tokes, With God, for the People, pag. 1-20>.

Trei factori care au favorizat geneza acestei demonstraţii merită menţionaţi aici. Timişoara, situată la mai puţin de 80 de kilometri de graniţele cu Iugoslavia şi Ungaria, are un climat cosmopolit neobişnuit în această parte a lumii. De-a lungul anilor, majoritatea românească şi minorităţile de unguri, germani şi sîrbi au trăit în relativă armonie. Absenţa tradiţională a tensiunilor interetnice în mod clar a întărit şansele ca protestul să treacă peste graniţele etnice. Faptul că nucleul iniţial a manifestaţiilor din Timişoara a fost asigurat de membri ai unor comunităţi religioase – şi în special acele comunităţi care erau prigonite datorită identificării lor cu un grup etnic sau pentru că sînt în afara curentului principal (creştin ortodox în România) – este de asemenea important. În lumea comunistă, după o perioadă iniţială în care s-a încercat distrugerea instituţiilor religioase, regimurile comuniste au ajuns să tolereze în silă existenţa lor (chiar dacă sub control strict) şi chiar să le vadă ca un instrument folositor pentru absorbirea nemulţumirilor populare faţă de regim.

Dar într-o ţară precum România – unde aproape orice altă instituţie a societăţii (indiferent cît de mică şi aparent inofensivă) a fost distrusă, scoasă în afara legii sau i s-a anulat autonomia, instituţiile religioase slujeau ca un loc unic pentru asociere şi rezistenţă. Astfel, chiar și ungurii nereligioși au ajuns să considere instituţiile religioase maghiare ca apărătoare ale identităţii etnice ungureşti. Simţul comunitar existent în cadrul acestor instituţii religioase mai prigonite de regim a oferit o bază prin care o demonstraţie a unui mic număr de unguri a putut să se prefacă într-o mare mulţime în care românii erau majoritari. În sfîrşit, apropierea Timişoarei de Ungaria şi Iugoslavia, care a îngăduit locuitorilor să prindă transmisiile TV maghiare şi iugoslave (cele din urmă retransmiţînd emisiuni ale CNN în timpul nopţii) a însemnat foarte probabil că populaţia Timişorii era mai bine informată decît în alte părţi ale României despre prăbuşirea comunismului în restul Europei de Est.

Cum a putut un protest a cîtorva zeci de enoriaşi sfioşi să evolueze într-o mulţime radicalizată de mii de persoane în numai 36 de ore? Răspunsul pare să stea în imaginea clişeu a regimului totalitar, prea încrezut în sine, prea îmbătat de propria propagandă, care a fost prins nepregătit de cea mai mică expresie a rezistenţei deschise şi a calculat greşit potenţialul unor tulburări ulterioare. Asemenea regimuri sînt înclinate mai puţin spre o înnăbuşire sîngeroasă şi impulsivă a demonstranţilor decît spre un amestec confuz de violenţă şi concesii care reflectă propria confuzie şi şovăială caracteristică regimului. Mesajul neclar transmis de un asemenea răspuns confuz pare să fi avut efecte contrarii şi să fi încurajat protestatarii din Timişoara care, după întîmplările din alte părţi din Estul Europei, ajunseseră să creadă că orice este posibil.

După ceea ce Tokes descrie ca o „încercare fără tragere de inimă de a impune controlul” din dimineaţa de 15 decembrie, spre miezul zilei oamenii miliţiei şi securităţii s-au retras din zonă. Paznici care fuseseră postaţi de săptămîni în faţa locuinţei lui Tokes au dispărut. Chiar au luat cu ei automobilele în care se încălzeau în timpul operaţiunilor de supraveghere. Că asta a fost doar o retragere tactică este clar prin ceea ce s-a întîmplat mai tîrziu în seara respectivă. La aproximativ 10:30 seara, cînd aproximativ 1000 de persoane blocau intrarea în clădirea parohială, autorităţile au reapărut.

Primarul Petre Moţ şi o mică delegaţie de demnitari a ajuns la faţa locului. Moţ s-a prefăcut neştiutor cu privire la ordinul de evacuare a lui Tokes. Totuşi, el a făcut niște făgăduieli: că va aranja o viză de flotant pentru Tokes; că soţia lui Tokes, care era însărcinată şi se simţea destul de rău, va putea să vadă un doctor; şi că geamurile – care fuseseră sparte în mod misterios cu săptămîni înainte, lăsînd acum aerul de iarnă să intre în casă – vor fi reparate imediat. Concesiile propuse şi-au atins rezultatul şi mulţimea a început să se împuţineze. numai vreo 150 de persoane au rămas să vegheze în timpul nopţii. Securişti în civil au acţionat apoi cu bastoane şi au dispersat aceşti demonstranţi rămaşi. În această primă zi, tactica „morcov şi băţ” a regimului a izbutit. Situaţia amintea de ceea ce se întîmplase la Motru în 1981 şi la Braşov în 1987. Ţintele urii poporului – securitatea şi miliţia – au dispărut pînă cînd scena a fost în avantajul lor <Tokes, With God, for the People, pag. 1-20>.

În dimineaţa de sîmbătă 16 decembrie atît demonstranţii cît şi delegaţia primarului Moţ s-au întors la locuinţa lui Tokes. Securitatea şi miliţia par să fi stat la distanţă. Echipe de lucrători au început să înlocuiască geamurile sparte – o privelişte interesantă, căci geamurile lipseau de pe piaţa Timişorii de luni de zile. Mulţimea a cerut o confirmare scrisă de la Moţ că evacuarea lui Tokes va fi anulată. Moţ şi delegaţia sa au plecat, făgăduind că se vor întoarce cu o confirmare scrisă în mînă. Dar la scurt timp după plecarea lor, veşti au început să ajungă la protestatari: o asemenea confirmare scrisă era imposibilă deoarece departamentul legal de la Bucureşti care se ocupa cu asemenea treburi e închis, fiind sîmbătă! <Tokes, With God, for the People, pag. 145-151>. Între timp, mulţimea creştea încet.

Moţ nu s-a mai întors, a venit în schimb viceprimarul. O negociere furtunoasă a avut loc între viceprimar şi 10 reprezentanţi ai mulţimii (6 români şi 4 maghiari, o dovadă a caracterului multietnic al demonstraţiei). Viceprimarul a plecat, spunînd că va determina Bucureştiul să trimită prin fax documentele necesare pentru a se înceta paşnic demonstraţia. Tokes observă: „N-am întrebat cum se face că Bucureştiul era dintr-odată capabil să trimită documentele într-o sîmbătă”<Tokes, With God, for the People, pag. 153>. Însă în locul documentelor, primarul a trimis un ultimatum: dacă mulţimea nu se împrăştie pînă la ora 5 după masă, vor fi folosite tunuri de apă împotriva protestatarilor.

Deşi Tokes a îndemnat oamenii să meargă acasă, el însuşi admite că la acel moment protestul căpătase o dinamică proprie şi nu mai asculta de apelurile sale sau ale oricui altcineva. Conform lui Tokes: „Deşi oamenii mă priveau ca pe conducătorul lor, în realitate eram prizonierul mîniei lor” <Tokes, With God, for the People, pag. 155>. Spre seară, alăturarea liceenilor şi studenţilor a radicalizat clar mulţimea. Încurajaţi de simţămîntul lor de putere crescîndă – de data asta absenţa de la faţa locului a forţelor de ordine a avut rezultat neaşteptat – protestatarii au început să strige „Jos Ceauşescu! Jos regimul! Jos comunismul!” şi să cînte imnul „Deşteaptă-te române”, care fusese de mult timp interzis <Tokes, With God, for the People, pag. 154-157. O dovadă a solidarităţii rare manifestată în acest moment este faptul că ungurii au cîntat de asemeni acest imn naţionalist românesc>. Aproximativ 1000 de demonstranţi s-au separat de restul grupului şi au mers la catedrala ortodoxă română din centrul oraşului. Manifestanţii păreau să creadă că regimul va fi mai puţin înclinat să recurgă la violenţă lîngă o biserică.

(va urma)

Alte lucrări despre revoluţia română ale domnului Richard Andrew Hall traduse pe acest blog, anume „Cazul Petre Olaru” şi „Revoluţia română ca joc geopolitic de cafenea. Documentarul „Şah-mat” a lui Brandstatter şi ultimul val dintr-o mare de revizionism”, le puteţi găsi la pagina „Analize despre revoluţia din 1989”.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s