Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Richard Andrew Hall: Rescrierea istoriei revoluţiei. Triumful revizionismului securist în România (VII). Complicitate a securităţii sau greşeală tactică? (2) Aprilie 2, 2012


În 2009 am publicat pe acest blog traducerea unor fragmente din teza de doctorat a profesorului american Richard Andrew Hall„Rescrierea istoriei revoluţiei. Triumful revizionismului securist în România de după Ceauşescu”. Respectiva teză de doctorat a fost susţinută în decembrie 1996 la Universitatea Indiana. Prezint acum un nou fragment din această teză de doctorat. În textul lucrării domnului Hall, fragmentele traduse în 2012 sînt anterioare celor traduse în 2009, care fuseseră numerotate 1-8. De aceea le voi numerota cu cifre romane. Cu litere cursive între paranteze drepte am introdus în text unele comentarii ale mele.

Pentru republicarea în altă parte a acestei teze este nevoie să cereţi aprobarea autorului, cu care se poate lua legătura la hallria@comcast.net

Fragmentele deja traduse din teza de doctorat a profesorului Hall:
Începutul sfîrşitului: Timişoara 15-17 decembrie 1989
O privire de ansamblu asupra revoltei din Timişoara
„Ialta-Malta” şi teoria intervenţiei străine în revoluţia de la Timişoara
Întrebări despre tratarea cazului Tokes de către regim
Recapitularea dovezilor
– Complicitate a securităţii sau greşeală tactică? (1)
Complicitate a securităţii sau greşeală tactică? (2) – fragmentul prezentat acum
Ceauşescu pleacă în Iran
18-19 decembrie. Evenimentele din Timişoara în absenţa lui Ceauşescu
20 decembrie 1989: Protestatarii cuceresc Timişoara
Greşeala fatală a lui Ceauşescu: mitingul din 21 decembrie
Cine a aruncat “petarda”?
Rolul USLA în reprimarea din 21-22 decembrie 1989 la Bucureşti
Ce l-a făcut pe Ceauşescu să fugă?
Ceauşeştii în timpul fugii
Concluzii

Complicitate a securităţii sau greşeală tactică? (2)

În drumul lor protestatarii au devenit tot mai agresivi şi au început să distrugă panourile propagandistice prezente peste tot care clamau bucuria de a trăi în „epoca de aur” Ceauşescu. Rîndurile lor au fost întărite cu mii de studenţi veniţi din zona aşa-numitului Complex Studenţesc [de fapt nu erau numai studenţi; o coloană de demonstranţi ajunsese anterior în complexul studenţesc cu scopul de a atrage studenţii, apoi acea coloană s-a întors unindu-se cu restul manifestanţilor]. Iniţial aceşti studenţi au fost împiedicaţi să părăsească complexul de cordoane de oameni ai securităţii. Dar pe măsură ce rîndurile lor au crescut şi ei au devenit mai furioşi, securiştii s-au găsit deodată în clară inferioritate numerică şi au hotărît că cea mai bună vitejie este să fugă. Aceasta a încîntat şi încurajat protestatarii <Miodrag Milin, “Şapte zile care au zguduit România (II)”, Orizont, 13 ianuarie 1990, pag. 2; idem, “Şapte zile care au zguduit Romania (III)”, Orizont 19 ianuarie 1990, pag. 2; Mircea Bălan, “Au tras cu disperare ca să înăbuşe revoluţia”, Cuvîntul nr. 36 (2-8 octombrie 1990), pag. 8>.

Cele două grupuri de protestatari şi-au continuat drumul spre sediul comitetului judeţean de partid. L-au găsit părăsit, cu luminile stinse şi nepăzit, cu excepţia a două maşini de pompieri cu tunuri de apă (pompierii aparţineau de ministerul de interne). Tunurile de apă s-au întors spre protestatari şi mulţimea a răspuns cu un atac furios împotriva maşinilor şi a clădirii partidului. Demonstranţii au spart geamurile clădirii şi au încercat să distrugă orice simbol al regimului au putut găsi. Brusc, la faţa locului au apărut miliţieni cu bastoane şi gaze lacrimogene. Protestatarii au fost bătuţi cu sălbăticie şi mulţi au fost arestaţi. Cam în acelaşi timp, în Piaţa Maria au ajuns 200 de ofiţeri şi subofiţeri de miliţie (unii în uniformă, alţii în haine civile). Altercaţii violente au avut loc: Vitrine au fost sparte şi mai multe autoturisme din zonă au fost cuprinse de flăcări. Demonstranţii au aruncat cu pietre de caldarîm, sticle sau cu orice obiecte pe care au putut pune mîna. Au fost făcute numeroase arestări. Confruntări între manifestanţi şi forţele regimului au avut loc şi în alte părţi ale oraşului <Miodrag Milin, “Şapte zile care au zguduit România (II)”, Orizont 13 ianuarie 1990, pag. 2; idem, “Şapte zile care au zguduit Romania (III)”, Orizont 19 ianuarie 1990, pag. 2>.

Pierdut în relatarea revizionistă a evenimentelor din decembrie este faptul că securitatea şi miliţia au dus pînă la capăt evacuarea pastorului Tokes. În jurul orei 3 din dimineaţa de duminică 17 decembrie un grup numeros de miliţieni şi securişti în uniforme sau în haine civile au intrat cu forţa în locuinţa parohială. Familia Tokes a căutat refugiu în biserică. Laszlo Tokes a fost capturat în interiorul bisericii şi bătut, apoi dus înapoi la apartament, unde ofiţeri de miliţie şi securitate, secretarul local de partid şi ministrul cultelor din Bucureşti îl aşteptau. După cum notează Tokes, în ciuda faptului că îşi pătase cu sînge sutana preoţească „exista o aparenţă de respectare a procedurilor. Unul dintre cei aflaţi în birou era un executor judecătoresc, şi au fost respectate anumite forme ale procedurilor oficiale” <Tokes, With God, for the People, pag. 165>. Tokes şi soţia sa au fost duşi cu o maşină în afara Timişorii. Iniţial, au crezut că vor fi omorîţi  <soţii Tokes consideră că numai publicitatea internaţională a cazului lor a împiedicat regimul Ceauşescu să-i ucidă în acel moment (Rady, Romania in Turmoil, pag. 88)>. Dar pe măsură ce continuau drumul, şi-au dat seama că se îndreaptă spre nordul Transilvaniei, la satul Mineu, locul lor stabilit pentru surghiun.

Dacă autorităţile au calculat greşit intenţiile şi hotărîrea manifestanţilor din 15 şi 16 decembrie, duminică 17 decembrie ele n-au mai lăsat nimic la voia întîmplării. În noaptea de 16/17 decembrie, întăriri de trupe de armată şi securitate au ajuns în Timişoara din alte părţi ale ţării. Dimineaţa, mii de demonstranţi (vreo 7000-8000) s-au întors în centrul oraşului şi au strigat pentru libertate, pîine şi sfîrşitul regimului Ceauşescu. Într-o demonstraţie de forţă prost gîndită, armata a defilat prin oraş cu sunet de fanfară, numai pentru a fi lovită cu pietre şi huiduită de locuitorii oraşului. Ca şi în noaptea precedentă, manifestanţii s-au îndreptat spre sediul comitetului judeţean de partid.

Demonstranţii au găsit clădirea cu geamurile reparate, lozincile care fuseseră scrise pe ziduri şterse, florile şi iarba din zonă replantate şi copacii care fuseseră rupţi în noaptea de dinainte legaţi cu sîrmă! < Mircea Bălan, “Masacrul”, Cuvîntul nr. 37 (9-15 octombrie 1990, pag. 7 >. Aceasta este lumea fantastică a totalitarismului, în care regimul face eforturi absurde să convingă lumea că albul e negru şi negrul e alb, pentru a face chiar şi pe martorii oculari ai unui eveniment să se întrebe dacă nu cumva au visat. Spre deosebire de noaptea trecută, de data asta clădirea era mai bine păzită. Totuşi, numărul neaşteptat de mare de protestatari a covîrşit iniţial forţele regimului şi a început să devasteze clădirea. Ca şi în noaptea trecută, totuşi, forţele de ordine s-au regrupat repede şi au intervenit brutal: Miliţia şi securitatea au apărut la faţa locului şi au început să lovească cu sălbăticie şi să aresteze demonstranţi. Primele victime ale evenimentelor au apărut în acest moment  < Ibid.; mărturia Floricăi Curpaş, asistent medical, în Titus Suciu, Reportaj cu sufletul la gură (Editura Facla, Timişoara, 1990), pag. 62-63 >.

Totuşi, demonstranţii au continuat să se adune în alte părţi ale oraşului. Numărul lor probabil a depăşit zece mii. Caracterul politic al protestelor era limpede prin lozincile scandate, chemînd pentru înlăturarea lui Ceauşescu şi alegeri libere. După cum sugerează Mircea Bălan, mulţi demonstranţi erau pregătiţi pentru ce ar putea fi mai rău: „foarte mulţi aveau sacoşe în mîini sau copii cu ei. Era gîndul naiv că dacă vor fi arestaţi de forţele de ordine ar putea să scape pretinzînd că au mers la cumpărături sau la plimbare” < Mircea Bălan, „Masacrul”>.

Probabil din cauză că în mai multe situaţii soldaţii au fugit în loc să confrunte mulţimea, şi din cauza larg răspînditei impresii că era posibil să se facă apel la simpatia soldaţilor, mulţimile au început să strige insistent „Armata e cu noi!”. Protestatarii au provocat soldaţii cu fraze precum „noi sîntem poporul, voi pe cine apăraţi?” şi „Şi voi aveţi soţii şi copii”. În mod clar demonstranţii nădăjduiau să provoace insubordonare în rîndurile armatei şi să creeze o ruptură în forţele regimului. Conform lui Rateş, în după amiaza şi seara de 17 decembrie „din motive neexplicate, protestatarii s-au gîndit că fie autorităţile nu vor îndrăzni să masacreze poporul, fie că armata nu va asculta ordinele de a trage în manifestanţi” < Nestor Ratesh, Romania: The Entangled Revolution (New York: Praeger, 1991), pag. 29 >. Comentariul lui Rateş pare să fi apărut pe baza mărturiilor unora din demonstranţi. Un zvon (bizuit pe comentarii ale unui fost ofiţer de armată) s-a răspîndit, conform căruia deoarece o stare de urgenţă sau război nu a fost declarată, armele soldaţilor nu erau încărcate cu muniţie reală < Titus Suciu, Reportaj cu sufletul la gură, 75, 104 >. În mod tragic, zvonul a fost neadevărat.

Alte lucrări despre revoluţia română ale domnului Richard Andrew Hall traduse pe acest blog, anume „Cazul Petre Olaru” şi „Revoluţia română ca joc geopolitic de cafenea. Documentarul „Şah-mat” a lui Brandstatter şi ultimul val dintr-o mare de revizionism”, le puteţi găsi la pagina „Analize despre revoluţia din 1989”.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s