Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Marian Munteanu: Revoluţie şi restauraţie (2). Restauraţia sistemului democratic Mai 7, 2012


Continui publicarea, în serial, a studiului lui Marian Munteanu, fost conducător al manifestaţiei din Piaţa Universităţii din 1990, cu privire la revoluţia română. Studiul a fost publicat iniţial în ziarul „Ziua”, în perioada decembrie 2001 – ianuarie 2002.

Vezi prima parte a studiului: Insurecţia naţională (linc).

RESTAURAŢIA SISTEMULUI DEMOCRATIC

Încadrarea istoricã. Sistemul cultural-politic pre-modern

De regulã, comentariile şi analizele care se referã la cãderea regimului comunist ignorã încadrarea acestora în traseul istoric de adaptare la sistemul instituţional modern, proces care nu a început (şi nici nu s-a sfîrşit) în 1989. Evenimentele din 1989 nu pot fi înţelese, credem, dacã nu sînt abordate din perspectiva general istoricã a instaurãrii sistemului politic democratic în spaţiul românesc.

În trecut, românii şi-au menţinut un sistem de organizare a vieţii sociale şi spirituale reprezentat de civilizaţia satului tradiţional, singura funcţie a instituţiilor politice fiind aceea de protecţie şi neinterferenţã în substanţa şi prerogativele comunitãţii tradiţionale. (Nu luãm acum şi aici în discuţie conţinutul sau valoarea componentelor acestei civilizaţii şi nici raporturile cu propriile sale instituţii politice).

Dupã un ev mediu în care civilizaţia româneascã a funcţionat sub un sistem administrativ politic autonom, sistem care a reuşit, în pofida poziţiei geopolitice dezavantajoase (“în calea tuturor rãutãţilor”), sã-şi îndeplineascã misiunea de garant al independenţei şi stabilitãţii interne, zorii epocii moderne aduc noi provocãri şi primejdii. Dezvoltarea industrialã şi mai ales perfecţionarea tehnicilor de intervenţie militarã, pretenţiile crescînde şi din ce în ce mai greu suportabile ale imperiilor vecine, au pus poporul român în situaţia de a se adapta noii conjuncturi internaţionale. Capacitatea de rezistenţã economicã şi militarã a sistemului instituţional tradiţional nu mai putea face faţã confruntãrilor externe. Secãtuit în sute de ani de rãzboaie (evul mediu românesc este, de fapt, un continuu rãzboi de apãrare contra invaziilor de tot felul), statornic trãitor în propriul sãu teritoriu pe care nu l-a pãrãsit niciodatã, refuzîndu-şi resurse externe şi lipsit de ambiţii expansioniste, poporul român nu se putea proteja prin superioritate numericã sau teritorialã. Analog într-o oarecare mãsurã, ca atitudine fatã de aventurile “progresului” tehnologic, cu alte civilizaţii de tip tradiţional conservator (cum ar fi cea chinezã, de exemplu), satul românesc nu se putea, însã, refugia în propria masivitate iar, pe de altã parte, deşi animatã de un spirit viu, înrudit prin vechi consonante cu spiritualitatea Occidentului european, civilizaţia româneascã şi-a refuzat aventurile şi ambiţiile imperial-coloniale ale acestuia.

Revoluţia românã

Secolul al XVIII-lea vine cu presiuni şi agresiuni noi. Statele românesti îşi pierd independenţa politicã[6], ceea ce pune comunitatea româneascã în situaţia de a opera o schimbare radicalã a instituţiilor sale. Revoluţia lui Horea (1784!) şi cea a lui Tudor Vladimirescu (1821) marcheazã reperele fundamentale pe care le va urma procesul de trecere a societãţii româneşti la sistemul politic democratic modern. Revoluţia europeanã şi trans-naţionalã de la 1848 (“ocazia si nu cauza revoluţiei române”) propune şi impune transformãri globale ale sistemului mondial. Sistemul politic democratic modern se prefigura cu repeziciune. Elitele naţionale ale poporului român au înţeles direcţiile care trebuiau urmate şi au acţionat în consecinţã. Bãlcescu şi, dupã el, Eminescu, sînt cei ce vor indica cu precizie coordonatele drumului pe care îl avea de parcurs naţiunea românã pentru a face faţã provocãrilor vremurilor noi: construcţia unui sistem democratic modern, adaptat la condiţiile contextului internaţional, dar care sã-i garanteze conservarea patrimoniului sãu material şi spiritual, specificitatea culturalã şi spiritualã.

Aceastã sintezã între adaptarea la formele instituţionale moderne impuse de curentele supra-naţionale şi elaborarea unor mecanisme proprii de protecţie şi salvgardare a specificitãţii şi independenţei reprezintã dimensiunea esenţialã a revoluţiei democratice în România. Aceastã direcţie, articulatã într-un proiect politic de anvergurã, a fost susţinutã şi aplicatã, generaţii dupã generaţii, de personalitãţi şi grupuri politice remarcabile. Regãsim reperele esenţiale ale Revoluţiei române în operele teoretice ale reprezentanţilor elitei naţionale, în acţiunile politico-administrative şi militare ce au dus la organizarea statului unitar, naţional şi democratic în 1918, precum şi în reuşitele culturale şi economice ale anilor interbelici. Chiar şi în perioada regimului comunist – care a reprezentat evident un hiatus, o întrerupere bruscã şi o întîrziere forţatã, datoratã unui regim temporar de ocupaţie militarã – şi în condiţiile controlului politic extern, elita naţionalã a reuşit sã facã unii paşi importanţi. Recucerirea parţialã a unor instituţii, repunerea în circulaţia oficialã (fie şi incomplet) a fondului cultural naţional, pãstrarea rînduielilor tradiţionale religioase sînt realitãţi care nu pot şi nu trebuie ignorate.

Insurecţia din decembrie ‘89 – act restaurator

Falimentul economic şi declinul sistemului comunist internaţional au creat condiţiile restaurãrii instituţiilor democratice în România şi, în acest context, a continuãrii construcţiei statului democratic naţional modern. Actul de la 22 Decembrie reprezintã aşadar restaurarea sistemului democratic prin înlãturarea structurilor comuniste şi condamnarea deschisã şi definitivã a ideologiei sale. Acest act restaurator a fost dus la îndeplinire, cum arãtam, de poporul însuşi, prin efortul insurecţional din decembrie 1989. Poporul nu a cerut aplicarea nu ştiu cãror experimente politice ci continuarea procesului revoluţionar şi democratic întrerupt brutal de regimul impus de forţele comuniste de ocupaţie.

Sarcina de reorganizare a instituţiilor statului aparţinea, cum este şi firesc, elitei naţionale. Adicã acelor oameni (proveniţi din rîndul intelectualitãţii civile şi militare deopotrivã) care, dispunînd de competenţa şi voinţa necesare, ar fi fost în mãsurã sã preia mandatul încredinţat de masele rãsculate.

S-a ridicat elita naţionalã a României ultimelor decenii la nivelul necesar continuãrii efortului marilor predecesori? A înţeles aceastã elitã conţinutul misiunii sale? A respectat clasa politicã, ridicatã de valul insurecţiei şi acceptatã de elita naţionalã, mandatul dat de poporul român? Au urmat conducãtorii politici programul Revoluţiei române ori s-au plasat, dimpotrivã, pe poziţii contra-revoluţionare, antieuropene şi antiromâneşti?

Trebuie sã vedem acum cine compunea aceastã elitã, care erau instrumentele pe care le deţinea şi care erau posibilitãţile ce-i stãteau la îndemînã în acel decembrie 1989.

Contextul şi condiţiile existente în 1989

Contextul general în care a fost lansat, în 1989, procesul de reconstrucţie instituţionalã a statului român era deosebit de favorabil.

Pe plan intern, populaţia României, deşi ostenitã de privaţiunile la care fusese sistematic supusã în anii dictaturii, trãia un moment de renaştere şi efervescenţã extraordinarã. Exista o uriaşã disponibilitate în rîndul maselor, oamenii fiind dispuşi sã se angajeze la un efort susţinut de reconstrucţie naţionalã, fãrã sã solicite soluţii miraculoase sau rezultate imediate spectaculoase. Nimeni nu se aştepta şi nici nu cerea ca, brusc, sã fie rezolvate toate problemele create în anii comunismului.

Dificultãţi şi situaţii mai complexe se înregistrau în rîndul elitelor profesionale şi mai ales administrative ale societãţii româneşti. Sistemul centralizat comunist, pe lîngã agresiunile comise în vederea instaurãrii şi menţinerii controlului politic, operase aici o serie de intervenţii şi imixtiuni grave. Fiind introduse şi impuse politic criterii de selecţie şi promovare create dupã chipul şi asemãnarea liderilor cominternişti, elitele naţionale au fost penetrate de persoane şi grupuri incompetente sau modest mobilate intelectual şi profesional, cãrora regimul comunist le-a oferit importante pîrghii administrative şi logistice, inclusiv acreditãri şi atestãri academice mãsluite, altfel spus fiind promovaţi în poziţii importante, pe criterii ideologice sau clientelare, numeroşi impostori. Cu toate acestea, instituţiile româneşti cuprindeau suficiente competenţe semnificative, chiar dacã acestea fuseserã constrînse sã se adapteze la rigorile unui sistem centralizat intervenţionist, care restrîngea sau fãcea dificilã funcţionarea diferitelor entitãţi – economice, administrative, culturale etc. Existau şi existã încã suficiente resurse umane în societatea româneascã, lucru dovedit, de altfel, de succesul românilor în contextele oferite de structurile economice externe (fie aici, în România, fie în afara ţãrii, unde zeci de mii de români şi-au putut dovedi strãlucit performanţele profesionale).

Economia româneascã dispunea de capacitãţi semnificative de producţie, chiar dacã multe dintre ele aflate în evident decalaj tehnologic faţã de standardele occidentale, agricultura producea mai mult decît era necesar pentru a asigura cu prisosinţã necesarul intern, existînd însemnate disponibilitãţi pentru export, complexul militar-industrial era printre cele mai puternice din ţãrile est-europene (cu excepţia Uniunii Sovietice, fireşte) etc. În plus, şi deosebit de important, sistemul economic naţional nu era grevat de obligaţii financiare externe, existînd chiar, la acea datã, un important excedent valutar în vistieria statului.

Contextul internaţional era, de asemenea, mai mult decît favorabil. Probabil cã niciodatã în istorie nu s-a mai bucurat poporul român de atîta simpatie şi susţinere ca în decembrie 1989. Opinia publicã operase o rãsturnare bruscã a percepţiei generale cu privire la România, ceea ce oferea instituţiilor româneşti ocazia unicã de a porni o acţiune de utilizare sistematicã şi inteligentã a consecinţelor celei mai puternice campanii pro-româneşti din toate timpurile.

Oricît au vorbit unii lideri politici sau de opinie dupã 1989 (cu amplificarea unei puternice propagande) de “mormanul de fiare vechi”[7] pe care, chipurile, îl reprezenta economia ţãrii, de “greaua moştenire”, de “incultura” şi “prostia” poporului, fie de toate la un loc, faptele rãmîn fapte şi orice analizã obiectivã nu poate ignora potenţialul existent în momentul în care la conducerea ţãrii se instala Consiliul Frontului Salvãrii Naţionale. Principala dificultate cu care s-a confruntat societatea româneascã în perioada imediat urmãtoare cãderii comunismului a ţinut în principal de lipsa unor forme de organizare internã pre-revoluţionarã a elitelor autentice, a competenţelor reale, prerogativele selectãrii şi promovãrii noilor cadre de conducere rãmânînd a fi rezolvate în contextul insurecţional şi revoluţionar existent.

Cu toate acestea, din punct de vedere politic, situaţia era pe deplin stabilã şi lipsitã de orice echivoc în 22 decembrie 1989. Poporul recunoscuse Armata ca factor instituţional suprem, ca forţã conducãtoare a statului. Întreaga putere a fost transferatã de popor Armatei României, instituţie care, deţinînd instrumentele logistice şi resursele necesare, preluase, pe fondul unei susţineri populare absolute, conducerea statului. Nu mai rãmînea decît sã fie organizat un organism central care sã preia prerogativele statale, concentrate pînã cu cîteva ore în urmã în mîinile fostului dictator. Insurecţia nu avusese lideri şi nici grupuri organizatoare, nu existau forţe care sã conteste aceastã realitate şi nici forţe care sã aibã vreo şansã de obţinere a sprijinului maselor, în detrimentul instituţiei militare.

Putem aprecia, aşadar, cã în decembrie 1989 erau întrunite condiţii – atît interne cît şi externe – absolut favorabile pentru o autenticã relansare a României, pentru continuarea procesului de dezvoltare a democraţiei româneşti, pentru reaşezarea rapidã a statului român în familia statelor democratice moderne.

Cine este responsabil pentru deturnarea sensurilor fundamentale ale insurecţiei din decembrie şi pentru eşecul ulterior al “reformei” (realitãţi triste, dar din pãcate incontestabile ale acestor 12 ani)? Este vorba, iarãşi, de o fatalitate, de un accident, de intervenţia forţelor strãine, de “nepriceperea”, “lenea” sau “incultura” poporului?

Pentru a încerca un rãspuns la aceste întrebãri, trebuie mai întîi sã ne reamintim care a fost rolul Consiliului Frontului Salvãrii Naţionale şi care a fost rolul conducerii de atunci a Armatei în evenimentele, decisive, care au urmat victoriei populare din 22 decembrie 1989.

(va urma)

Note
[6] În 1685 voievodatul Transilvaniei intră sub dominaţie austriacă (şi, mai tîrziu, austro-ungară) iar în 1711 şi 1716 Moldova şi Ţara Românească îşi pierd autonomia, guvernarea fiind asigurată de domnitori fanarioţi, numiţi de Imperiul Otoman.
[7] Clişeu vehiculat intens de Petre Roman şi alţi membri ai guvernului instalat în decembrie 1989.

Comentariu Marius Mioc: Domnul Marian Munteanu se arată încrezător în armata română din anul 1989. Personal, pe baza experienţei din perioada stagiului militar (1986-1987), apreciez că armata română era una din instituţiile care funcţionau cel mai prost în 1989 – fapt care a avut şi aspecte favorabile răsturnării regimului Ceauşescu. Vezi articolul „Starea jalnică a armatei române în 1989” (linc).

Pentru alte analize legate de revoluţia din 1989 vezi pagina Analize despre revoluţia din 1989.

 

One Response to “Marian Munteanu: Revoluţie şi restauraţie (2). Restauraţia sistemului democratic”

  1. Gogu G Says:

    Aveti dreptate domnule Mioc, dar, dintre toate institutiile Armata era singura care avea resursele logistice pentru a controla, fara probleme tara. Mai ales ca se bucura in ochii poporului, de o incredere fara precedent. Nu vorbim despre justetea sentimentului ci de existenta lui.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s