Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Marian Munteanu: Revoluţie şi restauraţie (3). Pseudo-miturile. „Revoluţionarismul conspirativ“ şi „dizidenţa“ Mai 11, 2012


Continui publicarea, în serial, a studiului lui Marian Munteanu, fost conducător al manifestaţiei din Piaţa Universităţii din 1990, cu privire la revoluţia română. Studiul a fost publicat iniţial în ziarul “Ziua”, în perioada decembrie 2001 – ianuarie 2002.

Vezi episoadele anterioare:
Insurecţia naţională
Restauraţia sistemului democratic

Pseudo-miturile. „Revoluţionarismul conspirativ“ şi „dizidenţa“

Orice dictaturã reprezintã o agresiune pentru societate. Anularea sau îngrãdirea libertãţilor cetãţenesti, pe lîngã lezarea gravã a drepturilor fundamentale ale fiinţei umane, produce distorsiuni şi disfuncţiuni majore, cu consecinţe dintre cele mai nefaste pentru societatea respectivã. Competiţia este înlãturatã, ierarhia valorilor este falsificatã, singurul criteriu de repartizare atît al resurselor şi privilegiilor cît şi al rãspunderilor şi obligaţiilor rãmînînd cel al forţei brute. Posesorii instrumentelor represive decid cine şi ce trebuie sã deţinã, cine este competent sau îndreptãţit pentru vreo funcţie sau demnitate ş.a.m.d. O datã cu înlãturarea dictaturii, orice societate are nevoie de timp pentru reconstrucţia instituţiilor sale, pentru reordonarea ierarhiilor şi elaborarea programelor care sã asigure dezvoltarea viitoare.

În aceastã situaţie se afla şi societatea româneascã la 22 Decembrie 1989. Consecinţele anilor de dictaturã impuneau o perioadã de tranziţie politicã, o guvernare temporarã, provizorie, care sã permitã refacerea instituţiilor politice şi civile democratice, restabilirea ierarhiilor şi coagularea voinţei cetãţenilor în formule noi de organizare şi reprezentare. Dupã pãrerea noastrã, instituţia care avea atît puterea cît şi datoria de a asigura aceastã guvernare provizorie era Armata.

Din motive pe care nu le cunosc probabil decît cei ce erau atunci la comandã (aici rãmîne un cîmp larg pentru tot soiul de presupuneri), conducerea armatei a optat pentru o altã soluţie, aceea a delegãrii puterii cãtre un grup civil[8], considerat reprezentativ, care sã asigure conducerea ţãrii şi organizarea de alegeri democratice. Personal, consider cã aceastã decizie a fost nepotrivitã. Nu exista nici un element semnificativ care sã împiedice armata sã formeze un guvern provizoriu şi sã asigure astfel cadrul necesar restaurãrii democraţiei în România. Masele populare, neorganizate în nici un fel, erau deplin solidare cu forţele militare. Susţinerea popularã a fost mai mult decît evidentã şi nu credem cã poate fi pusã de cineva în discuţie. Iar acreditarea ideii cã un guvern militar ar fi fost respins de comunitatea internaţionalã nu este, cred, decît o simplã justificare post factum a unei decizii greşite. Nimeni nu ar fi respins un organism temporar care ar fi oferit garanţiile fireşti de instaurare a unui regim democratic, iar guvernele militare provizorii sînt soluţii cunoscute şi aplicate în toatã lumea.

Dar chiar şi soluţia delegãrii puterii cãtre un grup civil, de tehnicieni, ar fi putut fi consideratã acceptabilã dacã Armata ar fi asigurat un control al modului în care noua autoritate îşi respecta mandatul temporar. Armata, ca factor de stabilitate instituţionalã, avea datoria sã asigure şi sã protejeze aplicarea corectã a voinţei populare în noua situaţie creatã prin actul insurecţional. Aici a apãrut, însã, o a doua gravã eroare de apreciere a contextului existent. Pãrerea noastrã este cã, chiar dacã aceastã intenţie de control a existat la nivelul conducerii armatei, a fost subevaluat rolul mijloacelor de comunicare, în primul rînd al televiziunii, în perioada de tranziţie cãtre democraţie care tocmai începea. Cãci azi este limpede pentru toatã lumea cã întreaga arhitecturã a peisajului politic post-decembrist a fost construitã pe scheletul de carton al informaţiilor şi propagandei exercitate prin intermediul mass-media de atunci. Odatã lansate opiniei publice, discreţionar şi cu o anumitã viclenie politicã, marile minciuni ale “revoluţionarismului disident”, unitatea populaţiei a fost frîntã şi fisurile create au fãcut loc unui mare numãr de indivizi, nu lipsiţi de o anumitã abilitate, dar de multe ori incompetenţi, lipsiţi de scrupule şi dornici de o cît mai rapidã înavuţire, prin orice mijloace. Asemenea oameni care în condiţii normale cu greu ar accede la vreo poziţie ce presupune competenţã profesionalã doveditã, credibilitate şi susţinere publicã, şi-au putut fãuri un nesperat capital politic şi de imagine care le-a garantat accesul în fotoliile decizionale ale statului român.[9]

Prima preocupare a guvernului instalat a fost sã-şi construiascã rapid un puternic suport de imagine, care sã-i întãreascã legitimitatea aparentã, sã-i permitã obţinerea rapidã de sprijin din zonele elitei administrative şi, mai ales, sã blocheze orice initiativã cetãţeneascã prin care sã fie generate forme instituţionale independente.

Astfel au promovate cu insistenţã şi inoculate cu perseverenţã primele mari minciuni care au format substanţa neruşinatã a marilor pseudo-mituri ale regimului post-decembrist: pseudo-mitul “revoluţionar-conspirativ” şi cel al “disidenţei” anticomuniste, pseudo-mituri prezentate ca sursã de “legitimitate” istoricã şi politicã. Între actorii acestui scenariu (scenariu care, dacã n-ar fi tragic prin consecinţele sale pentru societatea româneascã, ar oferi cea mai bunã sursã de inspiraţie unui Caragiale modern) a existat şi existã în continuare o minunatã solidaritate (pe care unii comentatori mai virulenţi nu s-ar sfii sã o numeascã direct complicitate). Vom regãsi aceastã “solidaritate” de-a lungul ultimilor 12 ani de bîjbîialã şi amatorism administrativ, în mai toate zonele “ideologice” ale clasei noastre politice. Ea îşi are rãdãcinile adînc înfipte în “lupta istoricã” dusã, chipurile, împotriva dictaturii, trecînd prin marile “riscuri” şi “primejdii” ale “persecuţiilor securitãţii” şi, mai apoi, ale confruntãrii “revoluţionare” cu aparatul represiv “fidel clanului Ceauşescu”. Dar asupra acestor “persecuţii”, “riscuri” şi “confruntãri revoluţionare” vom reveni mai tîrziu.

Trist e cã noua structurã de putere instalatã în 22 Decembrie nici mãcar nu avea nevoie de o asemenea manipulare. Nimeni nu avea de gînd sã o conteste în nici un fel. Contestãrile au apãrut în momentul în care noul grup conducãtor, în loc sã punã în aplicare deciziile luate de populatia României şi sã-şi exercite corect mandatul încredinţat de masele insurgente, a încercat deturnarea sensului şi caracteristicilor fundamentale ale revoluţiei române. Şi prima dovadã, incontestabilã şi vizibilã pentru toatã lumea a fost uciderea, în ziua de Crãciun, a soţilor Ceauşescu.

Erorile iniţiale ale noii puteri

Principala îndatorire a unui lider politic şi a unei grupãri conducãtoare este aceea de a formula şi aplica acele soluţii şi mãsuri politico-administrative care corespund cu voinţa şi interesele comunitãţii pe care o reprezintã, şi sã armonizeze mãsurile întreprinse cu condiţiile existente la momentul respectiv.

Din nefericire, gruparea instalatã la conducerea ţãrii dupã 22 decembrie 1989 nu a apreciat corect, dupã pãrerea noastrã, nici traseul istoric pe care se situa actul de la 22 decembrie, nici opţiunile fundamentale ale poporului român şi nici condiţiile internaţionale existente la acea datã. Mãsurile politico-administrative întreprinse şi întregul comportament decizional al acestei grupãri dovedeşte o gravã inadecvare atît la realitatea istoricã a României cît şi la întregul proces mondial de restructurare geopoliticã a lumii. Filosofia politicã ce domina gîndirea de atunci a grupãrii la care ne referim trãda concepţii profund eronate, lipsite de consistenţã şi de multã vreme depãşite, iar aceste concepţii (aplicabile, poate, dupã anii ’70 ai sistemului comunist) şi-au gãsit concretizarea în deciziile luate într-un moment istoric de cumpãnã, acela al înlãturãrii revoluţionare a dictaturii partidului unic şi al trecerii la restaurarea democraţiei în societatea româneascã.

Încercarea initialã a noii conduceri a statului român de a imprima un caracter socialist reformator, fie el şi camuflat, schimbãrilor revoluţionare impuse de masele insurgente a reprezentat o gravã greşealã politicã şi un semn decisiv al aşezãrii pe un drum greşit al noilor instituţii statale româneşti. Justificarea ulterioarã a acestei atitudini, plasarea ei sub semnul unei prudenţe şi înţelepciuni politice, generate de pericolul unei prezumtive intervenţii externe (în speţã sovietice) nu se susţine şi viata a dovedit cã, dacã temerile erau sincere, aşa-zisele “pericole” erau simple iluzii. “Argumentele” invocate post festum prin evocarea lãcrãmoasã a momentelor “istorice” de tensiune, clişeele cu “focul luptei revoluţionare”, “eroicul studiou 4”, “forţele teroriste fidele clanului Ceauşescu” etc., etc., etc. sînt simple copilãrii ori artificii propagandistice, de înţeles poate pentru sensibilitatea unor „poeţi” revoluţionari dar inacceptabile pentru nişte lideri politici care se pretind oameni de stat şi conducãtori de ţarã. Nu exista o asemenea posibilitate pentru cã, pe plan intern, întreaga ţarã a susţinut o nouã putere şi o nouã ordine democraticã iar o intervenţie externã ar fi contravenit întregului scenariu reformator supra-naţional aplicat tocmai cu largul concurs al URSS în întreg spaţiul central şi est european.

Aceastã eroare de gîndire politicã s-a rãsfrînt decisiv asupra comportamentului decizional al grupãrii conducãtoare, cu grave consecinţe pentru întregul proces de reconstrucţie a ţãrii, proces care, în contradicţie cu caracterul fundamental al insurecţiei populare, începea pe fondul nefericit al unor greşeli politice. Cãci majoritatea atitudinilor şi deciziilor majore adoptate de noua conducere se aşazã sub semnul acestei erori fundamentale. Amintim aici cîteva dintre cele mai semnificative:
– tentativa încãpãţînatã şi inutilã de limitare şi chiar falsificare a sensului insurecţiei naţionale din decembrie, prezentatã ca o simplã revoltã împotriva dictaturii personale a lui Ceauşescu, fapt ce urmãrea – fãrã succes în cele din urmã – legitimarea tîrzie a primelor decenii ale regimului comunist şi era de naturã sã aducã o gravã ofensã întregului popor, cãruia îi erau confiscaţi simbolic pînã şi anii de suferinţã şi de rezistenţã;
– tentativa de înregimentare a întregii elite româneşti într-un Front al Salvãrii Naţionale ce era dorit de autoproclamaţii sãi lideri “o amplã mişcare cuprinzînd toate elementele progresiste ale societãţii româneşti”[10], organism care, desigur, ar fi trebuit sã-şi însuşeascã concepţiile şi filosofia politicã “progresistã” a noilor conducãtori;
– organizarea pripitã (sau vinovatã) a unui simulacru justiţiar şi executia negativ-simbolicã, într-o zi sacrã, a cuplului dictatorial;
– eludarea oricãrei analize a responsabilitãţii fostei elite politice pentru modul în care fusese guvernatã ţara în anii comunismului şi deplasarea forţatã şi propagandisticã a întregii responsabilitãţi în sarcina fostului dictator;
– subordonarea quasi-totalã a instituţiilor mass-media existente şi orchestrarea unei campanii masive de propagandã şi manipulare a opiniei publice în vederea impunerii concepţiei ideologice a grupului conducãtor şi a asigurãrii viitorului suport electoral;
– utilizarea frauduloasã a capitalului simbolic şi de imagine al insurecţiei din decembrie pentru impunerea unui partid politic rudimentar, dominat iniţial de sechele ideologice de sorginte cominternistã şi populat la vîrf cu numeroase incompetenţe;
– confiscarea şi utilizarea ilicitã a patrimoniului şi resurselor statului, în dispreţul oricãror norme democratice, în vederea construcţiei unui partid politic clientelar (FSN) şi îngrãdirea accesului populaţiei la construcţia unor formule politice şi civice alternative;
– incapacitatea de a gestiona situaţiile de crizã şi plasarea vietii publice sub semnul agresivitãţii şi intoleranţei, prin lansarea iresponsabilã a unor atacuri violente împotriva tuturor celor care nu agreau sau criticau experimentele propuse ţãrii de conducerea FSN;
– instalarea unor echipe administrativ-guvernamentale populate cu numeroşi indivizi incompetenţi, selectaţi şi promovaţi pe criterii personale sau clientelare.

Din pãcate, conform unui mai vechi obicei dîmboviţean, mulţi dintre foştii actori ai evenimentelor din decembrie 89 ezitã şi azi sã purceadã la o analizã severã şi autocriticã a greşelilor comise în trecut. Uitãm sau ne facem cã uitãm cã singurul merit al conducãtorului politic este acela de a asigura condiţiile de viaţã cele mai bune posibile într-un context dat pentru poporul pe care îl conduce, împreunã cu respectarea intereselor naţionale majore. Eventualele merite derivînd din “asumarea responsabilitãţii preluãrii puterii într-un moment dificil” sînt anulate de consecinţele concrete şi incontestabile ale guvernãrii de dupã 22 decembrie 1989. La o analizã atentã se poate observa cã, pînã la urmã, cea mai mare realizare a liderilor fostei conduceri “provizorii” este organizarea unor forţe politice proprii şi promovarea unor personaje din anturajul clientelar în poziţii confortabile, aducãtoare de venituri şi avantaje personale, dar cu o prestaţie managerialã falimentarã. În rest, “realizãrile” obţinute de aceste echipe conducãtoare în ceea ce priveşte administrarea eficientã a economiei şi instituţiilor naţionale, asigurarea unui nivel decent de trai populaţiei României, apãrarea intereselor geopolitice ale României, sînt astãzi bine cunoscute şi nu mai e cazul sã insistãm.

Dupã 12 ani de eşecuri, au învãţat oamenii politici ceva din experienţele acestui trist început al democraţiei post-decembriste? Cum sînt interpretate azi transformãrile şi diversele formule şi experimente aplicate de-a lungul acestor ani? Care este perspectiva actualã a clasei politice, aflatã într-o lipsã gravã de credibilitate şi susţinere popularã?

(va urma)

Note
[9] A se vedea rezultatele dezastruoase ale guvernării Petre Roman, personaj reprezentativ pentru nivelul de “competenţă” al elitei politice post-decembriste.
[10] Potrivit declaraţiilor lui Ion Iliescu.

Comentariu Marius Mioc: Scenariul care i s-ar fi părut optim domnului Marian Munteanu – preluarea puterii de către armată – a fost realizat în Egipt, după revoluţia care l-a înlăturat pe Hosni Mubarak. Acest lucru nu a împiedicat contestarea ulterioară a puterii militare, inclusiv prin confruntări soldate cu morţi şi răniţi (linc). Ca şi armata egipteană, armata română avea de dus povara colaboraţionismului cu regimul trecut, inclusiv prin participare a încercarea de reprimare a revoluţiei. Apreciez că de fapt în România conducerea armatei şi-a păstrat influenţa asupra puterii nou-instalate, ceea ce s-a putut observa prin blocarea demersurilor juridice de pedepsire a conducătorilor din M.Ap.N. implicaţi în reprimarea revoluţiei pînă în 1996, cînd Ion Iliescu a pierdut prima oară puterea. Anume această complicitate a puterii FSN-iste cu elemente criminale din armată (care poate a ajutat grupul Iliescu să preia puterea în 22 decembrie 1989) a fost motivul multor tensiuni din societatea românească postrevoluţionară.

În ceea ce priveşte confruntările revoluţionare şi riscurile pe care şi le-au asumat cei care au doborît dictatura ceauşistă, acestea sînt o realitate care nu merită pusă între ghilimele, dovedită prin numărul mare de morţi şi răniţi, neînregistrat în nici o altă ţară comunistă europeană. Desigur, nu cei care au pretins cel mai zgomotos că ar fi înfruntat riscuri le-au şi înfruntat într-adevăr, iar grupurile conspirative care au pretins că au contribuit la răsturnarea dictaturii n-au avut nici pe departe importanţa pe care au pretins-o, dar existenţa fenomenului de impostură în ceea ce priveşte riscurile asumate în decembrie 1989 nu trebuie să ne împiedice să vedem că au existat şi fapte reale de eroism în acea perioadă.

 

One Response to “Marian Munteanu: Revoluţie şi restauraţie (3). Pseudo-miturile. „Revoluţionarismul conspirativ“ şi „dizidenţa“”

  1. Ai ochii formatii pe ce spun altii respectiv MIRICA A GHEORGHE FRONTUL DEMOCRAT ROMIN constyat ca vrei sa spui un adevar uit cum a ingropat adevarati dezidentii politici daifamindui si descreditati atit pe plan politic cit si profesional vorbesti de MUBARAC , dar aceia nus ROMINII , de ce eu personal am fost bagat in anonimat FRONTUL DEMOCRAT ROMIN ce trebuia sa dau spaga sa fiu in cartii acestai adevarul de dupa decembrie 1989 tu te prefaci ca nu sti si dai mai departe , dai daca se poate adevarul nu scri nimic de FRONTUL DEMOCRAT ROMIN vrei spaga te faci ca nu cunosti uit un adevar scrie cartii inainte , stiu ce urmaresti sa ajungi in guvern , cum a inceput si prigoana mintind ca fa face dreptate uite asa democratie ca MIRCEA IONESCU CHINTUS CARE SPUNE CA DEMOCRATIA SE FURA , VINOVAT PRINCIPAL A FOST FOSTUL PRESEDINTE ion iliescu CARE A INDEPARTAT ADEVARATII CETATENII CARE AU AVUT INCREDERE IN CONDUCATORII f FRONTUYL DEMOCRAT ROMIN , mioc scrie adevarul dar in guvern nu stiu daca poti ajunge ,sint multii fara nici un merit care au ajuns deja . si urmeaza copiii lor, nepoti lor ROMINI II ALEG DE CE /?/////////???????. aratati loialitatea pentru FRONTUL DEMOCRAT ROMIN si scrie mai departe mioc marius , poate primarul va da o denumire a unei strazi , FRONTUL DEMOCRAT ROMIN , EROU MIRICA A GHEORGHE , DAR SPAGA NU DAU , NICI SA APAR IN CARTI , IN PRAHOVA AM INSTINTAT O SERIE DE REPORTERII DIN PRESA DAR SI IN TARA NU VORBESTE NIMENI NIMIC CHIAR NICI OTV, si vorbeste de demnitate poate aude si diaconescu , care stie dar stie si proverbul ,, minciuna sade la masa cu regele,,. si uite democratie pa. MIOC AM VRUT SA NUTI MAI SCRIU , DAR …..????? MIRICA A GHEORGHE FRONTUL DEMOCRAT ROMIN , FEBROARIE 1974 ALBA IULIA . TEL CONTACT 0720175140


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s