Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Marian Munteanu: Revoluţie şi restauraţie (4). Pseudo-elita Mai 16, 2012


Continui publicarea, în serial, a studiului lui Marian Munteanu, fost conducător al manifestaţiei din Piaţa Universităţii din 1990, cu privire la revoluţia română. Studiul a fost publicat iniţial în ziarul “Ziua”, în perioada decembrie 2001 – ianuarie 2002.

Vezi episoadele anterioare:
Insurecţia naţională
Restauraţia sistemului democratic
Pseudo-miturile. „Revoluţionarismul conspirativ” şi dizidenţa”

Pseudo-elita

România a deţinut şi deţine încã importante resurse[11]. Dincolo de dificultãţi şi eşecuri, dincolo de împrejurãrile deosebit de grele, dincolo de pierderi economice şi destrãmãri umane, un important patrimoniu, uman şi material, a fost conservat şi sporit.

Existau în decembrie 1989 şi existã şi acum importante energii şi performanţe în toate corpurile profesionale, în toate domeniile de activitate, în toate instituţiile societãţii româneşti. Existã şi funcţioneazã, dar în tãcere şi lipsite de mecanisme eficiente de organizare. Sînt mulţi profesionişti, oameni a cãror inteligenţă şi pregãtire profesionalã, ştiinţificã sau culturalã, dau valoarea entitãţilor în care sînt prezenţi. Întreprinderi economice, instituţii culturale, administrative, civile şi militare, politice chiar, toate acestea nu ar putea funcţiona fãrã acest corp specializat care reprezintã, majoritar, adevãrata elitã naţionalã. Problema a fost si rãmîne încã organizarea acestor resurse, punerea lor împreunã pentru ca reunirea lor sã conducã la rezultate eficiente şi corect distribuite în societate.

Existau în decembrie 1989 şi existã şi acum numeroşi indivizi incompetenţi, oameni lipsiţi de performanţe sau calitãţi dar care, exploatînd slãbiciunile şi contextul fostului sistem politic, au ajuns sã deţinã importante poziţii publice, instituţionale, atestãri ştiinţifice şi profesionale. Ei formeazã, pseudo-elita, falsa elitã. Orice societate are o asemenea pseudo-elitã, pentru simplul motiv cã nici o societate nu deţine si nu poate deţine sisteme perfecte de selecţie şi promovare. Diferã, însã, gradul în care este dezvoltatã aceastã pseudo-elitã şi, mai ales, pîrghiile şi instrumentele pe care le are la dispoziţie. Pseudo-elita are şi cîteva calitãţi, din care se detaşeazã abilitatea, viclenia, o perseverenţã agresivã şi o statornicã solidaritate. Reprezentanţii acestei pseudo-elite pot fi adversari aparenţi, se pot chiar bãlãcãri unii pe alţii în diverse împrejurãri dar devin brusc solidari cînd interesele lor bugetivore sînt ameninţate. Ei sînt, iatã, uniţi şi, în consecinţã, eficienţi politic din punctul de vedere al propriilor lor interese.

Poate şi unele metehne mai vechi, ale noastre, ale românilor (un soi de încãpãţînare orgolioasã, neîncrederea în celãlalt dar şi graba cu care acceptãm, uneori, soluţii improvizate, un scepticism uneori prea pronunţat şi o scãdere a generozitãţii care, de altfel, îl caracterizeazã mai cu seamã pe omul simplu), pe de o parte, precum şi ignorarea sau desconsiderarea unor instrumente ale democraţiei moderne, pe de altã parte, au împiedicat o coagulare, o articulare organizatã şi, în consecinţã, mai eficientã a diverselor şi numeroaselor personalitãţi şi valori ce compun adevãrata elitã naţionalã din toate domeniile de activitate.

Acestea toate, în contextul special creat în decembrie 1989, au permis pseudo-elitei sã devinã, rapid, activã. Reprezentanţii cei mai abili şi insistenţi ai pseudo-elitei şi-au putut însuşi unele instrumente decisive ale logisticii politice şi comunicaţionale în societatea româneascã, atribuindu-şi, cu de la ei putere, prerogative şi competenţe superioare.

Au apãrut pulovere “revoluţionare”, au fost fabricate biografii “eroice”, au fost invocate merite speciale, pînã atunci, chipurile, cenzurate şi oprimate de “odioasa dictaturã”. Dar dacã îi cãutãm pe acesti “revoluţionari” în zilele dramatice ale insurecţiei, printre milioanele de oameni care au doborît comunismul, mai mult ca sigur cã nu-i vom gãsi. Dacã-i luãm la rînd pe aceşti “persecutaţi” politici şi le cercetãm activitãţile “conspirative” sau “dizidente” anti-comuniste, nu gãsim, iarãşi, mare lucru (cu extrem de puţine excepţii). Dar dacã le cercetãm averile şi activitãţile de pînã în 1989, vom vedea cã “odioasa dictaturã” a fost generoasã cu domniile lor. Dacã le cercetãm operele şi activitatea profesionalã, nu gãsim mai nimic. Zero. Cenzura! Dictatura! – vor riposta cu “demnitate” domniile lor, (pseudo)elitiştii. Dar, iatã, au trecut 12 ani şi tot nimic. Realizãri administrative, economice sau politice: zero. Opere: zero. Funcţii, demnitãţi, poziţii de decizie, privilegii, venituri: sumedenie!

Dar, atunci, cine e de vinã pentru eşecurile tranziţiei, pentru scãderea nivelului de viaţã al populaţiei României? Cine a stins “luminiţa de la capãtul tunelului”[12]? Pseudo-elita ne va oferi, rapid, rãspunsul: poporul, fireşte. Poporul cel “prost”, cel “nepregãtit pentru democraţie”, poporul “leneş” şi “nerecunoscãtor”. E trist cã sînt şi oameni cinstiţi dar care, descurajaţi şi dezamãgiţi de situaţia existentã, mai pot asculta şi aproba o asemenea propagandã. Poporul a votat şi a oferit toate instrumentele necesare pentru ca liderii politici sã-şi aplice planurile şi strategiile. A votat şi cu FSN, şi cu PDSR, şi cu CDR, şi cu Ion Iliescu, şi cu Emil Constantinescu[13]. A rãbdat şi a aşteptat ca genialele idei ale clasei politice, “planurile” şi “strategiile” sã fie puse în aplicare. A aşteptat, iatã, 12 ani. De ce ar fi ei, oamenii simpli, fãrã studii şi fãrã o pregãtire specialã, vinovaţi cã pseudo-elita a reuşit sã se organizeze şi sã fie prezentã activ şi determinant în actele majore de decizie politicã iar elita realã nu a reuşit, încã, sã determine un alt curs şi o altã performantţ managerialã în politica româneascã?

*

Şirul de guvernãri începute în decembrie 89, în loc sã porneascã un proces constructiv, de reorganizare a resurselor, a avut ca singur obiectiv: redistribuirea avuţiei naţionale şi a surselor de beneficii şi privilegii. La marea împãrţealã au participat reprezentanţii “revoluţiei”, “conspiraţiei” şi “disidenţei”. Atît. Nu a existat nici un proiect coerent, nici o viziune articulatã care sã propunã naţiunii un traseu şi o perspectivã de dezvoltare. S-au cheltuit haotic miliarde de dolari dar s-au oferit, cu dãrnicie, lozinci şi clişee propagandistice.

Privatizarea a avut un singur absent: poporul român, cãruia i-a fost confiscat dreptul sacru de proprietar al acestei avuţii. Au putut fi prezenţi, însã, numai acei, puţini, ce au acceptat statutul de clienţi politici sau “investitorii strategici” veniţi cu cîteva sute de dolari în buzunar şi împroprietãriţi peste noapte de generozitatea vinovatã (şi interesatã) a unor funcţionari ai statului român. Marii investitori, reprezentanţii majori ai capitalului internaţional au pãtruns cu greu şi nesemnificativ, fiind blocaţi de haosul administrativ şi legislativ orchestrat de elita conducãtoare. „Cuponiada” a pus masele populare, proprietare de drept ale capitalului creat în 50 de ani de muncã forţatã, prin înfometare şi exploatare sistematicã, în situaţia de a mai deţine, formal, mai puţin de 15% din capitalul total existent, aceste procente fiind, practic, inutilizabile şi lipsite de orice valoare. Regimul de organizare a economiei a restrîns dramatic posibilitatea cetãţeanului obişnuit de a organiza vreo activitate economicã privatã, fiindu-i refuzat accesul la credite şi fiind împovãrat de impozite sufocante.

Au fost complet ignorate atît corpurile profesionale cît şi instituţiile fundamentale ale ţãrii. Politicienii au refuzat sistematic sã sprijine constituirea şi articularea corporaţiilor inteligenţei şi ale muncii naţionale, au evitat sã ţinã cont de semnalele şi soluţiile provenite din aceastã zonã. Organismele reprezentative ale marilor grupări socio-profesionale, sindicatele şi patronatele, nu au fost ascultate de nimeni. Interesul pseudo-elitei politice s-a limitat la utilizarea electoralã a acestor structuri şi, eventual, la controlul lor prin amestecuri brutale sau presiuni de tot felul. Instituţiile de menţinere a ordinii interne şi de justiţie au fost permanent agresate, destructurate şi lipsite de orice protecţie sau control. Armata a ajuns sã fie umilitã pe toate cãile, urmãrindu-se practic anularea funcţiilor sale fundamentale; onoarea militarã nu înseamnã nimic pentru politicieni, iar apãrarea ţãrii nu numai cã nu intereseazã dar chiar deranjeazã oligarhiile ce stau în spatele grupurilor politice. Comunitatea serviciilor de informaţii a fost, de asemenea, redusã la statutul de instrument, rezultatele muncii acestora fiind ignorate, ascunse în sertare de cei aflaţi la putere sau, eventual, folosite ca arme de şantaj. Învãţãmîntul, educaţia naţionalã, au rãmas amintiri; valorile noastre culturale sînt rînd pe rînd izgonite din manuale şi din viaţa cetãţii, tinerilor acestei ţãri oferindu-li-se avalanşa degradantã a subculturii şi distrugerii morale. Biserica, singurã, rezistã încã în faţa atacurilor cu care este înconjuratã din toate pãrţile, fiind însã grav afectatã de refuzul conducerii politice de a acorda sprijinul firesc acelor forme de viatã creştine, singurele prin care s-ar putea afla calea de ieşire din criza moralã care ameninţã însãşi fiinţa naţionalã.

Orice direcţie naţionalã, fireascã şi necesarã, prezentã în orice stat democratic avansat, a fost, la noi, fie anulatã şi deturnatã, fie plasatã în demagogie şi ridicol. Valorile culturale tradiţionale au fost pervertite, în dispreţul profund faţã de tot ce a însemnat şi înseamnã performanţã autenticã în cultura românã. Aceastã atitudine a fost însoţitã de neînţelegerea şi pervertirea inclusiv a experienţei civilizaţiei occidentale, la care propagandiştii pseudo-elitei se referã zilnic dar despre care nu ştiu nimic şi nu înţeleg nimic. Aşa se face cã reprezentanţi de marcã ai performanţei autentice româneşti, oameni integraţi în spaţiul occidental, recunoscuţi şi respectaţi în ţãri democratice avansate, sînt respinşi de pseudo-elita instalatã la comanda societãţii noastre. Aşa s-a ajuns la rãsturnãri incredibile care, dacã n-ar fi tragice prin consecinţele lor, ar fi pur şi simplu caraghioase: un Anghel Ruginã este respins dar e preferatã “gândirea economicã” a lui… Petre Roman (vezi “pariul cu agricultura”), un Ion Raţiu este agresat de unii şi abandonat de alţii, fiind preferat… Emil Constantinescu (cel care declara stupefiant “nu am nici o legãturã cu economia. Absolut nici una”), intelectuali de marcã, din exil sau din ţarã, sînt ascunşi opiniei publice, fiind promovaţi cu insistenţã culturnici modeşti (vezi aroganţa sterilã cu care sînt propuse ca … repere ale elitei (!) personaje nesemnificative recrutate din şi prin institutii tip GDS[14]).

Politica externã a rãmas, şi ea, cantonatã în demagogie şi lozinci. S-au tipãrit cartonaşe pro-NATO, dar au fost ignorate tehnici elementare de cooperare şi lobby diplomatic, politicieni de bucãtãrie se întrec în titulaturi pompoase (“lideri regionali” etc.) timp în care au fost abandonate liniile majore ale politicii externe traditionale. Se adoptã strategii rudimentare (cazul SUA şi al marilor puteri europene), pe de o parte, însoţite de neglijarea aproape totalã a Federaţiei Ruse şi a Chinei, pe de altã parte. Se ţipã pe toate canalele cã vrem sã ne integrãm în Uniunea Europeanã [articolul e scris înainte de integrarea în Uniunea Europeană], dar pseudo-elita nu-şi face temele decît incomplet sş cu mare întîrziere (atunci cînd nu deturneazã sau risipeşte bani comunitari în proiecte lipsite de orice finalitate practicã). În plus, semnãm pripit tot soiul de tratate, neglijãm parteneriatul inteligent cu ţãrile vecine (vezi “performanţele” relaţiilor româno-sîrbe şi româno-ungare) şi abandonãm peste zece milioane de români din afara graniţelor, aproape absenţi din preocupãrile autoritãţilor statului român.

Avertismente au fost destule, numeroase semnale fiind lansate sistematic în aceşti 12 ani. Sindicate, asociaţii cetãţeneşti, organizaţii de tot felul, au atras atenţia ori de cîte ori clasa politicã lua decizii sau mãsuri greşite, protestele populare acoperind practic toate domeniile de activitate şi toate corpurile profesionale ale ţãrii. Tinerii şi vîrstnicii, românii şi minoritãţile deopotrivã, intelectualii şi muncitorii din platformele industriale, din transporturi, din industria de apãrare, din siderurgie şi minerit, construcţiile de maşini, cadrele sanitare, personalul din învãţãmîntul de toate gradele, micii producãtori agricoli, lucrãtorii din armatã şi chiar din Ministerul de Interne, studenţii, elevii, pãgubiţii diferitelor bãnci, fonduri şi circuite financiare, asociaţiile întreprinzãtorilor, cercetãtorii şi lucrãtorii din sfera culturii, aproape cã nu existã domeniu de activitate care sã nu fi generat proteste şi acţiuni revendicative majore de-a lungul acestor 12 ani. Se poate uşor urmãri şi observa cã mai toate deciziile cît de cît pozitive au fost precedate de acţiuni sindicale sau civice. Cîtã energie a trebuit consumatã pentru a determina grupurile de decizie la nivel înalt sã ţinã cont şi de pãrerea societãţii şi sã-şi aminteascã promisiunile din diversele campanii electorale. Oare toţi aceşti oameni au fost scoşi din casele lor de diferitele “forţe destabilizatoare” (“agenturi strãine”, “extremişti”, “provocatori”, “CIA”, “KGB”, “Securitate” etc., etc.)? Oare nu este semnificativ acel strigãt unanim (“Hoţii, hoţii!”) care însoţeşte toate, dar absolut toate protestele antiguvernamentale din toatã ţara în toţi aceşti 12 ani?

*

Aceastã pseudo-elitã de care am vorbit, acest “partid” fãrã personalitate juridicã al incompetenţei agresive reprezintã piatra de moarã agãţatã de gîtlejul din ce în ce mai sugrumat al societãţii noastre. Vor reuşi profesioniştii autentici şi oamenii cinstiţi, prezenţi în sindicate, în corpurile socio-profesionale ale ţãrii, în partidele politice, în instituţiile statului sã determine o transformare radicalã, din interior, a clasei politice? Va fi capabilã elita autenticã sã desfacã acest laţ malefic al incompetenţei şi necinstei şi sã elibereze energiile româneşti sau va fi, din nou, nevoie ca poporul însuşi sã-l reteze printr-o nouã încordare nãprasnicã?

(va urma)

Note
[11] La data publicării studiului de faţă încă nu fuseseră înstrăinate resursele petroliere, reţelele de distribuţie a energiei electrice, instituţiile bancare etc.
[12] Metaforă cu o anumită celebritate în epocă, lansată de Victor Ciorbea, primar al capitalei şi prim ministru în guvernarea CDR (1996-1997).
[13] Enumerarea poate continua pînă la zi (mai 2009).
[14] Grupul de Dialog Social. A se vedea, spre exemplu, rezultatele activităţii unor instituţii ca Ministerul Culturii, Ministerul Educaţiei sau Institutul Cultural Român.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s