Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Marian Muntean: Revoluţie sau restauranţie (11). 2002. Reformă sau revoluţie Iunie 19, 2012


Continui publicarea, în serial, a studiului lui Marian Munteanu, fost conducător al manifestaţiei din Piaţa Universităţii din 1990, cu privire la revoluţia română. Studiul a fost publicat iniţial în ziarul “Ziua”, în perioada decembrie 2001 – ianuarie 2002 şi se referă la realităţile politice de atunci.

Vezi episoadele anterioare:
Insurecţia naţională
Restauraţia sistemului democratic
Pseudo-miturile. „Revoluţionarismul conspirativ” şi „dizidenţa”
Pseudo-elita
Traseul postdecembrist al restauraţiei. Elemente generale
Traseul postdecembrist al restauraţiei. Vatra civică
Traseul postdecembrist al restauraţiei. Partidul-stat
Traseul postdecembrist al restauraţiei. Formula politicã a partidului-stat. PSDNLSC…
Traseul postdecembrist al restauraţiei. Revoluţia sindicală
Ţăranii şi instituţiile lor

2002. Reformă sau revoluţie

Vom încheia serialul nostru cu cîteva consideraţii privind evenimentele cu care credem cã se va confrunta în viitorul apropiat societatea româneascã.

Capitolele anterioare au propus o interpretare a momentului Decembrie 1989 şi a urmãrilor sale, din perspectiva procesului istoric, european şi mondial, de construcţie a sistemului instituţional modern. Dupã 12 ani de regres, criza actualã nu poate fi contestatã de nimeni, ea acoperind întreaga societate româneascã, toate domeniile şi toate sectoarele de activitate. Cauzele sale se datoreazã unui complex atît de divers de greşeli, fraude şi trãdãri, încît nu mai poate fi remediatã decît prin mãsuri energice şi globale.

Cum tot rãul are şi un bine al lui, existã şi aspecte politice pozitive care constau mai cu seamã în epuizarea credibilitãţii unor lideri ai pseudo-elitei şi anularea prin repetare a unor tehnici de manipulare şi diversiune.

Pãrerea noastrã este cã procesul de construcţie a unei societãţi democratice stabile şi prospere, proces întîrziat şi grav afectat de eşecurile aşa-zisei “tranziţii”, va fi continuat, fie pe cale strict politicã, prin activitatea partidelor şi implicarea societãtii civile sau, dacã altfel nu va fi posibil, prin intervenţii populare de tip insurecţional.

Revolta popularã şi formele ei

Starea de fapt existentã va determina generalizarea revoltei populare. Germenii revoltei, deja activi, vor cãpãta curînd dimensiuni globale. Oamenii, constrînşi de apãsãrile şi disfuncţiile sistemului politic, vor folosi toate instrumentele de ripostã care le stau la îndemînã. Întrucît revolta va îmbrãca mai multe forme de manifestare, ne vom opri succint asupra celor mai semnificative.

Primul strat al revoltei, deja în derulare, mai puţin “spectaculos” dar şi cu cele mai mari pericole, constã în pasivitate, resemnare şi abandon quasi-general. De la angajaţii întreprinderilor şi instituţiilor, care vãd cum munca lor nu este nici respectatã şi nici recompensatã, pînã la întreprinzãtorii neputiincioşi în faţa unui aparat birocratic nesãţios în biruri, lipsiţi toţi de orice protecţie şi ameninţaţi de jungla injustiţiei generalizate, mase enorme de oameni se retrag deja, treptat, în inactivitate şi lehamite. Aceastã stare ameninţã grav fiinţa naţionalã şi poate conduce la dezagregarea efectivã a structurii instituţionale a întregii societãţi.

Un al doilea nivel al revoltei, (deşi considerat şi el inofensiv de unii “analişti” sensibili numai la zgomotul strãzii), va consta în diferite modalitãţi de nesupunere civilã, mergînd de la neplata serviciilor publice (întreţinere, energie etc.) la modalitãţi simbolice sau punctuale de protest şi, dupã caz, la neîndeplinirea sistematicã a îndatoririlor de serviciu.

În fine, faza acutã a revoltei va consta în acţiuni directe de protest (greve, marşuri, mitinguri, blocãri de drumuri etc.). Protestele, masive şi generalizate, vor îmbrãca forme din ce în ce mai radicale şi vor acoperi rapid majoritatea sectoarelor de activitate.

Dacã factorii de autoritate în stat şi clasa politicã se vor comporta aşa cum ne-am obişnuit pînã acum, este foarte probabil ca însumarea diferitelor paliere ale revoltei sã ducã la declanşarea unei noi insurecţii naţionale, asemãnãtoare celei din decembrie 1989. Dupã cum blocajul sistemului comunist a fost înlãturat prin intervenţia generalã a poporului revoltat, este de aşteptat ca rezolvarea crizei actuale sã aibã ca reper o nouã revãrsare a maselor.

Riscurile stagnãrii. Continuarea şi adîncirea crizei

Ne îndoim cã obişnuitele tehnici şi diversiuni politice se vor mai bucura de succes. Stabilitatea sistemului nu mai poate fi prelungitã prin metodele deja clasice (remanieri consolatoare, pedepsirea simbolicã a unor acte de corupţie alese anume, rapoarte diversioniste, “Moţoci” politici, şantajul cu riscul neintegrãrii în structurile euro-atlantice etc.). Regimul politic al României post-decembriste, construit pe stratul rezidual al defunctului sistem comunist şi bazat pînã acum pe utilizarea discreţionarã şi incompetentã a resurselor ţãrii, trebuie reformat fundamental. El nu mai poate fi menţinut în forma actualã decît prin forţã şi manipulare (abuzuri politico-financiare, tehnici de propagandã şi diversiune etc. mergînd pînã la violenţã şi terorism de stat). În cazul, totuşi puţin probabil, în care, pe de o parte, resemnarea populaţiei va atinge asemenea cote încît vor lipsi reacţii sociale majore (sau eventualele proteste vor putea fi reprimate) şi, pe de altã parte, clasa politicã îşi va continua comportamentul de pînã acum, criza actualã va fi continuatã şi amplificatã. În aceste condiţii, regimul de tip oligarhic-fanariot se va stabiliza, ceea ce echivaleazã cu instalarea fãţişã a dictaturii, cu consecinţe dramatice pentru viitorul pe termen lung al naţiunii.

Absenteismul prezidenţial

Dupã un conducãtor (Ceauşescu) care avea ambiţia “sã facã totul”, România a avut parte în anii postdecembrişti de doi preşedinţi care s-au remarcat exact în sens invers. Subordonatã emoţional şi logistic structurilor oligarhice, incapabilã sã-şi asume rãspunderi şi sã intervinã constructiv în întîmpinarea speranţelor populaţiei, instituţia prezidenţialã postdecembristã reprezintã expresia perfectã a eşecului clasei politice. Deşi net superior predecesorului sãu (Emil Constantinescu deţinînd probabil un record în topul incompetenţei politice), actualul preşedinte [Ion Iliescu la acea vreme], revenit aparent în forţã la putere, nu dã din pãcate semne cã ar fi dispus sã joace vreun rol constructiv în viaţa societãţii româneşti. Întrucît dupã mai bine de un an din noul mandat nu a fost înregistratã vreo iniţiativã majorã, sîntem obligaţi sã presupunem cã dl Ion Iliescu va rãmîne în continuare adîncit în lectura voluminoaselor sinteze, oferite zilnic de serviciile de informaţii, atent numai la ceea ce corespunde gîndirii şi filosofiei domniei sale.

Intervenţia partidelor politice

Dacã este adevãrat cã se impune o reformã rapidã şi radicalã a sistemului politic, atunci oamenii politici responsabili vor trebui sã abandoneze urgent ciorovãielile şi politichia mizelor mici, şi sã determine coagularea rapidã a competenţelor autentice ale societãţii prin adoptarea unor politici noi, capabile sã rezolve criza existentã.

Tehnic vorbind, prima şansã pentru a opri dezastrul în care ne adîncim o are Partidul Social Democrat. Aceasta ar însemna însã o radicalizare rapidã a politicii sale, o restructurare drasticã a partidului, în paralel cu schimbarea întregii strategii de guvernare. În absenţa unor asemenea mãsuri, guvernul actual se va prãbuşi rapid, chiar în cursul acestui an. Acest lucru, în sine, nu înseamnã nici o nenorocire. Guverne se fac şi se desfac în orice democraţie. Mult mai grav însã ni se pare pericolul dezarticulãrii partidului majoritar, fapt care ar putea bloca un eventual proces de reformã şi, în cele din urmã, ar contribui decisiv la dezintegrarea întregului sistem politic. PSD are acum şi prima şansã dar şi principala responsabilitate de a interveni politic pentru salvarea situaţiei şi redresarea economicã a ţãrii.

Partidele din opoziţie, la rîndul lor, ar trebui sã intervinã, dar cu condiţia sã-şi depãşeascã propriile blocaje şi incompatibilitãţi. Atmosfera de pînã acum ne îndreptãţeşte sã ne temem cã evenimentele ce se întrevãd le vor gãsi nepregãtite. În aceste condiţii, intervenţia forţelor de opoziţie va putea deveni funcţionalã numai în contextul protestelor sociale generalizate.

*

Nu ştiu dacã liderii noştri au urmãrit o recentã emisiune de ştiri în care era filmat un grup de muncitori nemulţumiţi. Unul din aceştia agita, timid încã, un carton pe care scria, stîngaci dar apãsat, un cunoscut slogan: „Ultima soluţie”…

*

Noi credem cã nimeni nu a furat revoluţia şi nici nu i-a anulat sensul şi semnificaţiile fundamentale. Ei, demagogii, nu au o asemenea putere. Ei, exponenţii eşecului politic au furat altceva. Au furat ani buni din viaţa multor milioane de cetãţeni români, constrînşi sã trãiascã în umilinţã şi privaţiuni. Au provocat lacrimi şi suferinţe, deznãdejde şi lehamite. Au provocat silã, dispreţ şi mînie.

(va urma)

 

One Response to “Marian Muntean: Revoluţie sau restauranţie (11). 2002. Reformă sau revoluţie”

  1. Am ajuns la o concluzie ca sint mai multi legiuitorii decit muncitori si culmea ca legiuitori o duc mult mai bine decit muncitori uite ce democratie se perinda , oare …. credeam ca am mai scapat de cetatenii ne pregatiti in ROMania dar culmea ca dupa 89 incoace sau marit numarul lor multi si cu diplome , ;; UNDE ESTI TU TEPES DOAMNE ;;


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s