Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

„Ne-a spus că sîntem liberi, apoi am mai fost reţinuţi o zi” Septembrie 12, 2012


Din cartea mea „Revoluţia din Timişoara aşa cum a fost” redau mărturia lui Victor Burghelea, cu care am fost în aceeaşi cameră la Penitenciarul Timişoara. Lui Victor Burghelea i-am cerut ca dacă iese mai repede decît mine din închisoare (ceea ce s-a şi întîmplat) să-mi anunţe familia şi să le transmită şi nişte instrucţiuni pentru confirmarea alibiului de care aveam nevoie pentru a tăgădui prezenţa mea la revoluţie. Într-adevăr a dat telefon familiei mele, care de la Burghelea a putut afla prima oară că sînt în viaţă, dar instrucţiunile pe care îi spusesem să le dea nu le-a reţinut.

Victor Burghelea s-a născut în 29 septembrie 1934 la Rîşcani (Basarabia). În 1989 lucra ca tehnician la fabrica ELBA. În 1995, cînd i-am luat această declaraţie, era pensionar. După revoluţie, a fost o vreme secretar al asociaţiei ALTAR (a arestaţilor din revoluţie). A răposat în 2004. Iată declaraţia sa:

14 decembrie 1989, înspre seară trec întîmplător prin Piaţa Maria, unde lume foarte puţină – cîţiva – sînt postaţi lîngă parohia lui Laszlo Tokes. Nu ştiu de ce aceşti cîţiva sînt postaţi acolo.

15 decembrie dimineaţa sînt la serviciu de unde nu aflu nimic, dar nici eu nu povestesc nimic colegilor despre Piaţa Maria, căci nu socot că a fost „ceva” acolo. După ora 18 trecînd cu tramvaiul prin „Maria” observ acolo un grup de 50-60 persoane. Cobor şi mă întîlnesc cu colegul de serviciu Giulay Adam. El mă pune la curent cu ceea ce urma să se întîmple, adică evacuarea forţată a pastorului Laszlo Tokes. Nu-mi place grupul, printre ei îmi dau seama că sînt şi „băieţii” de la securitate. Ba în spatele meu, ba în spatele lui, apare cîte o faţă cu organele auzului bine „dezvoltate”.

La orele 19 colegul mă ia de braţ şi ne postăm în dreptul unei ferestre de la parohie, în cadrul căreia apare pastorul cu soţia lui şi începe să vorbească, dar după cîteva spuse, de jos se strigă să vorbească în româneşte căci sînt mulţi români care şi ei ascultă. Pastorul se supune şi spune cîteva în maghiară, apoi în româneşte.

La un moment dat de jos se înfiripă, destul de timid, dar se înfiripă, un „Deşteaptă-te române”. După a doua strofă parohul se adresează mulţimii sfătuind-o să nu cînte astfel de cîntece, nu că nu i-ar plăcea şi lui, dar este periculos şi pentru el şi pentru mulţime. Se aud „nu vă lăsăm!”, „nu vă lăsăm!”.

Nu-mi vine să cred, e ceva nemaipomenit. Mai rămîn cu colegul meu şi apoi mă îndrept spre casă, unde povestesc soţiei şi fiului.

A doua zi (16) merg la serviciu, unde de fapt abia aşteptam să ajung ca să le povestesc colegilor de evenimentele din seara trecută. După serviciu mă îndrept spre casă. Drumul – tot pe la „Maria” – unde acum este mult mai multă lume. Ajung acasă şi găsesc aici pe un nepot care abia ieşise din spital şi auzise dar nu ştia ce se întîmplă. Îi explic ce ştiam şi mă ofer să mă duc cu el. În dreptul Regionalei CFR – un grup de trei „tovarăşi” de la întreprinderea unde lucram. Am simţit care era scopul lor şi le spun cu curaj, dar mai în glumă, să se ducă acasă şi să lase lumea să se răcorească.

Ajung în dreptul parohiei, stăm un timp, după care nepotul meu pleacă acasă. Ma întorc spre casă, căci nu mîncasem şi îi văd iar pe cei trei (M.C., G.T. şi C.P.). Mai în gluma mai în serios îi intreb că luni la serviciu spun eu că i-am văzut acolo sau spun ei că m-au văzut pe mine.

Vin acasă, vreau s-o iau pe Corso pe la cofetăria Violeta dar nu-mi vine să-mi cred ochilor: dinspre Operă un grup imens de oameni, majoritatea tineri, umplu „strada” din centrul oraşului. Se strigă lozinci şi reţin bine de tot că se strigă „jos comunismul”. Mă întorc spre Expres, dar prin faţa mea trec două sau trei tanchete şi cîteva camioane pline cu soldaţi înarmaţi.

Merg acasă, îi povestesc soţiei, şi plec înapoi. În zadar a încercat soţia să mă oprească.

Mă îndrept spre podul de la „Maria”, dar chiar pe pod este desfăşurata o formaţie de miliţieni cu căşti şi scuturi care blochează trecerea. Urmează altercaţii între mulţimea de tineri şi miliţieni. Se strigă cuvinte la adresa miliţienilor de genul „mergeţi acasă”, „faceţi pe eroii cu nevestele voastre”, „lăsaţi lumea în pace”. Sînt la un metru de ei, nu reacţioneaza la vorbele tinerilor. Pentru intimidarea noastră, bat cu bastoanele în scuturi.

Dintr-o dată dinspre catedrală vine o maşină de pompieri, trece de cordonul de miliţieni, apoi revine – probabil a trecut înapoi peste podul Mihai Viteazul.

Pentru intimidarea noastră ne stropeşte cu jet de apă. Mulţimea reacţionează, se aruncă cu pietre în maşina pompierilor. Aceasta străbate de cîteva ori podul de la „Maria” şi revine dinspre Catedrală. Ne hărţuim cu grupul de miliţieni. Forţăm cordonul, acesta se retrage. Dinspre catedrală vine maşina pompierilor care nu ştiu din ce motiv se opreşte chiar pe pod. Ce a urmat nu credeam ca este aievea. În cîteva secunde maşina este înconjurată de tineri, doi se urcă pe maşină şi aruncă în Bega „ustensilele” cu care era echipată. Şoferul este coborît din maşină, cu multă grijă, şi dispare însoţit de cîţiva manifestanţi. Maşina nu mai este de recunoscut. Un tînăr într-o bluză albă se urca la volan, scoate frîna şi împingem maşina spre cordonul de miliţieni care se retrăsese în dreptul Regionalei CFR. Din încercuirea de la „Maria” îşi face apariţia o coloană de manifestanţi care vin spre pod. O iau înaintea acestui grup. Grupul ajunge în dreptul Expresului şi se îndreaptă spre Comitetul Judeţean PCR sau căminele studenţeşti – nu ştiu exact căci mă gîndesc să trec pe acasă, că tot eram aproape. Zăbovesc cîteva minute pe Piatra Craiului, îl aştept pe prietenul meu Tănăsescu Ioan cu soţia, cu care mă întilnisem pe pod. Văd că nu mai vine, aud freamăt de mulţime dinspre căminele studenţeşti şi mă îndrept acolo. În drum spre cămine, pe lîngă liceul Loga, mă reîntîlnesc cu Tănăsescu. Trecem pe podul Michelangelo. La sensul giratoriu sosesc cîteva camioane cu militari înarmaţi. Un grup mare de manifestanţi vine dinspre cămine şi ne alăturăm acestuia, îndreptîndu-ne spre catedrală. Ne regrupăm pe scările catedralei, se aprind lumînări şi se strigă lozinci. Între altele „Români veniţi cu noi”, „Azi în Timişoara, mîine în toată ţara”. Nu-mi vine să cred, dar totul este adevărat. Am uitat de toate, acolo pe treptele catedralei eram un „pumn” de oameni avînd aceleaşi gînduri. Nu-mi era teamă, eram mulţi şi cred că nimănui nu-i era teamă. De aici am pornit spre alte cartiere cu intenţia de a ni se alătura şi mai mulţi. Am pornit pe lîngă parcul Central spre „Republicii”, iar de acolo pe sub podul de cale ferată. Pe pod – lozinci ale partidului. Cîteva clipe şi una din ele este la pămînt. I se dă foc. Ne chinuim cu cea de-a doua, desprindem o parte din ea, iar apoi grupul se îndreaptă pe Circumvalaţiunii spre fabrica de unt. Cînd capătul din faţă al coloanei ajunge la fabrica de unt, este întîmpinat de un baraj de maşini care blochează strada. Pentru un moment ne împrăştiem printre blocuri, dar prindem curaj văzînd că soldaţii nu acţionează împotriva noastră şi pornim încet cu lozinca „Armata e cu noi”. Coloana coteşte spre stînga, spre Mehala. Momentul acesta cînd soldaţii încă nu au intervenit ne-a sporit încrederea. Cotim pe strada Timiş către Piaţa Dacia. Se strigă în continuare lozinci şi simt că vom reuşi. Ne oprim în Piaţa Dacia, ne vorbeşte cineva din coloană. Sînt singur, nu cunosc pe nimeni în jurul meu. Văzîndu-ma mai în vîrstă un tînăr îmi zice că bine că sînt cu ei, căci noi „bătrînii” sîntem de vină de starea în care a ajuns România. Se cîntă „Deşteaptă-te române” şi ne îndreptăm spre Torontalului. Este cred ora trei din dimineaţa zilei de 17 decembrie.

Sînt printre ultimii din coloană şi observ că din spate sîntem urmăriţi de soldaţi cu baioneta pusă la armă. Ies din coloana şi ajung singur în Circumvalaţiunii cu intenţia de a mă îndrepta spre centru. În faţa mea văd un baraj de maşini. Mă îndrept spre tipografie, iar de aici spre centru. Trec pe sub podul de cale ferată de la tipografie. În faţa mea la 25 de metri doi băieţi şi două fete merg şi ei spre centru. Cam în dreptul fostei Salvări sînt opriţi de cîţiva civili ce coborîseră dintr-un Aro şi sînt urcaţi în el. Eu încerc să trec pe lîngă ei. Spre mine vine un civil care îmi spune să urc în maşină. Refuz, rugîndu-l să-mi arate mandatul de arestare. Mi se arată şi „mandatul de arestare”. Mai vin doi civili, unul cu un par în mînă vrea să mă lovească la cap. Ma feresc şi parul loveşte piciorul drept. Cad, cei trei sar asupra mea şi mă lovesc cu picioarele. Nu vreau să mă ridic de jos, ei mă ridică şi mă aruncă în maşină peste ceilalţi căci nu mai era loc în maşină. Civilul care mă lovise cu parul mă apostrofează că şi eu voi spune că am fost la chef. Maşina intră în curte la miliţie. Coborîm şi printr-un şir de miliţieni sîntem băgaţi într-o celulă la subsol. Cînd coboram scările, din spate unul din miliţieni mă loveşte cu cizma, dar acum nu mai simt nimic. În celulă eram 50-60 de arestaţi. E cald, nu avem aer, rugăm să ne deschidă uşa ca să primim un pic de aer, dar sîntem refuzaţi.

După un timp uşa se deschide şi vine un civil (mai tîrziu am aflat că era căpitanul Bucur Viorel) care ia un scaun şi începe să scrie numele arestaţilor, locul de muncă şi profesia. Se opreşte din scris numai cînd aude profesia student, ca să-l lovească pe cel ce spusese că era student. Ni se adresează cu cuvinte grele, ne spune că noi am dat foc magazinelor, am spart vitrinele, i-am maltratat colegii.

Dimineaţa pe la 6 sîntem scoşi în curte şi încolonaţi. Din nou pumni şi lovituri de cizmă, apoi sîntem urcaţi într-o dubă şi duşi la penitenciarul „Popa Şapcă”. Coborîm din dubă, ne încolonăm, apoi cîte 2-3 sîntem duşi într-o încăpere unde se găseşte un civil şi un miliţian. Ni se iau datele personale, obiectele de valoare, şi se înscriu într-un registru. La un moment dat se temină cartonaşele ştampilate pe care ni se scriau numele. Este trimis un miliţian să mai aducă cartonaşe. Aşteptăm aducerea cartonaşelor şi fără să vreau aud pe civil întrebîndu-l pe miliţian: „Oare de ce îi băgăm pe ăştia aici, cînd peste 2-3 zile le vom da drumul?”. De multe ori m-am gîndit la aceasta întrebare. Bănuia sau ştia ceva mai mult civilul respectiv?

După ce se termină aceste formalităţi sîntem duşi în aşa-numitul „club”. Aici, pe rînd sîntem controlaţi de doi miliţieni, adică: sîntem dezbrăcaţi pînă la piele, ni se controlează pantofii, ciorapii, să n-avem ceva ascuns. În buzunarul pantalonului meu mai erau cîţiva lei. Gol-puşcă, cum m-a făcut biata mama, sînt trimis în celălalt capăt al sălii, la o masă, unde predau mărunţişul. La un moment dat a intrat în sală un maior, pe care l-am auzit întrebîndu-l pe miliţian: „Ce-i căutaţi pe ăştia aşa?, că n-au ei ce credeţi voi”.

În sfîrşit, după ce tot grupul a fost controlat în maniera descrisă, sîntem conduşi într-o celulă. Aici sînt trei rînduri de paturi suprapuse, într-un colţ un grup sanitar, o masă lungă şi două rînduri de bănci.

Sîntem vreo 50-55 de inşi, vreo 3-4 mai în vîrstă (50-60 ani), restul tineri. Cerem de la gardieni ziare, ni se aduc mai tîrziu numere vechi din „Scînteia”. Între noi sînt şi doi copii, romi, fraţii Sandu şi Mihai, de 10-12 ani. Locuiau pe lîngă gara Ronaţ. Au fost ridicaţi pe cînd ieşeau de la cinematograf. M-am împrietenit cu ei, şi datorită faptulul că erau mititei, dar şi fiindcă unul din ei plîngea mereu, cred că Florin, parcă el era mai mic.

Duminica n-am primit mîncare, apă aveam la grupul sanitar. Noaptea sînt aduşi la noi nişte studenţi. Aflu că au fost ţinuţi într-o baie.

Luni dimineaţa unul dintre noi care mai avea cunoştiinţa penitenciarului este pus de gardieni să ne aranjeze pentru apel. Vin doi sau trei miliţieni şi ne numără de cîteva ori. Profit de ocazie şi mă prezint „regulamentar” motivînd că necunoscînd motivele arestării mele doresc să fiu scos la raport la comandantul arestului. Sînt surprinşi de intervenţia mea şi mă asigură că mai tîrziu voi fi scos la raport (lucru ce nu s-a întîmplat).

La prînz şi seara am primit mîncare. Sîntem deci arestaţi cu drepturi depline. Noaptea de luni spre marţi am tot ascultat împuşcăturile din oraş şi vuietul mulţimii.

Marţi în jurul orelor 13 un civil întreabă cine e Burghelea. Răspund că eu, mă întreabă dacă am lucrat la ELBA şi mă scoate pe coridor unde iau loc cu faţa la perete şi cu mîinile la spate. Simt că se apropie de mine şi cu glas scăzut mă sfătuie să-mi ţin firea, căci arăt probabil speriat, după care, cu glas autoritar îmi zice: „Marş după mine!”. Ies în curte, unde îi zăresc pe Oprea Vasile şi pe Culman Gerhard, de la mine din fabrică. Mă alătur lor. Civilul se apropie şi cu acelaşi glas scăzut ne spune că la noi la ELBA e mare tămbălău, după care ne ordonă autoritar să-l urmăm. (în 19 decembrie generalul Ştefan Guşă şi prim-secretarul Radu Bălan au mers la ELBA ca să discute cu muncitorii. Întrebaţi ce vor, printre altele, muncitorii au spus „îl vrem pe Burghelea” – n.n.)

Sîntem duşi la generalul Nuţă. Acesta, în civil, ne face răspunzatori de cele întîmplate în oraş şi cu ton iritat ne spune că sîntem liberi. Sîntem conduşi pe un coridor, după care un civil bine îmbrăcat ne ia pe fiecare în parte să dăm declaraţii. Am intrat eu întîi în cameră şi evident că la întrebarea pentru ce am ieşit în stradă am răspuns altceva decît adevăratul motiv. Apoi sînt anchetaţi Oprea Vasile şi Culman Gerhard.

Pe rînd sîntem duşi într-un birou unde o tovarăşă în civil ne restituie lucrurile reţinute duminică dimineaţa. O întreb politicos cît e ceasul, îmi zice că e 14,10.

Acelaşi civil ne conduce către poartă şi un altul îi spune să ne mai reţină vreo 20 de minute după care să ne dea drumul. Sîntem introduşi într-o celulă în clădirea unde duminica ni se luaseră obiectele de valoare. După un timp uşa celulei este deschisă de un civil bine „colorat” care ne spune că vom fi eliberaţi numai mîine dimineaţa, apoi nişte miliţieni ne iau înapoi obiectele ce ne fuseseră restituite şi toţi trei sîntem conduşi înapoi în penitenciar, în celula 56. Civilul a spus gardienilor să ne ducă în celula 56 căci „ăştia trei sînt pentru acţiunea de mîine dimineaţa”. În celulă mai sînt cinci persoane. Ne suspectăm unii pe alţii, dar într-un tîrziu ne dăm seama că toţi am fost manifestanţi arestaţi de pe stradă. Vasile Oprea e bine bătut şi are cîteva coaste rupte. Cu el am dormit în acelaşi pat în noaptea de marţi spre miercuri.

Nu le spunem nimic celorlalţi cinci că noi urmăm să fim eliberaţi dimineaţa. Ne e teamă să nu interpreteze altfel acest lucru.

Vine şi dimineaţa şi nu se întîmplă nimic deosebit. În jurul orelor 15-16, profităm de faptul că un miliţian deschide uşa şi îi relatez situaţia noastră. Ne promite că va verifica. Într-un tîrziu, cînd credeam că uitaseră de noi, miliţianul ne spune că în jurul orelor 18 vom fi eliberaţi.

Sîntem scoşi din celulă, duşi la poartă, iar din alte celule sînt scoşi alţi nouă inşi. Iată un lot de 12 persoane, cărora un civil, mai mărunt de statură şi cu o staţie radio în mînă ne face un „instructaj”. Ne spune că vom fi duşi cu maşina la Comitetul Judeţean PCR unde vom fi eliberaţi şi să spunem mulţimii că noi sîntem primii eliberaţi din penitenciar şi că urmează ca toţi să fie eliberaţi. Nouă celor trei, ne-au restituit lucrurile reţinute marţi. Celorlalţi li se spune să revină peste cîteva zile. Unul dintre reţinuţi, moldovean după vorbă, are curajul şi le strigă miliţienilor că după ce l-au arestat şi bătut să-i înapoieze bicicleta pe care o avea cu el. Civilul îi răspunde să revină peste 2-3 zile.

În curte erau 20-30 de soldaţi cu arma la picior. Civilul ne reaminteşte ce să spunem mulţimii şi ne ordonă să ne îndreptăm în fugă spre un microbuz TV ce se vedea în faţa noastră la 10-15 metri. Mi-e teamă că totul e o înscenare şi soldaţii vor trage în noi. Pornesc, dar nu se întîmplă nimic. Urcăm în microbuz, care porneşte. Lîngă actuala prefectură, maşina încetineşte, străbatem mulţimea cu greu. Oamenii, nerăbdători, bat cu pumnul în microbuz. În sfîrşit, maşina se opreşte şi coborîm. Cîţiva manifestanţi cu banderolă tricoloră la mînă ne controlează la corp. După cîteva clipe aflu de ce: înaintea noastră mai aduseseră o maşină ziceau ei cu arestaţi dar mulţimea i-a dovedit că erau securişti în civil înarmaţi cu pistoale. Mulţimea ne întreabă cum ne simţim, dacă ne-au bătut, dacă sînt mulţi arestaţi, dacă ne-au drogat. E atîta lume de parcă tot oraşul s-a adunat aici. Iată şi un cunoscut, mă întreabă direct pe mine, cu greu îmi dau seama că de fapt îl cunosc dar parcă atunci vedeam numai „securişti”. Merg cu el la o familie în blocul din faţa prefecturii şi vorbesc la telefon cu soţia. După ce închid telefonul, chiar în acea clipă la televizor apare Ceauşescu care incriminează faptele săvîrşite de un grup de „fascişti” de la Timişoara. Nu mai am răbdare şi mulţumesc gazdelor, ies din apartament şi mă îndrept spre casă. Pe strada Alba Iulia mă întilnesc cu Doru, un bun prieten de la ELBA. Acesta mă ia de mînă şi iată-ne în faţa Operei, unde n-aveai loc să arunci un ac. Cu greu ajung la grupul de la ELBA, aceştia mă îmbrăţişeaza. Toţi sînt bucuroşi că mă văd. Sînt mulţi, parcă toată fabrica este acolo. Îi cunosc pe toţi, sînt colegii mei din întreprinderea unde fără întrerupere am lucrat peste 38 de ani. Sînt la un pas de casa mea, ai mei mă aşteapta, încerc să mă despart de oamenii care parcă nu voiau să-mi dea drumul. Mă despart cu greu de colegi dar Doru mă îndreaptă spre intrarea laterală la Operă. Aici un tînăr cu tricolorul la mînă mă conduce pînă în balconul Operei. Mi se dă cuvîntul şi la microfon mă prezint, mulţumesc mulţimii pentru cele făcute pentru noi arestaţii şi le comunic că şi restul arestaţilor vor fi eliberaţi. Plec din balconul Operei şi mă îndrept spre casă, nerăbdător să-i întîlnesc pe ai mei dar şi cu oarecare greutate mă despart de cei ce atunci erau un singur gînd, o singură voinţă.

Acasă sun, mi se deschide, şi strigătul de bucurie la vederea mea nu poate fi redat în cuvinte. Toată noaptea am povestit şi mi-au povestit ai mei prin ce au trecut neştiind nimic de mine. Adorm înspre dimineaţă, şi abia vineri mă duc la serviciu.

11 septembrie 1995

Mai citeşte alte mărturii ale participanţilor la revoluţia din Timişoara în pagina Mărturii din revoluţia timişoreană.

 

3 Responses to “„Ne-a spus că sîntem liberi, apoi am mai fost reţinuţi o zi””

  1. Tapus Constantin fost persecutat politic Says:

    Ma intreb si va intreb pe voi timisorenii care au fost maltratati de fortele de represiune comuniste si securiste si pe membrii familiilor decedatilor si ranitilor din decembrie 1989 de ce dupa caderea lui ceausescu nu v-ati facut singuri dreptate spanzurand in piata Operei din Timisoara cativa tortionari dovediti !!?

  2. legea nu permite sati faci dreptate singur deci trebuia asteptat ca justitia sa faca dreptate , cei care au inpuscat prin arad si pe la brasov au facut puscarie iar ei ca revolutionarii nu au luat nimic in schimb tortionarii inpuscati au devenit eroi martirii iar urmasi lor au luat niste drepturii nu stiu de gresesc cunva sa ma corecteze cineva , poate care este mai in tema asailegea pe la noi prinzi hotul in casa sa nul omori ca nu ai voie sal cinstesti si sal rogi frumos sa iasa din casa ,iar el se necajeste si iti arde una iti sare in cap istanta de judecata nu are lege pentru saritura in cap te alegi schilodit pe tot restul veti iar hotul scapa cu trei luni cu suspendare ura ura asta de justitie pentru un pui faci trei ani ca omori un om sau scilodesti un om ii dai trei luni cu suspendare sau inchei dosarul ca lege pentru saritura in cap nu exista procuror alexandrescu parchet ploiesti ph , sanatate si sa facem scoli de educatie nu scoli de politie ai auzit bine noroc bun si aveti grija prindetii infractorii si aduceti la politie sa nu dati in eii legea pedepseste ca la timisoara asta este in toata tara .FRONTUL DEMOCRAT ROMAN semneaza mirica a gheorghe, tapus stringe semnaturiiii.

  3. Magyari Erno Says:

    „Văzîndu-ma mai în vîrstă un tînăr îmi zice că bine că sînt cu ei, căci noi „bătrînii” sîntem de vină de starea în care a ajuns România.” . Eu am fost acel tanar, din nefericire care a enuntat acest lucru. Constat din cele intamplate dupa 89 ca nu aveam dreptate ! Cat de neputincios suntem iarasi in fata unei stat, care in mod similar cu cea din 89, nu respecta drepturile si libertatiile fundamentale ale omului. In mizeria asta ne trecem zilele … Cel mai mult imi doresc ca un tanar sa-mi zica aceasi lucru in aceasi conditii mie, cat mai curand ! N-o sa-i raspund nimic asa cum nu mi-a raspuns nici acest domn, dar sufletul meu va fi umplut cu bucurie.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s