Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Polemica mea cu Vasile Popovici, în urma căreia Virgil Măgureanu a plecat din fruntea SRI Septembrie 26, 2012


Din cartea „Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei” (editura Sedona 1999) reproduc expunerea pe care am făcut-o la simpozionul despre revoluţie organizat în decembrie 1996 la Timişoara, imediat după cîştigarea alegerilor de către Convenţia Democratică şi Emil Constantinescu. La acel simpozion am lansat un atac împotriva noii conduceri a ţării, care îl menţinea în funcţie pe directorul SRI Virgil Măgureanu, a cărui destituire o cerusem încă din 1994 pe motiv că falsifică istoria revoluţiei (linc). Cuvîntarea mea de la simpozion a fost publicată mai apoi de revista „22”, ceea ce a determinat o polemică în această revistă cu domnul Vasile Popovici, fost deputat, devenit apoi diplomat, membru marcant al societăţii „Timişoara” (aia cu Proclamaţia – linc). Revista „22” avea pe atunci o oarecare influenţă în cercurile care reprezentau noua guvernare şi după acea polemică, Virgil Măgureanu a fost nevoit să se retragă de la conducerea SRI (dar trecuseră cîteva luni de guvernare convenţio-democrată pînă s-a realizat asta, ceea ce mi s-a părut şi continuă să mi se pară scandalos). Cu litere cursive între paranteze drepte am adăugat comentarii ale mele de azi cu privire la textul de atunci.

Manipularea proceselor revoluţiei

După părerea mea, scoaterea basma curată a vinovaţilor de reprimarea revoluţiei a fost unul din scopurile puterii instalate în decembrie 1989.

Pentru realizarea acestui obiectiv s-au folosit diferite stratageme:

  • Subminarea cercetărilor legate de descoperirea vinovaţilor, pentru ca aceştia să nu poată fi arestaţi sau să fie eliberaţi din „lipsă de dovezi”.

Chiar sinteza Parchetului Militar despre revoluţie, alcătuită în 1994, afirmă: „Mare parte a organismelor către care Parchetul Militar s-a adresat solicitînd diferite relaţii, fie că au răspuns în mod incomplet sau superficial, fie nu au răspuns de loc. Această paletă a răspunsurilor primite din partea diferitelor organisme conţine o mare varietate, pornind de la răspunsuri incomplete, trecînd prin domeniul superficialului, spre a ajunge la note de relaţii care ţin de domeniul hilarului, sau mai grav chiar, frizează insolenţa” (pag. 33-34).

S-au luat măsuri împotriva celor care au tratat cu „insolenţă” eforturile de lămurire a evenimentelor din decembrie 1989? Nu. Se vor lua? Rămîne de văzut. [era un îndemn pentru noua guvernare a Convenţiei Democratice]

  • În cazul în care dosarele revoluţiei au încăput pe mîna unor anchetatori prea conştiincioşi, acestora li s-a interzis să-şi continue cercetările.

Este cazul Clujului, unde, după ce procurorul Domşa a cerut urmărirea penală a unor comandanţi militari, dosarul a fost încredinţat altui procuror.

Cel mai limpede caz de acest fel este cel al Comisiei Guvernamentale de Anchetă din 1990. Această Comisie a fost înfiinţată ca urmare a presiunilor exercitate de opinia publică şi de Comitetul de Acţiune pentru Democratizarea Armatei.

Îmi îngădui o observaţie: un guvern dornic să lămurească ce s-a întîmplat în revoluţie ar fi înfiinţat asemenea comisii nu numai la Timişoara, ci şi la Bucureşti, Cluj, Sibiu, şi oriunde a curs sînge la revoluţie. Dar numai în Timişoara presiunea opiniei publice a fost destul de puternică, de aceea guvernul a cedat numai în cazul Timişorii.

Respectiva Comisie a alcătuit nişte referate care, după părerea mea, îşi păstrează valabilitatea şi astăzi. [Pe baza lucrărilor acelei Comisii Guvernamentale au fost ulterior osîndiţi generalii Chiţac şi Stănculescu]. Rezultatul: desfiinţarea Comisiei Guvernamentale, cît şi a C.A.D.A., care a iniţiat înfiinţarea acesteia.

Din păcate, această desfiinţare s-a făcut într-o indiferenţă totală a politicienilor tuturor formaţiunilor politice. Ulterior, aceşti politicieni au început joaca de-a adevărul despre revoluţie, înfiinţînd alte comisii de cercetare. Personal, nu văd rostul unor noi comisii, pînă nu se lămureşte ce s-a întîmplat cu prima comisie.

  • În paralel cu subminarea cercetărilor, s-a început, mai făţiş sau mai discret, răspîndirea în opinia publică a teoriei legitimităţii reprimării revoluţiei.

În sprijinul acestei teorii se invocă:
– puzderia de agenţi străini care ar fi pus în primejdie integritatea teritorială a ţării;
– violenţele şi chiar crimele făcute de demonstranţi, deschiderea focului fiind făcută, chipurile, în legitimă apărare;
– regulamentele militare, care ar fi obligat la reprimarea revoluţiei.

Falsitatea acestor teorii este evidentă pentru orice om de bună credinţă. Nu exista regulament militar care să autorizeze împuşcarea celor care strigau „jos Ceauşescu!”, mai ales că însăşi constituţia comunistă prevedea libertatea de manifestare.

În legătură cu violenţa manifestanţilor, aceasta a fost mult exagerată de propaganda interesată. De pildă, raportul SRI despre revoluţie, publicat în 1994, afirmă că la Timişoara ar fi existat militari ucişi de revoluţionari.

Pentru lămurirea acestui aspect, Asociaţia „17 Decembrie” a cerut Parchetului Militar să precizeze cîţi dintre membrii forţelor de ordine au fost ucişi sau răniţi la Timişoara, înainte de aşa-zisa luptă cu teroriştii şi, dintre aceştia, cîţi au fost ucişi sau răniţi ca urmare a altercaţiilor cu demonstranţii.

Parchetul a răspuns: în perioada respectivă n-a fost ucis nici un militar, miliţian sau securist, iar numărul răniţilor dintre aceştia a fost 12. Nu se precizează cîţi dintre cei 12 au suferit ca urmare a altercaţiilor cu demonstranţii. Eu cunosc cel puţin 4 cazuri în care manifestanţii n-au amestec: subofiţerii Băiţan Constantin şi Răducan Ştefan, împuşcaţi pe cînd se aflau printre revoluţionari, şi ostaşii Nicoară Florin şi Zaharia Adrian, împuşcaţi din greşeală pe cînd se aflau în dispozitiv în Piaţa Libertăţii, cînd din cealaltă parte a pieţii s-a tras în demonstranţi.

Faptul că, în condiţiile existenţei a 75 de morţi, cîteva sute de răniţi şi aproape 1000 de arestaţi din rîndul revoluţionarilor, pot fi număraţi pe degete militarii sau miliţienii molestaţi de demonstranţi dovedeşte reţinerea admirabilă de care au dat dovadă timişorenii.

Amintesc că, urmare a raportului SRI despre revoluţie, Comisia pentru Adevăr şi Dreptate a Asociaţiei „17 Decembrie” a cerut destituirea domnului Virgil Măgureanu. Cu regret am constatat că politicienii, indiferent de orientarea politică, nu ne-au susţinut.

Mai mult, chiar în Timişoara am avut doi politicieni care l-au sprijinit activ pe Măgureanu: Nicolae Ţăran, care, slavă Domnului, s-a retras din viaţa politică, şi Vasile Popovici, care încă nu s-a retras, dar care în luna noiembrie a primit un şpiţ în fund de la alegători.

Şi acum, după ultimele alegeri, se mai discută pro şi contra Măgureanu. Blestem pe toţi cei care continuă să-l susţină pe acest individ, indiferent de pretextul sub care o fac.

În continuare voi prezenta cîteva cazuri concrete de manipulare a proceselor revoluţiei.

(urmează prezentarea cazurilor Vasile Bărbat, Avram Gliguţă şi Calea Lipovei, pe care nu le mai repet).

(expunere la Simpozionul „O enigmă care împlineşte 7 ani” desfăşurat la Timişoara, 18-19 decembrie 1996, în organizarea Fundaţiei „Academia Civică” şi a Asociaţiei „Memorialul Revoluţiei”; expunerea a fost publicată în revista „22” din 21 ianuarie 1997 şi în volumul „O enigmă care împlineşte 7 ani”, Fundaţia Academia Civică, 1997)

Notă:       În volumul editat de Fundaţia Academia Civică (editor Romulus Rusan), partea din expunere în care sînt atacaţi Vasile Popovici şi Nicolae Ţăran este reformulată astfel: „chiar în Timişoara am avut doi politicieni care l-au sprijinit activ pe dl Măgureanu: Nicolae Ţăran şi Vasile Popovici, lideri ai P.A.C.”. Atacul la persoană practicat de mine în expunerea de la simpozion, este transformat de editorii volumului în atac la partid.

Deasemeni, în loc de „Blestem pe toţi cei care continuă să-l susţină pe acest individ” (Măgureanu), în volum a apărut „Desfid pe toţi cei ….”

Revista „22” însă, a publicat corect textul expunerii mele.

Reacţia lui Vasile Popovici:

Stimată doamnă Gabriela Adameşteanu. Citesc în numărul trecut al revistei „22”, în materialul „Manipularea proceselor revoluţiei” semnat de dl Marius Mioc, că l-am „sprijinit activ” pe dl Măgureanu, că în noiembrie „am primit un şpiţ în fund de la alegători” şi că autorul paginii atît de generos găzduite de 22 „blestemă” pe toţi cei care-l susţin pe directorul SRI. Dl Mioc se constituie într-un detractor monoman al subsemnatului, din momentul în care m-am pronunţat împotriva Legii 42, care acordă privilegii nemeritate revoluţionarilor de toate soiurile, între ei şi dl Mioc, fireşte. Am şi voi continua să cred că am calitatea de a contesta această lege (ce ar trebui restrînsă doar la două categorii – răniţii invalizi şi familiile celor decedaţi), pentru că timp de o săptămînă am participat pe străzile Timişoarei, mi-am avertizat prietenii din ţară despre ce se întîmpla aici şi am riscat la fel de mult ca oricare altul (drept care, alături de D. Vighi, eram căutat de dl Radu Tinu, adjunctul şefului Securităţii Timiş). Pe dl Măgureanu l-am apărat cu ocazia diferendului cu Vadim Tudor. Am convingerea că nu am greşit şi aş repeta oricînd gestul. Şi cu oricine s-ar afla în diferend cu Vadim Tudor. Mi s-a părut onest să spun întotdeauna ce gîndesc, chiar cînd (sau mai ales cînd) atitudinea mea s-a dovedit incomodă – pentru mine, în primul rînd.

De la tribuna Parlamentului m-am pronunţat de mai multe ori pentru aflarea adevărului şi l-am atacat pe fostul preşedinte Iliescu pentru a-i fi promovat pe ofiţerii implicaţi în revoluţia de la Timişoara (col. Paul, de pildă). Mărturie stau Monitoarele oficiale.

Cît despre faptul că „22” publică materiale în care-şi fac loc expresii de felul celor reproduse mai sus, reflex al unui fond mahalagesc, nu-mi rămîne decît să sper că e o rătăcire de moment.

(„22” din 28 ianuarie 1997)

Replică la replică:

Stimată redacţie. Îngăduiţi-mi cîteva remarci la „dreptul la replică” publicat de dl Vasile Popovici în numărul din 28 ianuarie al săptămînalului dv.

Concepţia vadimocentristă a dlui Popovici îmi este cunoscută. Domnia sa nu este singurul care consideră că tot ce mişcă în ţara asta trebuie raportat la declaraţiile lui Vadim Tudor.

În august 1994, în numele Asociaţiei „17 Decembrie”, am cerut destituirea directorului SRI, Virgil Măgureanu [vezi pe acest blog sinteza conferinţei de presă cu acest subiect – linc]. Motivul îl constituia raportul SRI despre revoluţie şi nu are legătură cu conflictul Vadim – Măgureanu, care a apărut ulterior.

În Timişoara sînt mult prea bine cunoscut pentru ca insinuarea fostului deputat, cum că motivul ascuns al criticilor mele îl constituie Legea 42, să aibă crezare. Pentru cititorii din alte zone, precizez:

Am publicat în presa postrevoluţionară peste 100 de articole legate de revoluţie, semnate de mine sau în numele Asociaţiei „17 Decembrie”. O singură dată m-am referit la Legea 42: în „Realitatea Bănăţeană” din 13 iulie 1995, alături de Traian Orban (proaspătul demisionat din funcţia de preşedinte al comisiei pentru aplicarea Legii 42) şi Ioan Bînciu (văduv din revoluţie), protestam împotriva condiţionării drepturilor de revoluţionar de posesia brevetului semnat de preşedintele Ion Iliescu. Aminteam în acel protest că există revoluţionari care au refuzat brevetele pe motiv că îl consideră pe semnatarul acestora ocrotitor al criminalilor din decembrie 1989 (…)

Am compus apoi o scrisoare către partidele din Timiş (inclusiv PDSR, inclusiv PAC), prin care ceream să se amintească în parlament de existenţa revoluţionarilor „refuznici”. La PAC, îmi amintesc că am predat scrisoarea lui Constantin Chiticaru. Parlamentarii au neglijat demersul respectiv. La fel au neglijat şi alte demersuri (de pildă, cel referitor la destituirea lui Măgureanu).

Mărturisesc că uneori, văzînd indiferenţa cu care sînt tratate idealurile revoluţiei de către politicienii noştrii, mă cuprinde o uşoară disperare. Expresiile neacademice rostite de mine la simpozionul din decembrie 1996 nu se datorează unui fond mahalagesc, ci unei atitudini chibzuite. Uneori asemenea expresii sînt necesare pentru a pune lucrurile în mişcare.

„Blestemul” la adresa susţinătorilor lui Măgureanu nu îl viza în principal pe dl Popovici, chiar dacă dînsul a fost pomenit explicit. Alţii sînt adevăratele ţinte ale acestui blestem. Cine anume? Sînt convins că cititorii revistei „22” au înţeles.

(„22” din 11 februarie 1997)

Notă:      1. După alegerile din noiembrie 1996, Virgil Măgureanu a rămas o perioadă în fruntea SRI, iar presa favorabilă CDR începuse să-i găsească tot felul de calităţi. În aprilie 1997, dl. Măgureanu şi-a dat demisia. El n-a fost destituit, iar forţele politice învingătoare în 1996 nu au lăsat să se înţeleagă că ar avea ceva să-i reproşeze legat de felul cum a condus SRI. Criticile la adresa lui Măgureanu au reînceput după reintrarea acestuia în viaţa politică, însă au alt subiect decît atitudinea sa faţă de revoluţie.

2. Vasile Popovici a devenit apoi consulul României la Marsilia (Franţa).

Mai citeşte:
Raportul SRI din 1994 despre revoluţie, de pe vremea lui Virgil Măgureanu
Cică Măgureanu a scris o carte cu dezvăluiri supărătoare pentru Ion Iliescu
Ruşii şi revoluţia română – două păreri opuse: Ion Raţiu şi Virgil Măgureanu
Măgureanu: „Terorişti externi n-au putut fi probaţi şi există suficiente amănunte pentru a demonstra imposibilitatea existenţei unor asemenea terorişti” (video)
Măgureanu: „Nu exista nici o persoană din România care să facă parte din vreo înţelegere cu cineva din afară. O spun cu toată certitudinea” (video)
Măgureanu: „La procesul Ceauşescu am fost doar martor, fără nici o implicare” (video)
Demisia din procuratură în 1990 a actualului senator PSD Valer Marian

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s