Judecătorul Cristi Danileţ şi Noul Cod Civil – primejdii la adresa libertăţilor cetăţeneşti

Judecătorul Cristian Danileţ, membru al Consiliului Superior al Magistraturii, publică pe blogul propriu un extras din jurisprudenţa canadiană despre publicarea fotografiilor fără drept (linc). Articolul este o reacţie la publicarea, pe saitul lumea justiţiei (linc) a unei fotografii cu domnul Danileţ petrecînd într-un club.

Noul Cod Civil românesc este inspirat de codul civil din provincia canadiană Quebec, arată domnul Danileţ, şi apoi ne explică, pe baza practicii judecătoreşti din Canada:

– dreptul la viaţă privată include dreptul la anonimat, la intimitate, la linişte. Această linişte, îmbracă multiple aspecte concret diferite: de a rămîne necunoscut; de a nu fi spionat, urmărit, solicitat, interogat, descris; de a nu auzi pronunţat numele său în public; de a nu-şi vedea divulgată biografia sau genealogia, situaţia averii sau a datoriilor proprii; de a nu fi obligat să dea seamă pentru actele din viaţa sa cotidiană, etc.

– prezenţa într-un loc public nu ar implica un consimţămînt implicit pentru înregistrarea de imagini şi utilizarea acestora. Acesta ar putea însă să fie dedus din circumstanţe sau să cedeze în faţa necesităţii recunoaşterii unui drept public la informare. Fotografierea unei persoane prezente într-un loc public unde participa la o activitate sportivă nu ating viaţa privată.

– simpla prezenţă într-un loc public nu aboleşte dreptul unei persoane la anonimat, cu condiţia ca aceasta să nu fie angajată în viaţa publică, prin activităţile sale artistice, culturale, profesionale, politice, etc.

– se aduce atingere vieţii private în cazul în care o persoană îşi dă consimţămîntul să fie fotografiată pentru un anumit scop, dar ulterior fotografia este utilizată (şi) în alte scopuri

–  conceptul de viaţă privată ar proteja viaţa personală şi familială. Protecţia onoarei sau a reputaţiei ar apăra persoanele contra susţinerilor calomniatoare legate de toate activităţile lor private şi publice. Astfel se poate aduce atingere vieţii private a unui individ, fără însă a-i compromite şi onoarea

–  în intimitatea vieţii private, persoana reprezentată se poate opune atât realizării cît şi difuzării fotografiei. Această sferă zisă privată se extinde dincolo de cadrul vieţii strict private sau familiale. Chiar şi prezenţa în stradă, într-o piaţă sau un loc public, nu autorizează realizarea oricărei fotografii şi nici, mai ales, utilizarea ei fără consimţămîntul subiectului reprezentat. Fotografia unei persoane particulare, care se află prezentă ca element al ansamblului unei scene în faţa unui monument, într-o manifestaţie, cu ocazia unui incident pe un drum public, poate fi publicată în mod legitim. Individul nu constituie atunci obiectul realizării fotografiei. El apare acolo oarecum ca accesoriu, ca parte a acestei scene.

– interesul general pentru informaţie justifică şi publicarea de fotografii ale unor persoane angajate în viaţa publică, cum sînt oamenii politici, artiştii, unele categorii de oameni de afaceri, etc., sub rezerva dreptului lor la o protecţie contra denaturării sau alterării imaginii lor sau contra unor publicaţii care ar aduce atingere unor interese patrimoniale, edificate pe o imagine sau pe un nume.

– simpla luare a unei imagini într-un loc privat, chiar fără difuzare sau publicare ulterioară, rămîne considerată ca o adevărată atingere adusă anonimatului şi intimităţii vieţii private.

– Fiecare individ are dreptul la protecţia vieţii sale private, şi imaginea sa făcînd parte din aceasta, nu este deci necesar să existe o pierdere a reputaţiei sau o atingerea a onoarei pentru a se susţine recunoaşterea şi sancţionarea acestui drept.

– Culpa, aşa cum o admit aproape unanim doctrina şi jurisprudenţa din Franţa şi din Québec, constă fie în captarea imaginii în sine, fie în difuzarea acesteia, cînd aceste acte nu sînt autorizate de persoana însăşi sau justificate de una dintre excepţiile clasice mai ales de prezenţa în anumite cazuri într-un loc public; rolul de personaj public; satisfacerea dreptului la informare sau la istorie; prioritatea ordinii publice.

– O fotografie, lipsită de caracter scandalos sau imoral, care reprezintă doi tineri mergînd unul lîngă altul pe un drum public într-o atitudine de persoane corecte şi care nu revelează nici o intimitate anume, ilustrînd într-o revistă serioasă un subiect de interes general şi însoţită de o legendă care nu are nimic jignitor, nu constituie mai puţin o atingere a respectului vieţii private a persoanelor interesate care au dreptul de a pretinde respectarea anonimatului lor, acest drept trebuind să prevaleze asupra exigenţei informării publicului.

– Simpla luare a fotografiei într-o stradă nu ar constitui o atingere a intimităţii vieţii private a intimatei, care nu ar mai putea atunci susţine încălcarea acestei zone de intimitate, fiindcă ea ieşise din ea. Rămîne atingerea adusă anonimatului. Actul fotografului nu ar avea nici un efect în absenţa unei difuzări sau a unei publicări. În aceste circumstanţe, pentru a se realiza, încălcarea legii presupune o formă de difuzare. Dacă aceasta are loc, atingerea survine şi comportă încălcarea drepturilor garantate de lege, dacă nu este justificată de un alt interes legitim, cum este dreptul la informare.

Practica judecătorească nu este izvor de drept în sistemul juridic românesc. Cu atît mai puţin poate constitui izvor de drept în România practica judecătorească din Canada. Trăim încă într-un stat independent a cărui norme juridice trebuie să se bizuie pe voinţa poporului român, chiar dacă la conducerea statului sînt şi persoane precum domnul Traian Băsescu, duşman al suveranităţii naţionale a României (linc). Judecătorii nu au voie să facă legea, ci doar s-o aplice.

Scriam în articolul „Limitarea libertăţii prin creşterea drepturilor cetăţeneşti sau proiectul legislativ al deputatului Mihail Boldea” (linc): “Vrem să apărăm drepturile cetăţenilor”, este lozinca adepţilor ideologiei Statului Maximal, şi în numele cetăţenilor se născocesc noi şi noi drepturi care trebuie apărate. (…) Trebuie să fim însă conştienţi că orice drept suplimentar înseamnă şi obligaţii suplimentare. Limitarea libertăţii se face azi prin creşterea propagandistică a drepturilor de care dispun cetăţenii. Ronald Reagan spunea (linc): “Cele mai înfricoşătoare cuvinte în limba engleză sînt: Sînt de la guvern, am venit să ajut”. Parafrazîndu-l pe Reagan, spun: cei mai înfricoşători politicieni sînt ăia care vor să-mi asigure cît mai multe drepturi.

Cristi Danileţ e o persoană de felul fostului deputat şi actualului puşcăriaş Mihail Boldea: vrea să asigure cetăţenilor cît mai multe drepturi. Adică, e o persoană înfricoşătoare. Niciunde în legile româneşti nu este scris despre dreptul la anonimat, dreptul de a nu-ţi auzi pronunţat numele în public, dreptul de a nu-ţi vedea divulgată biografia sau genealogia, situaţia averii sau a datoriilor proprii, dreptul de a nu fi fotografiat în locuri publice. Aceste „drepturi” vrea să ni le ofere Danileţ pe baza intepretării abuzive a conceptului de viaţă privată. Domnia sa acceptă o excepţie în cazul persoanelor publice, dar are o interpretare foarte restrictivă asupra a ce înseamnă persoană publică. De pildă, într-un comentariu la articolul de pe blogul propriu spune „eu sînt demnitar acum, nu am fost demnitar înainte de 2011. Am fost magistrat, dar nu înseamnă că viaţa mea privată e accesibilă oricui pt că … îndeplinesc o funcţie publică” şi lasă să se înţeleagă că va da în judecată pe cei care au publicat o fotografie cu dînsul fără acceptul său („dacă nu aţi auzit dvs replici, nu înseamnă că eu stau degeaba”). Remarc jongleria cu noţiunile demnitar/persoană publică, care nu sînt identice. După părerea mea domnul Danileţ era persoană publică şi cînd era vicepreşedinte al Judecătoriei Oradea, nu doar din 2011 cînd a fost ales în Consiliul Superior al Magistraturii. Totodată nu cred că fotografiile publicate sînt compromiţătoare pentru dînsul. Faptul că în afara programului s-a dus într-un club unde a fost îmbrăcat mai lejer şi i s-a văzut buricul nu mi se pare atît de scandalos cum pretind cei de la „lumea justiţiei”. Sincer, eu bănuiam şi înainte de fotografia aia că judecătorii au buric, fotografia aia îi poate şoca doar pe cei care-i consideră pe judecători un fel de zei diferiţi de muritorii de rînd. Dar nu cazul particular Danileţ contează.

Toate drepturile acestea care nu figurează în legi dar vrea să ni le ofere alde Danileţ (şi prin poziţia sa în CSM ar putea influenţa şi alţi judecători în acest sens; parafrazîndu-l pe Stalin care zicea „nu contează cine votează, contează cine numără voturile” putem spune „nu contează ce zice legea, contează cum se interpretează legea”) înseamnă de fapt şi nişte îngrădiri ale libertăţii. Sînt întrutotul de acord cu pedepsirea calomniei, dar a pomeni necalomnios despre terţe persoane, chiar dacă acestea nu sînt demnitari ai statului, face parte din libertatea de exprimare pentru care s-a murit la revoluţie. Nu s-a făcut revoluţia pentru a înlocui interdicţia de a-l deranja pe Nicolae Ceauşescu cu interdicţia de a deranja pe oricine altcineva. Libertatea de exprimare e un concept gol fără libertatea de a spune lucruri deranjante. Cîtă vreme lucrurile sînt adevărate, justiţia nu trebuie să intervină pentru a interzice dezvăluirea adevărului.

A pune pe ascuns o cameră de filmare într-un loc privat şi a da publicităţii acea filmare este o inacceptabilă încălcare a vieţii private, dar dacă doi tineri fac sex pe plajă la Costineşti, mi se pare acceptabil să fie filmaţi şi filmarea distribuită pe internet. Prin alegerea unui loc public pentru respectiva activitate, înseamnă că activitatea respectivă nu face parte din viaţa lor intimă. Astea sînt propriile mele principii. Dacă legislaţia nu corespunde acestor principii, trebuie schimbată legislaţia, că eu principiile nu mi le schimb. Dar nu cred că avem nevoie de o schimbare a legislaţiei, ci problema e de tendinţa unor judecători precum acest Danileţ de a adăuga la lege. Asta înseamnă subminarea bazei democraţiei – fiindcă legea este expresia voinţei poporului, exprimată prin reprezentanţii aleşi liber – parlamentarii care votează legile, şi nu voinţa unor „înţelepţi” care citesc cărţi despre ce se întîmplă în alte ţări şi aplică acelaşi lucru în România. Că „înţelepţi” care nu ţineau seamă de părerea poporului am avut şi înainte de 1989.

Mai citeşte:
– CSM cere eliminarea transparenţei în justiţie
– TVR, îngrijorată de „răspîndirea incontrolabilă” a adevărului despre revoluţie
– Proiect de lege pentru cenzurarea internetului
– Vechiul duşman al libertăţii de exprimare Ioan Ghişe revine cu idei noi
– Limitarea libertăţii prin creşterea drepturilor cetăţeneşti sau proiectul legislativ al deputatului Mihail Boldea
– Doi criminali germani au dat în judecată Wikipedia (un exemplu de aberaţie la care s-a ajuns în ţări în care, spre deosebire de România, legislaţia prevede expres „dreptul la anonimat”)

• justiţie
• politica românească
• Statul Maximal