Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Septembrie 1988: „Moldova Socialistă” se luptă cu emoţiile Noiembrie 5, 2012



Continui să prezint pe acest blog, în paralel cu evenimentele din România anului 1989, şi atmosfera din Basarabia din aceeaşi perioadă. În 8 septembrie 1988 ziarul guvernamental de la Chişinău „Moldova Socialistă” publică articolul nesemnat (semn că era comandă politică de sus) „În prizonieratul emoţiilor”. Transcriu acest articol pentru a oferi şi cititorilor acestui blog posibilitatea de a se delecta cu el, inserînd scurte comentarii proprii cu litere cursive între paranteze drepte. În principal acestui articol i-a fost dată replică în rezoluţia Uniunii Scriitorilor din RSS Moldovenească din 14 septembrie 1988, publicată de „Literatura şi Arta” în 27 octombrie 1988 şi pe „blogul lui Marius Mioc” în 25 noiembrie 2010 (linc).

În prizonieratul emoţiilor

La 23 august 1988 „Moldova Socialistă” a publicat la rubrica „revista presei” articolul „Peste un an”, în care a analizat activitatea săptămînalului „Literatura şi Arta” şi, parţial, materialul „Restructurarea nu are alternativă” inserat în această gazetă cu rubrica „Masa rotundă”.

Colegiul de redacţie al săptămînalului însă, nu numai că nu a căzut de acord cu aprecierile şi concluziile expuse în revistă, ci şi a dat publicităţii la 1 septembrie articolul său redacţional. Tonul acestui „răspuns colegial” e atît de certăreţ, discutabil, încît nu lasă dubii privind renunţarea la abeceul despre atitudinea respectuoasă faţă de oponenţi, despre necesitatea de a-şi însuşi cultura discuţiilor. Însă principiul pluralizmului socialist presupune întîi de toate bunăvoinţă, sinceritate, discuţii sănătoase, în contradictoriu.

În plus, „Literatura şi Arta” şi de această dată nu a găsit de cuviinţă să-şi determine fără rezerve atitudinea sa principială faţă de problemele abordate, să pună pe balanţa adevărului raţionamentele ecspuse referitor la aceste probleme. Anume din această cauză şi considerăm necesar să revenim la materialul despre întîlnirea scriitorilor la „masa rotundă”. La ea au participat I. Ciocanu, L. Lari, G. Malarciuc şi V. Beşleagă, scriitori, opiniile cărora nu pot fi ignorate. Cu atît mai mult ne pare rău că raţionamentele dumnealor s-au dovedit a fi pe alocuri neargumentate, chiar greşite. Opiniile lor provoacă nedumerire, deoarece multe din ele sînt ecspuse într-o oglindă deformată. Anume aceasta ne face, procedînd la o analiză detaliată, să revenim la unele probleme abordate de participanţii la „masa rotundă”. Accentuăm, totodată, că acest articol nicidecum nu este orientat contra Uniunii Scriitorilor. Urmărim un singur scop – să clarificăm adevărul.

Redacţia şi-a propus drept temă pentru discuţie rezoluţiile Conferinţei a XIX-a unionale a PCUS [Partidul Comunist al Uniunii Sovietice] „Cu privire la publicitate” şi „Cu privire la relaţiile dintre naţiuni”. Fie, alegerea temelor este salutabilă, fiindcă avem în aceste domenii multe probleme, care-şi aşteaptă rezolvarea. Eczistă probleme spinoase şi pe alte direcţii ale restructurării şi anume din această cauză ar fi păcat să le reproşăm participanţilor la convorbire că au depăşit limitele temelor alese, concentrîndu-şi atenţia la cele mai variate aspecte ale vieţii social-politice ale republicii, ale trecutului ei istoric. Importantă, însă, modul cum s-a discutat asupra unor probleme în cadrul discuţiei, ce argumente au fost invocate pentru fundamentarea diferitelor raţionamente.

Afirmăm că discuţia la „masa rotundă” n-a fost constructivă. Şi s-a întîmplat aşa, în fond, din cauză că participanţii au tratat problemele de pe poziţii greşite. De fapt, dumnealor n-au apărut în ipostaza de interlocutori, ci în temei, de acuzatori a toţi şi a toate, de unici partizani ai restructurării, de custozi ai tezaurului naţional. Interpretînd evenimentele aşa cum le convine, denaturîndu-le, iar uneori chiar inventînd fapte pentru argumentare, ei au încercat să diminueze însemnătatea transformărilor care au avut loc în republică după plenara din aprilie (1985) a CC al PCUS. Discursul a fost orientat spre a impune cititorilor gîndul, că restructurarea în republică o realizează, cu preponderenţă, nu organele de partid şi sovietice, masele largi de oameni ai muncii, ci scriitorii, care, după cum s-a ecsprimat V. Beşleagă, „sînt poate unicul mediu de conştiinţă naţională”. Aceste şi alte afirmaţii, diferite apeluri de tipul „să se treacă la acţiuni”, „lupta cea mare abia acum începe”, de cele mai multe ori induc în eroare cititorii, nu contribuie la consolidarea forţelor sociale, toarnă apă la morile străine. Participanţii la „masa rotundă” au ajuns să ecsprime pînă şi „vot de neîncredere” conducerii republicii. Cei care fac asemenea declaraţii în numele întregului popor ar trebui să ştie că, de eczemplu, biroul CC al PC al Moldovei poartă răspundere în faţa organizaţiei de partid republicane, iar Sovietul Suprem şi deputaţii lui – în faţa oamenilor muncii. Fapt confirmat de dările de seamă, pe care le prezintă regulat şi permanent organele de partid elective în faţa comuniştilor, cît şi Sovietele de toate treptele şi deputaţii lor în faţa alegătorilor.

Uimeşte faptul că redacţia gazetei n-a observat aceste ecscese, precum şi altele, ci doar a găsit de cuviinţă să le spună cititorilor la sfîrşitul publicaţiei cum că ea, chipurile, nu împărtăşeşte unele opinii ale interlocutorilor de la „masa rotundă”. A fost o încercare de a se dispensa de responsabilitatea pentru o discuţie atît de tendenţioasă.

Pe parcursul convorbirii la „masa rotundă” a răsunat în repetate rînduri afirmaţia, că în Moldova nu se face nimic pentru realizarea observaţiilor critice şi propunerilor scriitorilor referitor la problemele vieţii spirituale. Să fie oare chiar aşa? Doar numai în ultimul timp au fost adoptate hotărîrile comune ale CC al PC al Moldovei şi Sovietului Miniştrilor al republicii „Cu privire la îmbunătăţirea condiţiilor activităţii uniunilor de creaţie din RSS Moldovenească”, „Cu privire la îmbunătăţirea studierii limbii moldoveneşti în republică” şi „Cu privire la îmbunătăţirea studierii limbii ruse în RSS Moldovenească”, „Cu privire la măsurile suplimentare referitor la ocrotirea, restaurarea, conservarea şi folosirea monumentelor de istorie şi cultură”, precum şi programul prevăzut pînă în anul 2000 referitor la această problemă. Au fost adoptate documente despre unii oameni de bază din trecut, cu privire la dezvoltarea culturii popoarelor bulgar şi găgăuz, iar pe lîngă Prezidiul Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti a fost creată o comisie interdepartamentală pentru studierea istoriei şi dezvoltarea limbii moldoveneşti, lărgirea arealului funcţiilor ei. Au fost formate colegiul redacţional principal pentru traducerea artistică şi relaţiile literare reciproce pe lîngă Uniunea Scriitorilor, secţia de folclor moldovenesc, arhiva literară videofonică, sectorul de literatură veche moldovenească în componenţa Muzeului literar republican „D. Cantemir”. A fost tranşată problema cu privire la reglementarea tirajelor iniţiale ale operelor literare în limbile bulgară şi găgăuză. În aceste limbi s-a început editarea unor suplimente social-politice ale gazetei „Sovetscaia Moldavia”. S-a făcut mult şi pentru îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale scriitorilor, pentru creaţia lor fructuoasă. Sarcinile preconizate în aceste documente ale CC, ale guvernului republicii se realizează. Deşi multe încă mai trebuie făcute. Dar acestea nu-s probleme care pot fi rezolvate imediat, prin asalt. Pentru aceasta este nevoie de o muncă minuţioasă, bine orientată şi ea este organizată atît în centru cît şi pe teren.

Toate aceste lucruri, desigur, ar fi trebuit să le cunoască participanţii la convorbirea de la „masa rotundă”, deoarece documentele respective au fost date publicităţii. Însă ei nici nu şi-au amintit despre ele. Pentru dumnealor a avut importanţă nu precizarea adevăratei stări de lucruri şi însemnătăţii sarcinilor de viitor. Ei au avut nevoie de fapte şi argumente de cu totul altă natură, şi anume: de acel soi de fapte şi argumente, care le-ar fi susţinut afirmaţiile. V. Beşleagă, de pildă, a procedat la căutarea rădăcinilor istorice ale „lucrurilor dureroase” ale zilei de astăzi de „injustiţie socială şi naţională”. După părerea dumnealui, trebuie să începem nu cu perioada stagnării [perioada conducerii URSS de către Leonid Brejnev, în limbaj perestroichist], nu cu anul ’40 şi chiar nici cu anul ’18, ci cu … anul 1812 [întîia ocupare a Basarabiei de către Rusia]. El afirmă că „asemenea anomalii înjositoare s-au promovat şi după Marea Revoluţie din Octombrie, că lucrurile acestea continuă şi în epoca restructurării”.

Acuzînd pe dreptate politica ţarizmului în general, participanţii la convorbire în acelaş timp nu doresc să observe că ieşirea Basarabiei de sub jugul Imperiului Otoman, care, conform aprecierii lui K. Marx, se afla „la cea mai joasă şi barbară treaptă a feudalizmului”, şi alipirea ţinutului la Rusia a fost, fără îndoială, un act de însemnătate progresistă. Da, în anul 1812 a avut loc despărţirea moldovenilor din Basarabia de cei din Moldova de peste Prut. Poporul nostru, ca de altfel şi cel rus, ucrainean şi alte popoare, a avut de înfruntat toată oribilitatea asupririi ţariste. Dar este incontestabil şi faptul că alipirea Basarabiei la Rusia a deschis meleagului nostru calea dezvoltării capitaliste, moldovenii au aderat la mişcarea revoluţionară de eliberare naţională rusă, la gîndirea şi cultura progresistă rusă. Aceasta a fost perioada, cînd în Basarabia şi pe malul stîng al Nistrului avea loc formarea naţiunii burgheze moldoveneşti.

Nu putem împărtăşi opiniile interlocutorilor de la „masa rotundă” şi privind mişcarea de imigrare în Basarabia, care a contribuit la apropierea şi îmbogăţirea reciprocă a culturilor popoarelor. Imigrarea bulgarilor şi găgăujilor în ţinutul nostru s-a început încă în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812. Ei îşi aflau aici scăparea de autorităţile otomane. Deoarece către anul 1812 în Basarabia erau în total 240 de mii de locuitori la 4 milioane desetine de pămînt, aici erau multe terenuri nevalorificate. Şi iată, odată cu politica guvernamentală de populare (strămutaţii din alte ţări, ţăranii de stat, cazacii dunăreni), avea loc de asemenea şi strămutarea stihiinică. Aici, în pofida politicii ţarizmului, îşi găseau adăpost diferiţi bejenari: ruşi şi ucraineni sosiţi din guberniile interne ale imperiului, moldoveni – de dincolo de Prut şi din Bucovina. Această mişcare de populaţie era împiedicată de ţarizm, însă el n-a fost capabil s-o lichideze, deoarece populaţia locală îi ascundea pe bejenari şi de cele mai multe ori încercările autorităţilor de a-i găsi nu se încununau cu succes.

Publicaţia tratează unilateral esenţa restructurării, reducînd-o doar la problemele dezvoltării culturii naţionale. Mai mult, discuţia are loc nu de pe poziţii de teorie literară, ci de pe poziţii conceptual-politice, ba încă şi greşite. Cît trage la acest cîntar, de eczemplu, afirmaţia lui I. Ciocanu, cum că în republică „denaţionalizarea se face programat”, sau afirmaţia lui V. Beşleagă, că „sistemul birocratic se împotriveşte oricărei prosperări naţionale”? Afirmaţiile acestea, după gradul lor de iresponsabilitate, nu-şi află precedent. E tocmai locul să ne amintim cuvintele lui M. S. Gorbaciov, spuse la Conferinţa a XIX-a unională de partid: „Viaţa a conformat justeţea ideii puse la baza organizării marii noastre Uniuni – conjugarea, unirea eforturilor au îngăduit fiecărei naţiuni şi societăţii în ansamblu să-şi accelereze cu mult înaintarea, să cucerească noi culmi ale progresului istoric. Cu toate greutăţile, întîlnite în calea noastră, astăzi constatăm, că această Uniune a rezistat verificarea timpului. Ea continuă să rămînă premiza decisivă a dezvoltării în continuare a tuturor popoarelor noastre”.

Nu este clară atitudinea L. Lari faţă de oglindirea unei probleme atît de complicate, cum sînt relaţiile dintre organele centrale şi republicane de dirijare. Dumneaei vorbeşte despre „colonializmul de tip nou”. Şi face trimitere la publicaţia autorului ungar Gyula Fekete „Prădarea viitorului” din revista „Inostrannaia literatura” (nr. 6, 1988). Dar, o spunem pentru poetă, acolo era vorba nu despre problemele migrării în Uniunea Sovietică, sau în alte ţări socialiste, ci despre „ademenirea creierelor” de către statele capitaliste dezvoltate.

La întîlnirea de la „masa rotundă” L. Lari a procedat la analiza detaliată a declaraţiei lui V. M. Molotov din ajunul evenimentelro din iunie 1940. Istoricii mai au încă a studia în amănunte acele evenimente. Iar poeta n-ar trebui să fie pasionată de acest lucru într-atît, încît să uite total, că eliberarea Basarabiei şi reunirea ei cu Patria Sovietică au generat un asemenea act important, cum este formarea RSS Moldoveneşti unionale, care a contribuit la dezvoltarea rapidă social-economică, ştiinţifică, politică şi spirituală a ţinutului.

A prezenta fapte, zmulgîndu-le din şirul lor interdependent, e o ocupaţie nedemnă. Dar L. Lari, pare-se, îi convin toate mijloacele. Dacă, să zicem, faptul nu e tocmai potrivit, el poate fi retuşat, ba chiar inventat. Dumneaei, de pildă, conturează tabloul relelor, care au fost provocate, chipurile, de aflucsul ecsagerat în Moldova al oamenilor din alte părţi. Şi, pentru a părea convingătoare, face o trimitere la cartea lui V. S. Zelenciuc „Populaţia RSS Moldoveneşti” (apropo, primul autor al acestei lucrări este E. M. Zagorodnaia): „În anii 1970-80 în Moldova migraţia a ajuns la 120 de mii de oameni anual”. E impresionant, nu-i aşa? Vorba e că o asemenea citată nu eczistă şi nici n-a putut eczista din simpla cauză, că de cel puţin zece ani din republica noastră pleacă mai mulţi oameni decît vin încoace pentru a se stabili cu traiul.

Interpretarea arbitrară a faptelor le este proprie şi altor interlocutori la „masa rotundă”. De pildă, G. Malarciuc spune că republica rămîne fără alimente, ba mai declară, că „republica e sleită de forţe”. Putem conchide, că oamenii la noi aproape că duc foame. Dar a afirma aşa ceva înseamnă să denaturezi adevărata stare de lucruri. Care-i însă, cea adevărată?

Cu rezolvarea problemei alimentare – şi din acest lucru nu se face secret – stăm mai prost decît am dori. Sînt cunoscute cauzele rămînerii în urmă, precum şi măsurile, care se iau în sectorul agrar pentru sporirea producţiei de alimente, inclusiv animaliere. Masa noastră trebuie să devină mai bogată. Dar să afirmi, cum că în prezent oamenii muncii duc foame e o profanare. Plenara CC al PC al Moldovei, care a avut loc recent şi care a discutat mersul realizării Programului alimentar, a schiţat măsuri concrete pentru realizarea lui.

Lipsa analizei profunde a situaţiei, care se crează într-o sferă sau alta, operarea cu date întîmplătoare i-au lipsit pe participanţii la convorbire de posibilitatea de a ajunge la aprecieri obiective, de a contura un tablou real al vieţii, şi nu unul eronat. În comparaţie cu anul 1980 în anul trecut au sporit veniturile oamenilor muncii, s-a îmbunătăţit nivelul de trai în general, natalitatea la mia de oameni a crescut de la 20,0 pînă la 21,8, durata medie a vieţii a crescut de la 65,6 pînă la 67,8 ani. Tot în această perioadă mortalitatea infantilă (la mia de nou născuţi) s-a redus de la 35,0 pînă la 25,9, iar mortalitatea generală (la mia de locuitori) de la 10,2 pînă la 9,6. Nu corespunde realităţii nici afirmaţia participanţilor la „masa rotundă”, că la zece mii de locuitori ai Chişinăului în anul 1987 au revenit doar 75 de locuri în spitale. De fapt, însă, conform datelor furnizate de Comitetul de stat pentru statistică al RSS Moldoveneşti, la data de 1 ianuarie anul curent la Chişinău avem 206,1 paturi la 10 mii de locuitori. Desigur, acestea nu-s cifre, cu care ne-am putea mîndri, – mai este nevoie de eforturi considerabile pentru a normaliza starea de lucruri. Însă ea se schimbă spre bine. Şi drept mărturie serveşte, întîi de toate, creşterea nivelului de trai al poporului.

Publicaţia conţine multe imprecizii privind caracterizarea proceselor de dezvoltare economică, spirituală şi culturală a republicii, conţine raţionamente tendenţioase. G. Malarciuc, de eczemplu, susţine, că pentru construcţia uzinei de microcalculatoare din Chişinău s-a rezervat aproape o mie de hectare de soluri cernoziomice. De fapt, nemijlocit pentru construcţia uzinei s-au repartizat ceva mai mult de 80 de hectare de terenuri accidentate. A vorbit scriitorul şi despre „birocraţii” de la comitetul de stat pentru cinematografie al republicii, care au interzis, chipurile, rularea filmului „Domni şi slugi”. Adevărul e că tirajul filmului (varianta rusă) a fost gata la timpul stabilit de normativele tehnologice şi a fost ecspediat fără întîrziere la direcţia pentru difuzarea filmelor. Varianta moldovenească într-adevăr n-a fost gata la timp… din vina autorului tecstului moldovenesc G. Malarciuc. Cît priveşte alte chestiuni, atinse de scriitor şi legate de abuzurile comise de Comitetul de stat pentru cinematografie al RSS Moldoveneşti, Biroul CC al PC al Moldovei le-a dat apreciere principială, informînd despre aceasta opinia publică. Dar vorba e că filme bune pe parcursul restructurării nu prea avem.

Un loc aparte în cadrul discuţiei la „masa rotundă” a revenit întrebării referitor la lipsa în biblioteci a cărţilor în limba moldovenească. Da, scriitorii au tot dreptul să fie îngrijoraţi de acest lucru şi am putea doar să salutăm această cointeresare a lor, dacă dumnealor nu ne-ar fi oferit ocazia să ne îndoim de bunele lor intenţii. Nu-ţi vine parcă a crede, însă, citind materialul, fără să vrei te gîndeşti, că participanţii la convorbire nu sînt pur şi simplu prost informaţi, ci dezinformează în mod conştient cititorii. Cum să înţelegem, de pildă, afirmaţia „bibliotecile noastre n-au în fonduri cărţi moldoveneşti, mai ales cele din Chişinău”? Cine va crede această născocire? În realitate la data de 1 ianuarie 1988 în fondurile sistemelor centrale de biblioteci ale republicii literatura în limba moldovenească constituia 34 la sută. În unele raioane, ca Cernenco, Nisporeni, Călăraşi, unde locuieşte în fond populaţie băştinaşă, acest indice e de 42-55 procente.

În convorbirea la „masa rotundă” s-a vorbit şi despre alfabetul latin. Nu pricepem cum trebuie înţeles scriitorul, care n-a găsit de cuviinţă să spună, că scrisul slavon şi alfabetul slavon pe parcursul a multe secole a servit şi cultura poporului moldovenesc?

Fără a ţine cont de starea reală de lucruri au fost dicutate la „masa rotundă” şi problemele şcolii. De fapt o dicuţie ca atare nu a avut loc. Pur şi simplu s-a cerut de a transforma de urgenţă totate şcolile ruso-moldoveneşti şi toate instituţiile preşcolare micste în unităţi monolingve. Ba chiar au ecspus date, cum că în anul 1940 la Chişinău funcţionau 33 de şcoli moldoveneşti. Deşi participanţii la „masa rotundă” ar trebui să ştie, că în perioada ocupaţiei Basarabiei de către Romînia regală, cu toată populaţia multinaţională, la noi n-a eczistat nici o şcoală rusă. Predarea se făcea în limba romînă şi după legile colonizatorilor. Realitatea obiectivă astăzi nu e aşa, cum au caracterizat-o interlocutorii la „masa rotundă”. Dacă ei ar fi manifestat un interes sănătos faţă de această problemă, apoi ar fi aflat, că numai către începutul anului curent de învăţămînt în republică s-au deschis încă 26 de şcoli, inclusiv 17 moldoveneşti, 5 ruso-moldoveneşti şi 4 ruseşti, iar la Chişinău din cinci şcoli care se dau în folosinţă trei sînt moldoveneşti. De asemenea au fost predate la cheie 30 de instituţii preşcolare, inclusiv 21 moldoveneşti, 5 ruso-moldoveneşti şi 4 ruseşti.

Munca, ce se depune în republică pentru consolidarea bazei tehnico-materiale a învăţămîntului public, va permite satisfacerea peste un timp oarecare a dorinţei părinţilor şi elevilor de a alege limba studiilor în şcoli şi a educaţiei copiilor în instituţiile preşcolare.

Trebuie să mai menţionăm următoarele. De ce persoanele adunate la „masa rotundă” consideră, că transformarea şcolilor ruso-moldoveneşti în monolingve este unica formă, ce răspunde intereselor societăţii noastre multinaţionale? Parcă toţi la noi se pronunţă pentru şcoli monolingve? Nu credem să fie tocmai aşa. Să ne amintim ce spunea V. I. Lenin – doar nici el nu împărtăşea această opinie. Ar trebui încă şi încă o dată să cîntărim toate, să pătrundem în miezul lor. Şi ar fi bine, dacă participanţii la convorbire la aceasta, ar analiza problema din toate punctele de vedere.

Discuţia la „masa rotundă” a săptămînalului a dat în vileag şi altă particularitate a ei. Făcînd din democraţie şi publicitate paravan, G. Malarciuc i-a luat apărarea unui om cu reputaţie dubioasă. „Lui Ghimpu nu i se dă cuvîntul – se revoltă dumnealui – Ghimpu este lipsit de tribună, dar el este egal în drepturi cu toţi, aşa este scris în Constituţie” [e vorba de Gheorghe Ghimpu, acum răposat, fratele lui Mihai Ghimpu, actual lider politic important de la Chişinău, fost preşedinte interimar al Republicii Moldova (linc); Gheorghe Ghimpu făcuse închisoare în perioada sovietică fiindcă participase la o organizaţie care dorea unirea Basarabiei cu România, organizaţie trădată de securitatea ceauşistă (linc)]. De fapt aşa e, dar nu trebuie să uităm că Legea fundamentală a statului nostru interzice activitatea căreia i s-a dedat Ghimpu – propaganda naţionalizmului şi extremizmului.

Publicaţia „Restructurarea nu are alternativă”, fără îndoială, a apărut în paginile săptămînalului nu întîmplător. Ea mărturiseşte cu prisosinţă că organizaţia de partid şi conducerea redacţiei nu au obiceiul să-şi analizeze în mod critic activitatea. În colectiv s-a instaurat o atmosferă de autoîncîntare şi aroganţă. E amorf colegiul de redacţie. Şi mai face oare atunci să ne mirăm, că în paginile săptămînalului nu-şi găsesc oglindire indicaţiile partidului privind problemele restructurării, ale relaţiilor dintre naţiuni şi educaţiei patriotice, că materialele lui conţin interpretări şi aprecieri subiectiviste ale unor pagini de istorie, de dezvoltare social-economică şi politică a republicii, ale politicii de cadre şi culturale?

Săptămînalul e slab orientat spre analiza profundă a procesului real de creaţie, în care este încadrată intelectualitatea artistică, spre oglindirea bine conturată, multilaterală a restructurării din sfera culturii. Vorbind despre activitatea Uniunii Scriitorilor, gazeta deseori se limitează la oglindirea activităţilor ei, şedinţelor şi întîlnirilor. În acelaş timp lipseşte analiza operelor literare de pe poziţiile partinităţii, caracterului popular, orientării ideologice. În afara atenţiei săptămînalului rămîn problemele măiestriei scriitoriceşti, conţinutului operelor, căutărilor unor teme noi, neordinare [neobişnuite], precizării rolului şi responsabilităţii condeierilor şi artiştilor în opera de restructurare a conştiinţei şi psiholojiei oamenilor, de ridicare a culturii relaţiilor dintre naţiuni. Multe publicaţii ţipătoare, orientate spre un efect de foc de artificii, deseori îi dezorientează pe cititori, nu contribuie la consolidarea forţelor pe platforma constructivă întru rezolvarea problemelor actuale. gazeta oglindeşte insuficient viaţa altor uniuni de creaţie – a pictorilor, cineaştilor, compozitorilor, oamenilor de teatru, precum şia ctivitatea artiştilor amatori.

Se face observată şi tendinţa redacţiei de a-şi asuma dreptul de monopol în opiniile asupra unor probleme serioase, rolul de lider al mijloacelor de informare în masă ale republicii, încercarea repetată de a se opune altor publicaţii.

Timpul acesta primenitor a dat un impuls puternic noilor gînduri, idei, propuneri. Apar în această cale denaturări şi ecscese. Dar ele au un caracter diferit. Da, noi învăţăm democraţia, învăţăm să discutăm, dar, după cum scria gazeta „Pravda”, nu trebuie să ne conducem de teza: „odată ce acum e publicitate, ce vreau aceea strig şi cum vreau aşa o întorc”.

Nu putem afirma că „LA” nu oglindeşte unele probleme ale restructurării. Dar, judecînd după materialele ei, colegiul de redacţie încă n-a reuşit să-şi formeze o atitudine justă, partinică faţă de problemele puse pe ordinea de zi de interesele actualei perioade a primenirilor. Aceasta e o dovadă a lipsei de combativitate a organizaţiei primare de partid din acest colectiv, a insuficienţei conducerii organului său de presă de către Uniunea Scriitorilor şi Ministerul Culturii. Sperăm, că aceste organe sînt conştiente de măsura responsabilităţii lor în faţa timpului şi vor ajuta colectivul de ziarişti să imprime cuvîntului tipărit ponderea adevărată. Considerăm, că redacţia, folosind la macsimum potenţialul său de creaţie, va contribui la rezolvarea sarcinilor de dezvoltare economică şi socială, de educaţie internaţionalistă şi patriotică. Şi în această operă ea se va conduce de cerinţele aprtidului cu privire la aceea, că presa este instrumentul de mobilizare a maselor la traducerea în viaţă a sarcinilor, pe care le-au pus în faţa noastră aceste timpuri remarcabile.

Mai citeşte alte articole din presa basarabeană din perioada restructurării gorbacioviste la pagina RSS Moldovenească 1988-1990.

 

One Response to “Septembrie 1988: „Moldova Socialistă” se luptă cu emoţiile”

  1. CiGriArg Says:

    Reblogged this on GriArg and commented:
    Am promis să revin cu articole despre tata și despre anii în care lupta pentru identitatea românească în Basarabia avea vigoarea și sinceritatea pe care i-o dădeau „copiii foametei”, copiii crescuți în vitregia anilor staliniști. E un proiect mai vechi, fragmentat de explozia evenimentelor nefericite din ultimii ani, proiect valabil însă, la care voi contribui cu adevărat, când voi fi adunat toate fragmentele launloc. Până atunci, cu recunoștință pentru istoricul Marius Miioc,  pentru munca, cercetarea atentă și sensibilitatea față de evenimentele din stânga Prutlui, repostez acest articol, găsit, analizat și transcris cu litere românești de către dl Marius Mioc, preiau de pe blogul dumnealui un articol în care este vizat și tata. Sibliniez, din rațiuni lesne de înțeles, alineatul în care este criticat Ion Ciocanu, dar precizez că trebuie citit întregul articol (de fapt, întregul șir de articole din acea perioadă), pentru a putea înțelege adevărata putere distructivă a campaniilor de presă (presa fiind de partid, în cea mai mare parte) din această categorie și sensul rezistenței celor care se opuneau politicii partidului.

    Citez de pe blogul dlui Marius Mioc:

    Publicaţia (Literatura și Arta – n. n., A. G) tratează unilateral esenţa restructurării, reducînd-o doar la problemele dezvoltării culturii naţionale. Mai mult, discuţia are loc nu de pe poziţii de teorie literară, ci de pe poziţii conceptual-politice, ba încă şi greşite. Cît trage la acest cîntar, de eczemplu, afirmaţia lui I. Ciocanu, cum că în republică “denaţionalizarea se face programat”, sau afirmaţia lui V. Beşleagă, că “sistemul birocratic se împotriveşte oricărei prosperări naţionale”? Afirmaţiile acestea, după gradul lor de iresponsabilitate, nu-şi află precedent. E tocmai locul să ne amintim cuvintele lui M. S. Gorbaciov, spuse la Conferinţa a XIX-a unională de partid: “Viaţa a conformat justeţea ideii puse la baza organizării marii noastre Uniuni – conjugarea, unirea eforturilor au îngăduit fiecărei naţiuni şi societăţii în ansamblu să-şi accelereze cu mult înaintarea, să cucerească noi culmi ale progresului istoric. Cu toate greutăţile, întîlnite în calea noastră, astăzi constatăm, că această Uniune a rezistat verificarea timpului. Ea continuă să rămînă premiza decisivă a dezvoltării în continuare a tuturor popoarelor noastre”.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s