Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Unul din huligani am fost eu Februarie 12, 2014


unuldinhuligani_ExpMag27_91Redau un articol publicat de mine în „Expres Magazin” nr. 27/1991. Articolul era o replică la un alt articol, „Lovitura de stat s-a pregătit şi la frontiera cu Ungaria”, semnat de cpt (r) I. Popescu şi publicat în „Expres Magazin” nr. 20/1991. Unul din inculpaţii procesului revoluţiei din Timişoara (osîndit în final la 15 ani închisoare) era colonelul Ion Popescu, şef al Inspectoratului Timiş al M.I. Mă întreb dacă el este sau nu autorul articolului la care am replicat – coincide numele, dar nu şi gradul. Distanţa mare (7 săptămîni) de la primul articol la publicarea replicii se datoreşte faptului că revista „Expres Magazin”, condusă de Ion Cristoiu, vîrful de lance al campaniei de falsificare a istoriei revoluţiei (linc), n-a dorit iniţial să publice replica mea. Abia după ce am dat telefon revistei, în numele asociaţiei „17 Decembrie” Timişoara a răniţilor şi familiilor îndoliate din revoluţie (în cadrul căreia înfiinţasem Comisia pentru Adevăr şi Dreptate), am cerut imperativ să vină la telefon Ion Cristoiu şi l-am luat la rost pe un ton revoluţionar, a acceptat individul să publice şi replica mea. Pentru început, prezint articolul lui I. Popescu, care a pricinuit replica mea. Cu litere cursive între paranteze drepte e un comentariu al meu de acum.

Cpt. (r) I. Popescu: Lovitura de stat s-a pregătit şi la frontiera cu Ungaria

În august 1989, g-ral Iulian Vlad a făcut demersuri la M.Ap.N. pentru preluarea de către M.I. a pazei graniţelor, scop în care l-a vizitat pe g-ral mr Ştefan Guşe, şeful M.St.M. Aceste demersuri erau motivate de informaţiile care demonstrau că organizaţii maghiare, din România şi din străinătate, pregătesc o lovitură antiromânească ce urma să fie înfăptuită cu forţe paramilitare masive, în scopul ruperii Ardealului din trupul ţării. Atunci era deja conturată platforma UDMR, publicată imediat după 22 decembrie 1989 dar, întîmplător, antedatată. Din partea Ungariei acţiunea era condusă, după informaţiile adunate de organele româneşti de contrainformaţii pînă la revoluţie, de doi membri ai corpului diplomatic al Ungariei în România. (Dacă planurile au fost dejucate, aceasta se datorează numai faptului că populaţia României a transformat diversiunea antiromânească în răscoală anticomunistă, iar armata şi trupele M.I. au trecut de partea populaţiei. Fără această unitate de acţiune e foarte probabil ca aceste planuri să fi reuşit.)

În septembrie-noiembrie 1989, organele grănicereşti înfruntau zilnic cîte 50-100 de treceri frauduloase la frontiera cu Ungaria. Majoritatea erau români, care căutau o cale spre Occident, dar şi mulţi maghiari. La 12 octombrie ’89, împuternicitul maghiar al graniţei de est, col. Janos Pál, a comunicat organelor de graniţă româneşti că, avînd în vedere numărul mare de cereri de returnare a celor trecuţi fraudulos în Ungaria (exista o convenţie ce prevedea returnarea celor ce nu se declarau refugiaţi politici), partea maghiară nu mai poate face faţă situaţiei şi nu va mai respecta întocmai înţelegerea.

În aceeaşi perioadă, toţi conducătorii administraţiei locale din localităţile ungureşti aflate în apropierea graniţei cu România au fost înlocuiţi cu ofiţeri din ministerul de interne maghiar.

Urmare a nerespectării întocmai a tratatului bilateral, ungurii aduceau grupuri masive, între care persoane neidentificate, nenominalizate, determinîndu-le să treacă înapoi în România. Cu aceste grupuri au trecut, probabil, majoritatea agenţilor care au devastat la Timişoara: agenţi unguri şi de alte naţionalităţi, instruiţi în terorism şi diversiune în ţări din Occident. Dovezile concrete au existat, dar au fost sustrase din arhive, din ordin, cu ajutorul colonelului Gh. Miriţă, şeful arhivelor [la vremea respectivă, cunoscîndu-se faptul că în arhive nu există dovezi cu privire la acţiunea agenturilor străine în revoluţie, se căuta o explicaţie propagandistică pentru lipsa dovezilor. Acum, că a trecut aproape un sfert de veac de la revoluţie şi se poate minţi mai cu tupeu, se pretinde că există „zeci de rapoarte” despre implicarea agenţilor străini, cum e cazul de pildă cu un articol din 9 februarie 2014 de pe saitul Ziarişti online – linc, unde de altfel sînt nominalizat ca persoană care mă încăpăţînez să contest asemenea dovezi de netăgăduit]. O mulţime de ofiţeri de grăniceri cunosc aceste fapte şi sper că vor vorbi. Căci diversiunea de la graniţă, apoi deschiderea graniţelor, au produs ţării pagube enorme, încît pot afirma fără exagerare că poporul acesta va munci zeci de ani să le plătească. Nu contestăm că aceasta a fost probabil o scînteie pentru revoluţia care a dus la căderea clanului Ceauşescu. Dar această scînteie are şi o altă faţă, care va trebui analizată în numele adevărului istoric.

Între 20 noiembrie şi 1 decembrie ’89, s-au produs mai multe incidente grave de frontieră, care erau, evident, bine pregătite: fuga unor ciobani cu 2000 de oi şi alte bunuri; fuga Nadiei Comăneci şi a însoţitorilor ei. În urma acestor incidente, s-au deplasat în zonă Postelnicu, ministrul de interne, însoţit de generalii Milea şi Vlad, precum şi procurorul general Nicolae Popovici. Această inspecţie simandicoasă, desfăşurată în condiţii neobişnuite (au fost duşi cu tractorul, au mers şi prin noroi pînă la genunchi), a constatat numeroase nereguli, în special în privinţa condiţiilor de hrană, cazare şi dotare a trupelor. S-au luat măsuri: multe cadre au fost sancţionate, destituite. Au fost chiar şapte arestări. Aceasta a creat o stare şi mai mare de nemulţumire, de revoltă, în rîndul celor ce trebuiau să asigure paza graniţei, precum şi în miliţia şi primăriile din zonă, deoarece muştruluiala, sancţiunile şi demiterile i-au atins şi pe ei. Astfel a slăbit şi mai mult paza graniţelor, au fost zdruncinate şi autorităţile administrative din zonă. (În timpul acestei inspecţii, Postelnicu nu-l băga în seamă pe Iulian Vlad, iar cînd trebuia să i se adreseze, ţipa la el în faţa subalternilor.)

Toate acestea au favorizat mişcările ce au urmat, făcînd posibilă ulterior atacarea, inclusiv a unităţilor militare din zonă, cu arme de foc şi sticle incendiare, pentru a le provoca să tragă.

După 22 decembrie, declarîndu-se graniţele deschise, s-au putut evapora atît agenţii şi diversioniştii străini infiltraţi, cît şi unii dintre ofiţerii de securitate care îi urmăriseră şi aveau date despre ei şi care se simţeau în pericol văzînd ce se petrece în ţară. Tot aşa s-a plătit şi datoria contractată de anumite persoane particulare, devenite între timp persoane oficiale, faţă de ţara vecină şi prietenă: sute, dacă nu mii de vagoane de cherestea şi alte bunuri, din toate depozitele din Transilvania, au luat drumul Ungariei. Marfa era cumpărată direct din depozite, expediată urgent, o parte fiind oprită în Ungaria, alta vîndută de unguri (o luau de la noi la preţuri ridicole) în Germania. Acţiunea făcea parte dintr-un plan mai general, care urmărea aducerea ţării în stare de faliment.

Sper că şi alţi ofiţeri care ştiu aceste fapte vor scrie la ziare, pentru a dezvălui opiniei publice adevărul afirmaţiilor mele şi a-l completa cu noi fapte.

(„Expres Magazin” nr. 20 din 20 mai 1991)

Iată şi replica mea:

Unul din huligani am fost eu

Domnule Cristoiu,
Vă scriu în urma apariţiei, în „Expres Magazin” nr. 20/1991, a articolului „Lovitura de stat s-a pregătit şi la frontiera cu Ungaria”. Sînt membru al asociaţiei „17 Decembrie” Timişoara.

După citirea articolului am rămas nedumerit: Nadia Comăneci este spioană maghiară sau KGB ? Dar oile care au trecut fraudulos graniţa ?

Noi, la asociaţia „17 Decembrie”, avem adunate vreo 300 de mărturii despre revoluţie (fiecare membru, la înscriere, a dat o declaraţie). Domnii ziarişti, înainte de a face tot felul de speculaţii, ar putea trece şi pe la noi. Asta dacă nu cumva ne consideră nişte tîmpiţi care nu-şi pot da seama de „adevărata” desfăşurare a evenimentelor.

Se scrie în articol că unităţi militare au fost atacate cu arme de foc. Din cîte ştiu, au existat într-adevăr arme de foc care au ajuns pe mîna revoluţionarilor. Acest lucru a făcut ca, pentru mulţi dintre membrii organelor de represiune, frica faţă de popor să devină mai mare decît frica faţă de şefi, ceea ce a contribuit la căderea lui Ceauşescu. Însă despre atacarea unităţilor militare cu arme de foc n-am auzit. Nu pretind la cunoaşterea adevărului absolut, de aceea cer revistei „Expres Magazin” să precizeze:

– care unitate militară a fost atacată cu arme de foc înainte de 22 decembrie?
– cînd şi în ce împrejurări s-a întîmplat asta?
– ce dovezi există despre aceasta?

Chiar dacă asemenea caz a existat (ceea ce nu cred), există o mulţime de alte cazuri cînd cei care au tras nu pot invoca nici legitima apărare, nici stăvilirea actelor de vandalism. De multe ori s-a tras fără somaţie.

Fiindcă s-a scris atîta despre huliganii care au acţionat în Timişoara, vă fac o mărturisire: unul din huligani am fost eu. Am instigat lumea la violenţă împotriva miliţienilor fiindcă aşa am considerat necesar. În 16 decembrie oamenilor le era încă frică. Pentru ca Ceauşescu să cadă era nevoie ca poporul să-şi înfrîngă teama. De aceea, unele acte de violenţă erau necesare.

În cadrul actualei campanii de măsluire a istoriei revoluţiei, care are drept scop salvarea criminalilor din decembrie 1989, se încearcă împărţirea evenimentelor din Timişoara în 2 perioade: înainte şi după 20 decembrie. Trebuie spus că, chiar din 16 decembrie, demonstranţii cîntau „Deşteaptă-te române!”, „Hora Unirii”, strigau către miliţieni „Uniţi-vă cu noi!”, „Şi voi sînteţi români!”. Mai trebuie spus că teoria cu Timişoara – oraş liber din 20 decembrie, teorie care are meritul de a măguli orgoliul local al timişorenilor, are şi un cusur: e falsă. Pe 22 decembrie la ora 11 (după moartea lui Milea!) generalul Guşe încerca să-l trimită în faţa Tribunalului Militar pe Viorel Oancea. Singura unitate militară care se declarase de partea revoluţiei înainte de fuga lui Ceauşescu era U.M. 01955 (unde lucra şi Oancea). Retragerea armatei în cazărmi pe 20 decembrie s-a datorat faptului că trupa nu mai putea fi stăpînită, existînd primejdia fraternizării ostaşilor cu demonstranţii.

(„Expres Magazin” nr. 27/1991)

Mai citeşte:
16 decembrie 1989: manifestanţii n-au fost totdeauna mioritici şi nici nu trebuiau să fie mioritici (2 video)
Ion Cristoiu, vîrful de lance al campaniei de falsificare a istoriei revoluţiei
Revista “Zig-Zag”, iniţiatoarea campaniei de falsificare a istoriei revoluţiei
Ion Cristoiu şi Jurnalul Naţional continuă dezinformările
Martie 2005: Ion Cristoiu cere moartea procurorului Dan Voinea
O întrebare a presei chişinăuene: Pentru cine lucrezi, maestre Cristoiu?
Ion Cristoiu e în sfîrşit sincer
Timişoara – oraş liber în 20 decembrie 1989. Mit sau realitate?

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s