Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

M-am mirat cu cîtă ură vorbea Veverca cu noi Februarie 9, 2015


copertarcumafostDin cartea mea “Revoluţia din Timişoara aşa cum a fost”, tipărită în 1997, redau declaraţia doamnei Mihaela Ferkel-Şuteu, văduva lui Ştefan Alexandru Ferkel-Şuteu, ucis în 17 decembrie 1989 în Calea Girocului din Timişoara.

Ştefan Alexandru Ferkel-Şuteu s-a născut în 13 octombrie 1946 la Timişoara. În decembrie 1989 era sudor la I.M.A.I.A.

Mihaela Ferkel-Şuteu s-a născută în 19 ianuarie 1954 la Sibiu. În 1989 lucra ca lăcătuşă la I.M.A.I.A., în 1995 cînd i-am luat declaraţia de mai jos, era pensionată medical. Are 3 copii.

În 17 decembrie pe la prînz soţul s-a întors de la lucru (deşi era duminică trebuiau să lucreze). Mi-a spus că a trecut pe la casa lui Tokes unde a văzut multă lume, dar nu a stat. Spunea că a vorbit şi cu colegii despre cele întîmplate în oraş.

Eu trebuia să merg la farmacia din centru după nişte medicamente, iar soţul mi-a spus: „Cum să te duci singură, tu nu ştii ce se întîmplă în oraş?”. Am plecat împreună.

Am mers pe jos spre Centru, trecînd şi pe la Tökes. Aici era mult tineret. Se spunea că Tokes a fost dus şi că este bine ca lumea să meargă în centru.

Ajungînd în centru am văzut pe treptele catedralei multă lume care cînta „Deşteaptă-te române”. În faţa Consiliului Municipal erau măini militare, TAB-uri şi soldaţi cu căşti şi scuturi. Grupuri de oameni erau la cinema Capitol şi la peşti, şi aceştia cîntînd „Deşteaptă-te române”.

Farmacia era închisă. Librăria Eminescu era spartă, iar mormane de cărţi despre Ceauşescu erau arse.

Soţul s-a întîlnit cu fostul primar din Denta, cu care fusese coleg de şcoală. Au discutat despre cele ce se întîmplă în oraş, fostul primar spunea că lumea e nemulţumită.

Sus se învîrtea un elicopter. Deja se întunecase (ora 18-18,30) cînd un grup de ţigani a spart alimentara, scoţînd afară lăzi cu băuturi şi împrăştiind pe jos zahăr şi făină.

Am vrut să mergem acasă. În faţa operei era un grup care cînta „Deşteaptă-te române”. Acel grup a început să scandeze „Jos dictatura”. De pe strada Alba Iulia a venit un grup de soldaţi trăgînd focuri de avertisment. Noi am mers spre Modex. Soţul a strigat către soldaţi: „nu trageţi, sînteţi fraţii noştri”.

Am vrut să luăm firobuzul 15 de lîngă poştă, ca să ajungem acasă. Şoseaua de lîngă Continental era blocată de soldaţi şi nu am putut trece.

Am luat-o spre casă pe jos. Cînd am ajuns în Calea Girocului am văzut foarte multă lume adunată.

La viaduct unde întoarce firobuzul 15 erau şase tancuri părăsite. În zona respectivă erau săpături şi tancurile nu putuseră trece. Lumea vorbea că cei din tancuri coborîseră fără să opună rezistenţă. A început şi aici să se cînte „Deşteaptă-te române” şi Jos Ceauşescu.

După viaduct la vreo 10-15 metri era un TAB mic, pe TAB erau 5-6 soldaţi (dintre care unul cu mustaţă) care trăgeau. După primul foc oamenii au început să strige „fraţilor, nu trageţi, sînteţi români de-ai noştri”. Nu am văzut ca cineva să fi agresat militarii. Aceştia au tras în mulţime. Lîngă noi a căzut un om (am aflat mai tîrziu că era Dumitru Jugănaru). Pe jos era baltă de sînge şi bucăţi de creier. Lumea fugea să se adăpostească cînd soţul a fost împuşcat în abdomen şi a căzut trăgîndu-mă şi pe mine care eram la braţ cu el.

Oamenii l-au dus într-un apartament, de unde s-a dat telefon după salvare. Salvarea n-a venit.

Am rugat pe cei din jur să ne ducă careva cu maşina pînă la spital, dar toţi erau îngroziţi şi au refuzat. În spatele blocului se construia. Am luat o placă de la şantier şi l-am pus pe soţul meu pe ea. Cîţiva bărbaţi m-au ajutat să-l duc la spitalul judeţean.

Cînd l-au împuşcat pe soţul meu era cam ora 19,30 , iar la spital am ajuns pe la 21,30 (am mers încet fiindcă soţul se plîngea de dureri).

Nu am fost lăsată să intru în spital şi am stat în curte cîteva ore, nădăjduind că voi afla cîte ceva despre soţ. Am văzut salvări venind mereu cu răniţi şi m-am îngrozit, se auzeau mereu rafale.

Pe la 2,30 noaptea am ajuns acasă. Dimineaţa la 6,30 am mers iar la spital unde m-am întîlnit cu Bărbat Ion (finul părinţilor mei), care venise pentru cumnata sa Lepa. Nimeni nu voia să ne dea informaţii despre răniţi, toţi erau speriaţi.

Pe la 11,30 spitalul a fost înconjurat de miliţie. Maiorul Veverca Iosif a venit în curte, unde eram vreo 20-30 de persoane care aşteptau veşti şi ne-a ameninţat că dacă nu părăsim locul ne împuşcă. M-a mirat cu cîtă ură vorbea Veverca cu noi. Alături de Veverca acţiunea de înconjurare a spitalului era condusă de un alt maior care avea ochelari cu rame aurii.

Pentru a afla ce s-a întîmplat cu soţul cumnatul a luat legătura cu o asistentă din spital, care a spus că nu li se dă voie să urce de la un etaj la altul.

Marţi (19) m-am dus la servici (I.M.A.I.A.) să anunţ că voi lipsi de la lucru. Întreprinderea era păzită de gărzi patriotice care n-au vrut să mă lase să intru pînă nu au telefonat directorului Bumbar. L-am anunţat pe maistru. Cînd să plec la poartă n-am fost lăsată să ies, directorul Bumbar a spus să fiu dusă la el. Aici era securistul fabricii care m-a înjurat şi m-a întrebat ce-am căutat acolo. I-am spus că ieşisem în oraş pentru medicamente. Securistul mi-a zis că nu e voie să se meargă în grupuri pe stradă. Cînd mergeam spre casă am fost strigată de o femeie, asistentă la spital, care-l cunoştea pe soţul meu, şi care mi-a spus că au fost furate cadavrele.

Abia joi după-masă am putut intra în spital. Am spus la poartă că-l caut pe Ferkel-Şuteu. Mi s-a spus că nu este pe listă, să caut la alte spitale. Am răspuns că n-am ce să caut în altă parte, că eu aici l-am adus şi aici l-am înregistrat. Mi-am dat seama că soţul a fost printre cei duşi şi că registrele au fost distruse.

După căderea lui Ceauşescu cumnatul s-a dus la doctorul Dressler de la medicina legală, care i-a spus că îşi aminteşte de soţul meu. Doctorul Dressler, fără să vadă poza a putut să-l descrie pe soţul meu, inclusiv cămaşa cu care era îmbrăcat. Cadavrul soţului nu l-am mai văzut niciodată.

În 1990 am aflat că la Procuratura civilă se pot consulta fotografiile celor bănuiţi că au reprimat revoluţia. Am fost acolo şi mi s-au dat nişte teancuri de poze, dar nu era printre ele nici Veverca, nici cel cu rame aurii. Ştiam că miliţianul care păzise spitalul se chema Veverca şi am întrebat unde este poza lui Veverca iar procurorul mi-a spus că nu o voi găsi acolo.

Mihaela Ferkel-Şuteu, 17 iulie 1995

Notă: Maiorul de miliţie Iosif Veverca a fost inculpat în procesul de la Timişoara şi condamnat la 15 ani închisoare, după ce s-a dovedit vinovat de uciderea tînărului Ianoş Paris. A scăpat de închisoare printr-o graţiere a lui Ion Iliescu (linc).

Mai citeşte alte declaraţii din revoluţia timişoreană la pagina Revoluţia timişoreană (mărturii).

 

One Response to “M-am mirat cu cîtă ură vorbea Veverca cu noi”

  1. Dan Petre Says:

    Intr-o tara normala, Revolutia ar fi invins, punctul 8 al Proclamatiei ar fi devenit lege, iar criminalii ar fi platit cu varf si indesat. Din pacate Revolutia a fost confiscata in ziua de 22 decembrie, activistii ne conduc iar criminalii ii sfideaza pe parintii eroilor. Asta este 😦


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s