Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Rolul Frontului în zilele revoluţiei, explicat de Silviu Brucan. „Este important ca cetăţenii patriei noastre să cunoască cu exactitate şi precizie filmul evenimentelor care au dus la înfrîngerea bandelor ceauşiste” Februarie 16, 2015


Brucan_Adev160190_1În ziarul „Adevărul” din 16 ianuarie 1990 e publicat un interviu acordat de Silviu Brucan ziaristului Romulus Căplescu. Îl redau mai jos. Cu litere cursive între paranteze drepte am inserat comentarii ale mele. Interviul era publicat după a 2-a încercare de înlăturare a regimului Iliescu de la conducerea României, anume mitingul din 12 ianuarie 1990 (linc). În acest context în care legitimitatea FSN de a conduce România era contestată, Silviu Brucan a ţinut să arate opiniei publice rolul pe care FSN l-ar fi jucat pentru răsturnarea dictaturii. Alte extrase din presa românească din perioada revoluţiei ori imediat următoare pot fi găsite la pagina Presa românească 1989-1990 (linc).

„Poporul român are dreptul să cunoască rolul Frontului în zilele Revoluţiei”
declară Silviu Brucan într-un interviu acordat în exclusivitate ziarului „Adevărul”

Sediul Frontului Salvării Naţionale şi al Guvernului este departe de a fi un edificiu obişnuit. În afara unei activităţi de o intensitate căreia cu greu i s-ar putea găsi un termen de comparaţie, pentru că uriaşe sînt dificultăţile pe care le au de rezolvat noile autorităţi, ca urmare a dezastrului lăsat în urmă de fosta dictatură, se poate spune că există aici o adevărată universitate, unde se învaţă „pe viu” lecţia democraţiei, tot aici fiind şi locul de interferenţă a unor trasee diplomatice din toate zările lumii. În holul şi pe coridoarele Palatului din Piaţa Victoriei este o forfotă neîntreruptă, se perindă şi se încrucişează delegaţii din toate regiunile ţării, cetăţeni de vîrste şi profesiuni din cele mai diferite, ziarişti de la marile cotidiane şi de la posturile de radio şi televiziune de pe întreg globul, oameni politici şi diplomaţi de frunte din ţări ale Europei şi din afara ei. În asemenea condiţii excepţionale, se adoptă hotărîri de capitală însemnătate pentru viitorul ţării, se discută şi sînt în curs de perfectare proiectul de Constituţie şi proiectul legii electorale, locul legiuirilor scelerate sau aberante de pînă acum este luat de altele cu totul noi, democratice, se stabilesc programe de activitate ale tuturor resoartelor şi departamentelor, se caută să se îndrepte din mers unele greşeli mai mult sau mai puţin inerente tensiunii la care se lucrează…

În ciuda unei tensiuni reflectînd fidel travaliul enorm ce se desfăşoară la acest „dispecerat central” al Revoluţiei, profesorul Silviu Brucan, membru al Biroului Executiv al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, preşedintele Comisiei pentru politică externă din cadrul Frontului, a găsit răgazul de a răspunde, în exclusivitate, unor întrebări ale ziarului „Adevărul”.

– Există numeroase versiuni cu privire la zilele incandescente ale Revoluţiei. Întrucît ştim că aţi fost un participant direct la aceste evenimente, vă rugăm să clarificaţi cum s-au desfăşurat în realitate lucrurile, pentru a avea astfel, pentru prima oară, versiunea care respectă adevărul istoric, mergînd pe firul întîmplărilor ce au început la 21 decembrie 1989, la Bucureşti. [de remarcat că pentru redacţia „Adevărul” întîmplările revoluţiei au început abia în 21 decembrie la Bucureşti, ceea ce se întîmplase la Timişoara fiind nesemnificativ. Acest lucru e consistent cu politica din acea vreme a FSN de minimalizare a evenimentelor revoluţionare din Timişoara, unde FSN nu numai că nu avusese nici o contribuţie, dar avea în componenţa sa persoane care în mod activ se opuseseră revoluţiei la Timişoara – de pildă generalii Stănculescu şi Chiţac, ca să vorbim doar de persoane a căror activitate e confirmată prin hotărîre judecătorească definitivă]

– În ziua de 21 decembrie eram încă sub stare de arest la domiciliu, cu doi miliţieni la poartă şi o bandă de agenţi ai Securităţii, care mă urmăreau pas cu pas, ori de cîte ori ieşeam din casă. Dar Petre Roman se afla în noaptea de 21 decembrie în mijlocul tinerilor care înfruntau gloanţele în jurul hotelului „Intercontinental”, unde mulţi dintre ei au căzut. Vineri, 22 decembrie, Roman, profesor la Politehnică, pornea în fruntea studenţilor săi spre Piaţa Palatului, reuşind să pătrundă în clădirea fostului Comitet Central al partidului Comunist Român cu primul grup de tineri şi cu generalul Voinea, comandantul trupelor din Piaţa Palatului, prima unitate care a fraternizat cu revoluţionarii.

Ceauşescu fugise cu elicopterul pe la ora 13,00, aşa încît intrarea primului grup pomenit mai sus a avut loc imediat. Petre Roman a fost acela care, aflat în jurul orei 14,00 în grupul manifestanţilor de pe balconul Comitetului Central, a rostiti o frază istorică: „Astăzi, 22 decembrie, dictatura lui Ceauşescu a fost doborîtă. Proclamăm puterea poporului”.

Pe la ora 3 după-amiază, Roman, împreună cu generalul Voinea şi generalul Chiţac, actualul ministru de interne, însoţiţi de studenţi, s-au îndreptat spre studioul televiziunii. Acolo a venit şi Ion Iliescu. [Remarc trecerea sub tăcere, de către Silviu Brucan, a episodului cuceririi televiziunii de către revoluţionari (linc), care a fost anterior vizitei lui Petre Roman şi lui Ion Iliescu la TVR, cît şi intrarea TVR în emisie cu Mircea Dinescu şi Ion Caramitru] În ce mă priveşte, pe la ora 2, vecinii au năvălit în curtea mea din strada Izbiceni, cartierul Dămăroaia, strigînd: „Ceauşescu a fugit!”. Cei doi miliţieni de la poartă dispăruseră. Un vechi prieten, Stan Eduard, a sosit atunci cu maşina şi ne-am dus repede la studioul de televiziune. Acolo ne-am întîlnit cu toţii pentru prima dată. Şi, după o scurtă consfătuire, am plecat cu maşini militare la Comitetul Central, unde urma ca la ora 5 să avem o primă întîlnire cu alţi viitori membri ai Consiliului Frontului.

– Despre cine anume este vorba?

– Acolo aşteptau generalul Militaru, Mazilu şi alţii. Ne-am retras într-un birou de la etajul I şi am ţinut prima şedinţă de constituire a Consiliului Fruntului Salvării Naţionale. Scena a fost înregistrată pe bandă video de Adrian Sîrbu [viitorul patron al ProTV şi Mediafax] şi este exact înregistrarea pe care cei de la canalul 3 al televiziunii franceze au furat-o de la omul căruia Adrian Sîrbu i-a încredinţat caseta. Ne-am întors seara la studioul de televiziune, de data aceasta circulînd într-un tanc, în care s-a tras de cîteva ori pe traseu.

– Într-adevăr palpitant. Şi ce s-a întîmplat mai departe?

Brucan_Adev160190_2

– Vineri noaptea, împreună cu Mazilu, am redactat primul comunicat al Frontului Salvării Naţionale, pe care l-a citit la Televiziune Ion Iliescu, în jurul orei 12 noaptea. [vezi pe acest blog înregistrarea comunicatului FSN – linc]

A doua zi, sîmbătă 23 decembrie, ne-am mutat la Ministerul Apărării Naţionale, unde am rămas cîteva zile şi nopţi. Acolo am luat primul contact cu generalii care conduceau operaţiunile contra trupelor de securitate şi a teroriştilor individuali. Situaţia pe plan militar era încă gravă. Dar ea a devenit cu adevărat critică duminică 24 decembrie. Dimineaţa la ora 6, teroriştii au efectuat un atac cu bombe incendiare şi grenade asupra studiourilor de televiziune, reuşind să dea foc la o parte din clădire – flăcările au cuprins etaje întregi – şi ameninţînd să ia cu asalt clădirea în întregime. Atacul a fost respins abia după cîteva ore de către forţele armate şi miile de studenţi care înconjurau clădirea Televiziunii, împiedicînd, virtualmente, organizarea unui atac de proporţii.

În cursul zilei de duminică am aflat cu mare uimire că în fruntea operaţiunii militare din Bucureşti, alături de generalul Guşe, se afla generalul Vlad Iulian, comandantul Securităţii, pe care-l cunoscusem în primăvară, cînd am fost arestat şi reţinut în sinistra clădire a Securităţii, de pe Calea Rahovei. Ni s-a spus că generalul Vlad trecuse de partea Revoluţiei încă de vineri noaptea [abia vineri noaptea?; luptele cu „teroriştii” începuseră seara] şi că îşi luase angajamentul să coopereze sincer cu conducerea armatei. Îl cunoscusem destul de bine pe generalul Vlad pentru ca să-mi dau seama că era cel puţin cu un cap deasupra celorlalţi generali de securitate, ca inteligenţă, cultură şi viclenie, şi îmi era teamă că, dispunînd de asemenea calităţi, putea înşela încrederea celorlalţi generali.

– În consecinţă, cum aţi procedat?

– Am cerut insistent să se convoace seara o şedinţă a Consiliului de Război, în care să am o confruntare cu generalul Vlad. Din fericire, această şedinţă a avut loc, deşi a fost o puternică rezistenţă împotriva convocării ei. La şedinţă, după ce generalii Vlad şi Guşe au făcut un raport asupra situaţiei militare, am cerut generalului Vlad să răspundă la două întrebări ale mele.

Prima întrebare a fost: de ce în declaraţia pe care aţi făcut-o la posturile de radio aţi omis ceea ce noi am considerat esenţial, şi anume să daţi un ordin expres tuturor operativilor de sub comanda dv. să înceteze focul şi să predea armele? De ce n-aţi dat acest ordin?

Generalul Vlad, cu şiretenia lui bine cunoscută, a încercat sistematic să se eschiveze de la un răspuns direct, susţinînd că declaraţia lui era categorică în ce priveşte trecerea sa de partea Revoluţiei şi că nimeni pînă atunci nu se îndoise de sinceritatea lui. I-am cerut în cîteva rînduri să răspundă la întrebarea mea şi, întrucît s-a eschivat pînă la sfîrşit, i-am declarat că nu trebuie să se mire de îndoiala mea în sinceritatea lui, deoarece ne cunoaştem dinainte şi ştiu că este un mare maestru în arta înşelăciunii.

– Şi a doua întrebare?

– A doua întrebare avea un caracter mai general. I-am spus: din toate datele pe care le avem pînă acum, reiese o pregătire minuţioasă a teroriştilor operativi ai Securităţii în ce priveşte obiectivele strategice pe care trebuie să le atace, locurle unde se întîlnesc şi de unde pornesc la acţiune, locurile unde-şi împrospătează muniţia, mijloacele de comunicare atît între ei, cît şi cu centrele de unde primesc instrucţiuni, mijloacele de transport, civile şi militare pe care le folosesc, inclusiv tunelurile subterane ale Capitalei, prin care intră şi ies tot timpul. Nu se poate ca asemenea acţiuni, locuri şi mijloace complexe să nu fi fost precizate dinainte într-un plan pentru organizarea unor operaţiuni de tip gherilă urbană. De ce în momentul în care aţi trecut de partea Revoluţiei nu aţi pus la dispoziţia conducerii armatei acest plan? De ce nu aţi dezvăluit nici unul din locurile de unde acţionează teroriştii şi nici datele necesare pentru a cunoaşte mijloacele lor de comunicare şi transport? De ce nu aţi pomenit niciodată despre tunelurile subterane prin care se deplasează aceşti terorişti?

Toată lumea din jurul mesei a putut vedea atunci cum generalul Vlad s-a înroşit, a cerut un pahar cu apă pentru a lua nişte pilule, după care a negat categoric existenţa unui asemenea plan. Strîns cu uşa, a declarat apoi că, dacă exista un asemenea plan, atunci acesta nu se afla asupra sa şi nu ştia de el.

– Ce replică i-aţi dat?

– Am replicat că este de neconceput ca într-o organizaţie de tip militar generalul comandant să nu cunoască planul operativ al trupelor de sub comanda sa. Generalul Vlad a început atunci să spună că unele unităţi erau sub comanda directă a generalului Postelnicu, ministrul de interne, sau a altor generali din ministerul respectiv şi a cerut să i se acorde încă 24 de ore ca să dovedească practic că este cu adevărat de partea Revoluţiei. A promis că va elabora un plan pentru a doua zi, în care va prevedea o serie de acţiuni de natură să aibă ca rezultat capturarea unui mare număr de terorişti din subordinea sa.

Deşi la început generalii prezenţi au fost de acord să i se acorde o asemenea şansă, şedinţa Consiliului de Război din seara aceea a avut drept rezultat că ei şi-au pierdut încrederea în sinceritatea generalului Vlad. A doua zi, întrucît acţiunile promise de generalul Vlad nu s-au materializat, conducerea armatei a hotărît arestarea lui [interesantă afirmaţia că conducerea armatei e cea care a hotărît arestarea lui Iulian Vlad]. Şi cu aceasta s-a încheiat cel mai primejdios capitol din istoria acţiunilor împotriva teroriştilor.

– Practic ce se urmărea prin asemenea tactici de tergiversare?

– Analizînd mai atent stratagema generalului Vlad, am ajuns la concluzia că ea era menită să-i asigure o ieşire în ambele eventualităţi. Dacă Revoluţia cîştiga bătălia, el putea demonstra că a trecut de partea ei şi deci avea dreptul să se aştepte la o judecată mai puţin aspră a acţivităţilor sale criminale. Dacă cîştiga cealaltă parte, atunci el putea să-i argumenteze lui Ceauşescu că a fost nevoit să recurgă la acest şiretlic pentru a pătrunde „sus”, la conducerea operaţiunilor, şi a putea de acolo să zădărnicească acţiunea armatei.

– După depăşirea acestui moment de cumpănă, ce curs au luat, în continuare, evenimentele?

– În aceeaşi noapte, am avut o a doua şedinţă. Ţinîndu-se seama de situaţia critică pe plan militar, la care se adăuga pericolul ca trupele de securitate ce atacau garnizoana militară unde se aflau deţinuţi cei doi tirani Ceauşescu să reuşească să pătrundă înăuntru şi să-l elibereze, s-a hotărît ca, a doua zi, luni 25 decembrie, să se organizeze procesul celor doi ceauşeşti, iar sentinţa să fie executată imediat. Ne-am dat seama că, dacă trupele de securitate ar fi reuşit să elibereze pe cei doi şi dacă un dement precum era Ceauşescu ar fi preluat comanda acestor trupe, s-ar fi ajuns la o baie de sînge, în care ar fi pierit sute de mii de oameni. Într-un cuvînt, consideraţiunile militare au prevalat asupra celor politice şi juridice. Cea mai bună dovadă că decizia noastră a fost justă a apărut luni noaptea, cînd după ce s-a anunţat la Radio executarea celor doi tirani şi s-a prezentat la Televiziune înregistrarea video a procesului, a avut loc o cotitură în situaţia militară. Trupele de securitate au început să se predea, acţiunile teroriştilor au scăzut în intensitate, atacurile asupra unor obiective strategice au încetat.

Brucan_Adev160190_3

Socot că este important ca cetăţenii patriei noastre să cunoască cu exactitate şi precizie istoria, filmul evenimentelor care au dus la înfrîngerea bandelor ceauşiste şi la instaurarea noii puteri. Este important ca ei să cunoască cu aceeaşi precizie rolul Frontului Salvării Naţionale [a cărui merite în răsturnarea dictaturii erau contestate vehement după evenimentele din 12 ianuarie 1990] şi să poată judeca pe oamenii din fruntea sa în cunoştiinţă de cauză.

– Aveţi perfectă dreptate. Aşadar, ce ne puteţi spune despre oamenii care au participat la evenimentele descrise de dv.?

– Aş vrea să încep prin a spune că mă consider privilegiat de a fi avut ocazia să lucrez, cum se spune, sub ploaia gloanţelor, cu oameni de calibrul lui Ion Iliescu şi Petre Roman. Experienţa mea mai veche în mişcarea ilegală din timpul războiului m-a învăţat că, în asemenea condiţii, legăturile omeneşti care se creează sînt indestructibile. În ce-l priveşte pe Mazilu, l-am cunoscut în ambele lui ipostaze, atît pe vremea cînd era profesor la şcolile Securităţii şi cînd ne ciocneam la puţinele discuţii ştiinţifice care aveau loc pe vremea aceea, cît şi apoi, cînd a dovedit un mare curaj şi o mare forţă morală în opoziţia lui faţă de dictatura Ceauşescu.

Dintre cei care fac parte dintr-o generaţie mai tînără, am avut bucuria să lucrez în acele zile şi nopţi cu oameni ca Gelu Voican, Cazimir Ionescu, admirabilul actor şi om Ion Caramitru, precum şi regizorul Sergiu Nicolaescu, care şi-a asumat cu un curaj unic misiunile cele mai primejdioase în zilele Revoluţiei. Dintre militari, am o mare admiraţie pentru generalul Victor Stănculescu, care mi s-a părut cel mai eficient şi, mai presus de toţi, pentru generalul Nicolae Militaru, un om care întruneşte o mare înţelepciune şi o mare fermitate, după ce s-a convins că trebuie să facă un anumit lucru. Am avut un mare noroc că în zilele acestea grele în fruntea armatei se afla generalul Militaru.

„De ce consider greşită scoaterea în afara legii a fostului partid”

– Să trecem acum, cu voia dumneavoastră, la un alt subiect nu mai puţin important. Ce părere aveţi despre decizia cu privire la scoaterea în afara legii a Partidului Comunist Român?

– Eu am declarat de la început, în articolele mele şi în interviurile de la televiziune, precum şi în declaraţiile făcute presei străine, că în România partidul comunist este terminat, că el s-a exclus singur din viaţa politică a ţării. Am încercat de două ori (în declaraţia publică pe care am făcut-o după extraordinara demonstraţie a muncitorilor din Braşov, cît şi în apelul celor şase, pe care l-am iniţiat) să determin în partid o opoziţie împotriva politicii criminale a lui Ceauşescu. Trebuie să spun că nici una din aceste acţiuni n-a avut efectul scontat în partid şi de aceea partidul comunist a rămas în conştiinţa publică indentificat cu Ceauşescu.

Ca atare, pot să înţeleg foarte bine ura tineretului şi a întregii populaţii împotriva acestui partid.

În plus, încă de acum doi ani, am prezentat la o conferinţă ştiinţifică din străinătate un studiu în care, din considerente general istorice şi sociale, am ajuns la concluzia că partidul comunist a devenit o organizaţie politică anacronică, depăşită, care nu mai corespunde cerinţelor societăţii moderne. Dar aceasta este cu totul altceva decît interzicerea sa printr-un decret. Este aici o chestiune de principiu şi o problemă de ordin uman, pentru a nu mai menţiona implicaţiile internaţionale ale unei asemenea măsuri. Interzicerea partidului este greşită principial pentru că este o măsură antidemocratică. Numai regimurile cele mai reacţionare şi cele fasciste au ilegalizat partidul comunist. Nu există în întreaga lume o ţară cu regim democratic care să ilegalizeze partidul comunist. România ar fi prima care ar face un asemenea lucru.

Ilegalizarea partidului este greşită şi pe plan uman, deoarece este vorba de aproape patru milioane de oameni care au fost membri de partid şi între care mulţi sînt oameni cinstiţi. Cunosc din experienţa personală riscurile serioase pe care le implica adoptarea unei atitudini de protest sau de critică împotriva lui Ceauşescu. De aceea, nu pot să cer milioanelor de membri de partid să fi dat dovadă de un asemenea curaj şi spirit de sacrificiu.

– Aţi vorbit şi de implicaţii internaţionale.

– La toate acestea se adaugă implicaţiile internaţionale. Nu putem să nu ţinem seama că în toate ţările vecine există partide comuniste. Prin această măsură noi jignim şi cauzăm greutăţi acestor partide. Nu se poate să nu ţinem seama că profundele schimbări care au avut loc în ultimii ani în ţările din Estul Europei au avut la originea lor venirea în conducerea Partidului Comunist al Uniunii Sovietice a unui grup reformist, în frunte cu Mihail Gorbaciov.

De aceea, la referendumul din 28 ianuarie eu voi vota împotriva ilegalizării partidului comunist [după mitingul din 12 ianuarie 1990 se anunţase că în 28 ianuarie se va convoca un referendum în care să se voteze scoaterea în afara legii a partidului comunist; referendumul a fost apoi anulat].

– Vă mulţumim, domnule profesor Brucan, pentru declaraţiile dumneavoastră, care, cu siguranţă, vor fi primite cu interesul cuvenit de către cititorii noştri.

Mai citeşte:
Silviu Brucan: “Dacă un complot ar fi fost organizat, atunci noi, conducătorii Frontului, am fi fost primii care să ne lăudăm cu aceasta”
– Alte articole din ziarele româneşti din perioada revoluţiei la pagina Presa românească 1989-1990

 

One Response to “Rolul Frontului în zilele revoluţiei, explicat de Silviu Brucan. „Este important ca cetăţenii patriei noastre să cunoască cu exactitate şi precizie filmul evenimentelor care au dus la înfrîngerea bandelor ceauşiste””

  1. […] Din declaraţiile lui Silviu Brucan din Adevarul (facsimil şi transcriere via Marius Mioc): […]


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s