Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

CEDO respinge plîngerea generalilor Stănculescu și Chițac, printr-o hotărîre care conține unele inexactităţi Aprilie 18, 2015


În 16 aprilie 2015 Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasburg a respins plîngerea generalilor Stănculescu și Chițac (linc cu hotărîrea CEDO în engleză) care avea ca subiect procesul prin care cei doi generali au fost osîndiți la cîte 15 ani de închisoare pentru rolul avut în reprimarea revoluției de la Timișoara. În 2012 CEDO deja respinsese o parte din reclamaţia celor doi foşti generali şi lăsase spre examinare numai partea legată de durata procedurilor judiciare. Acum a respins şi această parte a reclamaţiei.

În 2008 am comentat posibila acțiune la CEDO a celor doi generali (cărora Gyorgy Frunda le prevestea șanse bune; iată că domnia sa s-a dovedit incompetent) în articolul Procesul Stănculescu – Chiţac, CEDO şi greşeala lui Gyorgy Frunda (linc). De fapt, încă din timpul procesului respectiv, într-o plîngere adresată Comisiilor de cercetare a abuzurilor din Senat și Camera Deputaților (linc) am atras atenția că prelungirea procesului Chițac-Stănculescu poate avea ca efect depunerea unor plîngeri la CEDO atît din partea părților vătămate cît și a inculpaților. Am publicat plîngerea respectivă în cartea mea din 2004 „Curtea Supremă – Procesele revoluției din Timișoara (1989)”. Ceea ce am scris acolo s-a adeverit, atît unele părți vătămate cît și inculpații s-au adresat CEDO invocînd lungimea procedurii. CEDO a dat dreptate unor victime ale revoluției timișorene – cauzele Șandru și alții împotriva României (linc) respectiv Acatrinei și alții împotriva României (linc), dar a respins cererile celor doi foști generali. Remarc în hotărîrea CEDO confirmarea părerii mele exprimată în articolul din 2008, conform căreia durata procedurii în cazul celor doi generali nu se poate considera decît din 1997, cînd au fost oficial puși sub acuzare – aceasta fiind și o diferență față de durata procedurii considerată în cazul victimelor revoluției, dar şi unele neadevăruri. Iată hotărîrea CEDO, în tălmăcire proprie, cu comentarii ale mele inserate cu litere cursive între paranteze drepte:

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECȚIA A 3-A

DECIZIE
cererile nr. 22555/09 și 42204/09
Victor Atanase Stănculescu împotriva României
și Mihai Chițac împotriva României

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția a 3-a), în ședința din 24 martie 2015, în complet compus din:
Josep Casadevall, președinte
Luis Lopez Guerra,
Jan Sikuta,
Kristina Pardalos,
Johanes Silvis,
Valeriu Grițco,
Iulia Antoanella Moțoc, judecători
și Stephen Philips, grefier al secției,

Ținînd seama de cererile de mai sus primite în 10 aprilie 2009 respectiv în 14 ianuarie 2009,
Ținînd seama de decizia din 3 iulie 2012, [vezi hotărîrea precedentă a CEDO legată de plîngerea generalilor Stănculescu şi Chiţac (linc în limba engleză)]
Ținînd seama de observațiile guvernului pîrît și de replicile depuse de reclamanți,

După deliberare, hotărăște

FAPTELE

1. Reclamantul din dosarul 22555/09, domnul Victor Atanase Stănculescu, este cetățean român născut în 1928 care locuiește în București. El a fost reprezentat în fața Curții de domnul C. R. Dancu [Cătălin Radu Dancu], avocat practicant în București.

2. Reclamantul din dosarul 42204/09, domnul Mihai Chițac, a fost cetățean român născut în 1928 și trăind în București. A murit în 1 noiembrie 2010. Soția sa Naila Chițac și-a exprimat dorința continuării procedurilor. În decizia din 3 iulie 2014 Curtea a acceptat locus standi moștenitorului său. Curtea va continua să se refere la domnul Chițac ca „reclamant”. Reclamantul și apoi moștenitorul său au fost reprezentați în fața Curții de domnul S. Andon [Sergiu Andon], avocat practicant în București.

3. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul său, doamna C. Brumar, de la Ministerul Afacerilor Externe.

4. Faptele din aceste cauze, după cum au fost înfățișate de părți, sînt rezumate după cum urmează

A. Cadrul general

5. Cauzele se referă la evenimentele din 16-22 decembrie 1989 de la Timișoara, cînd o revoltă populară începută în acest oraș a dus pînă la urmă la căderea regimului totalitar din România. În acea perioadă, reclamanții erau persoane cu grad înalt în cadrul armatei care au fost trimiși la Timișoara pentru a înăbuși revolta. Poruncile care le-au fost date de Șeful Statului de la acea vreme au fost de a omorî protestatarii. 72 de oameni au fost uciși și 250 au avut răni prin împușcare. Mai multe amănunte despre aceste evenimente sînt date în hotărîrile Asociația 21 Decembrie și alții împotriva României, nr. 33810/07 și 18817/08, 24 mai 2011 și Șandru și alții împotriva României, nr. 22465/03, 8 decembrie 2009.

6. După schimbarea regimului, reclamanții au primit funcții în guvernul nou-format, deoarece percepția generală la acea vreme a fost că în timpul evenimentelor din decembrie 1989 ei au jucat un rol semnificativ în trecerea armatei de partea insurgenților. Ei au rămas la putere în primele cîteva guverne de după revoluție.

7. În 14 februarie 1990 Guvernul a format o comisie pentru adevăr la Timișoara [pentru lămuriri suplimetare, vezi articolul Istoria comisiei guvernamentale din 1990, care a propus trimiterea în judecată a lui Stănculescu şi Chiţac (linc)], compusă din militari, procurori militari și civili, membri ai societății civile și specialiști (incluzînd avocați și un medic) – cu scopul de a investiga evenimentele din 1989.

Pînă în 6 martie 1990 au fost strînse 27 de declarații scrise despre evenimente. Domnul Chițac afirmă că R. B. [ăsta trebuie să fie Romeo Bălan], procuror și membru al comisiei pentru adevăr, a adunat într-o odaie toți recruții care participaseră la evenimente și le-a poruncit să descrie felul participării reclamantului la represiune. A pretins că mai tîrziu, în 1996, R. B. a folosit aceste declarații extra-judiciare în cadrul procedurilor juridice împotriva reclamanților.

8. În același an, comisia pentru adevăr a recomandat începerea urmăririi penale împotriva mai multor ofițeri de rang înalt, inclusiv a reclamanților, pentru a stabili întinderea răspunderii acestora în reprimarea revoluției de la Timișoara.

9. În 12 ianuarie 1990, Procuratura Militară a început investigații cu privire la mai mulți ofițeri identificați de comisie, ca și împotriva altor bănuiți [se pare că începerea investigațiilor a fost înainte de raportul comisiei guvernamentale de anchetă; să fie vorba de data unei rezoluții cu caracter general a procuraturii cu privire la începerea urmăririi penale pentru faptele de la Timișoara?]. De-a lungul timpului, unii ofițeri de rang înalt ai fostului regim au fost condamnați pentru rolul lor în represiune și unii militari au fost găsiți vinovați pentru omorîrea ori rănirea unor victime individuale.

B. Împrejurările cauzei

10. La o dată neprecizată au început procedurile penale împotriva reclamanților. În 29 martie 1996 Procuratura Militară a hotărît neînceperea urmăririi penale cu privire la un număr de ofițeri de rang înalt ai fostului regim, inclusiv reclamanții, pentru presupusele crime săvîrșite în timpul evenimentelor din 1989 la Timișoara. În 28 octombrie 1997 acea hotărîre a fost anulată și urmărirea penală a continuat.

11. În 30 decembrie 1997 reclamanții au fost informați asupra acuzațiilor care li se aduc și li s-a dat acces la dosarele de urmărire penală. În aceeași zi au fost trimiși în judecată de procuratura militară sub acuzația de omor deosebit de grav în împrejurările reprimării revoltei populare din decembrie 1989.

Actul de acuzare are vreo 50 de pagini și dosarul procuraturii e compus din mai multe volume de sute de pagini fiecare, conținînd declarații de martori și documente din timpul revoltei – stenograme de ședințe, jurnale militare și certificate medicale. 30 de martori au fost chemați de procuratură și 65 de părți civile s-au constituit în cauză.

1. Prima etapă a procedurilor judiciare împotriva reclamanților

12. Judecata a avut loc la Curtea Supremă de Justiție, întîi în fața secției militare și apoi în fața secției penale, care a dat verdictul în cauză. Domnul Stănculescu a reclamat pretinse nereguli din cadrul procedurilor, dar cererile sale au fost respinse de curte în 29 aprilie 1999.

Curtea Supremă a examinat dosarul procuraturii și a audiat mai mulți martori, atît din partea acuzării cît și a apărării. Reclamanții au făcut de asemenea declarații în fața curții.

13. În 14 iunie 1998 apărarea a depus o excepție de neconstituționalitate, susținînd încălcarea dreptului reclamanților la două nivele de jurisdicție. În aceeași zi cererea a fost respinsă de Curtea Supremă, care a continuat examinarea cauzei.

14. În 15 iulie 1999, Curtea Supremă, în complet de 3 judecători, a osîndit reclamanții la cîte 15 ani închisoare, restrîngerea unor drepturi și degradare militară pentru omor deosebit de grav și tentativă de omor deosebit de grav. De asemenea a obligat reclamanții, alături de Ministerul Apărării Naționale, să plătească despăgubiri către 217 victime care au suferit vătămări în timpul în care cei doi reclamanți erau la comanda forțelor militare.

15. În 25 februarie 2000 Curtea Supremă a respins recursurile depuse de cei doi reclamanți, de Ministerul Apărării și de unele părți civile. Hotărîrea a devenit definitivă.

16. Ministerul Apărării a plătit despăgubiri victimelor. Cei doi reclamanți au fost întemnițați. [asta nu-i adevărat, la momentul respectiv Stănculescu și Chițac au evitat întemnițarea, la scurt timp intervenind recursul în anulare; abia după rejudecare, în 2008, au ajuns cei doi generali în închisoare]

2. Recursul extraordinar declarat de Procuratura Generală

17. În 7 august 2001 procurorul general a declarat recurs extraordinar, cerînd anularea deciziilor precedente (recurs în anulare) pe 4 motive [în cartea mea „Curtea Supremă – Procesele revoluţiei din Timişoara (1989)” am prezentat textul recursului în anulare (linc)]:
(i) pentru că Curtea a omis să ordone o evaluare psihică a domnului Stănculescu, deși aceasta era obligatorie în cazuri de omor; [de fapt, existase o expertiză psihiatrică a domnului Stănculescu, dar în recursul în anulare se susţine că aceasta nu s-a făcut în condiţiile legale, adică prin internarea inculpatului]
(ii) pentru că prima instanță a respins excepția de neconstituționalitate ridicată de apărare în loc să lase Curtea Constituțională să o examineze;
(iii) pentru că dreptul domnului Stănculescu de a fi asistat de un apărător ales a fost încălcat, și
(iv) pentru că faptele săvîrșite de reclamanți nu au caracter penal.

18. În 22 martie 2004 recursul extraordinar a fost admis de cele două secții ale Curții Supreme în ședință reunită. Totodată, Curtea Supremă a anulat executarea pedepsei. Reclamanții au fost eliberați din închisoare. [E neadevărat ce scrie aici, la momentul respectiv domnii Stănculescu și Chițac nu făcuseră închisoare, abia în 2008, după rejudecare, au început să-și execute pedeapsa. Nu știu ce au susținut dînșii în fața CEDO, dar era obligația guvernului român să corecteze această dezinformare. Se pare că n-a făcut-o. Dacă plîngerea celor doi generali ar fi fost admisă de CEDO, România ar fi putut fi pusă în situația să plătească celor doi generali despăgubiri și pentru ani de închisoare pe care aceștia de fapt nu i-au făcut! Există în guvernul român persoane care și-au dorit condamnarea României la CEDO în cazul Chițac-Stănculescu cu despăgubiri cît mai mari, omițînd astfel intenționat informarea CEDO asupra unor inexactități din cazul Chițac-Stănculescu?]

3. A doua etapă a procedurilor

19. Un complet de 3 judecători ai Înaltei Curți de Casație și Justiție (fosta Curte Supremă de Justiție) a preluat cazul. În 18 ianuarie 2005 a trimis la Curtea Constituțională excepția pe care domnul Stănculescu a resusţinut-o. Curtea Constituțională a respins-o în 7 iunie 2005. Înalta Curte a admis cererile pentru administrarea unor dovezi noi făcute de reclamanți, în particular cereri de înfățișare de documente și de audiere a 14 martori; a ascultat declarațiile reclamanților și a unora dintre martori și a reanalizat întreaga documentație din timpul urmăririi penale și a primei etape de judecată.

20. Domnul Stănculescu s-a plîns de pretinse nereguli din timpul procedurilor Parchetului. În 15 februarie 2006 plîngerile sale au fost respinse printr-o încheiere judecătorească argumentată.

Cu privire la fondul cauzei, reclamanții au tăgăduit săvîrșirea faptelor de care au fost acuzați.

21. Prin sentința din 3 aprilie 2007 Înalta Curte i-a găsit pe reclamanți vinovați de omor deosebit de grav și tentativă de omor deosebit de grav, osîndindu-i la 15 ani de închisoare fiecare, restrîngerea unor drepturi și degradare militară. Deasemeni a aprobat cererile de despăgubiri în aceleași condiții ca la judecata din 15 iunie 1999 (vezi paragraful 14 mai sus). Totodată a consemnat că Ministerul Apărării a plătit deja aceste despăgubiri.

22. Reclamanții au făcut recurs și într-o decizie definitivă din 15 octombrie 2008 un complet de 9 judecători ai Înaltei Curți a respins recursul și a menținut sentința completului de 3 judecători.

23. Reclamanții au fost din nou întemnițați pentru ispășirea pedepsei. [de fapt abia acum au fost întemnițați prima dată]

PLÎNGEREA

24. Reclamanții s-au plîns conform articolului 6 alineat 1 al Convenției că durata procesului împotriva lor a fost prea lungă. [de fapt se plînseseră pentru mai multe lucruri, dar restul plîngerii a fost deja respins prin decizia CEDO din 3 iulie 2012]

LEGEA

25. Conform reclamanților, durata procesului a depășit „un răstimp rezonabil” cum e cerut de articolul 6 alineat 1 din Convenție, care spune: „Orice persoană are dreptul la judecarea … temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa … într-un termen rezonabil … de un tribunal”

A. Argumentele părților

26. Guvernul a contestat aceste susțineri. A afirmat că, pentru reclamanți, urmărirea penală nu a început decît în 30 decembrie 1997, deoarece nici o acuzație oficială nu a fost formulată înaintea acestei date. Comisia pentru adevăr nu a fost un organ de cercetare, singurul său scop fiind acela de a stabili adevărul despre evenimentele din 1989, sarcinile sale așadar necăzînd sub incidența articolului 6. A mai argumentat că recursul în anulare a fost promovat în interesul reclamanților și a fost necesar datorită complexității și caracterului foarte sensibil al cauzei. Tot la acest punct, Guvernul a afirmat că perioada de 4 luni și 3 săptămîni în care excepția de neconstituționalitate a primului reclamant s-a judecat la Curtea Constituțională nu trebuie socotită la lungimea totală a procesului. Ei au calculat că prima etapă a judecății a durat 2 ani și 2 luni și a doua etapă aproximativ 4 ani și 7 luni.

27. Totodată au scos în evidență faptul că cauza a fost foarte complexă, ținînd seama de volumul documentelor pe care le-a implicat și de controversele juridice iscate.

28. Guvernul a considerat că autorităţile au acţionat cu diligenţă şi fără să se facă vinovate de amînări.

29. Primul reclamant nu a comentat poziţia Guvernului.

30. Al doilea reclamant a contestat poziţia Guvernului. El a argumentat că răspunderea Statului nu se poate limita la perioada începînd cu 30 decembrie 1997, cum a propus Guvernul, iar primii opt ani – de la data evenimentelor pînă la 30 decembrie 1997 – trebuie să fie incluşi în calcul şi deci să crească responsabilitatea Statului. El a afirmat că acuzaţiile respective au fost larg cunoscute şi ar fi o ficţiune să se pretindă că a înţeles natura lor numai cînd aceste acuzaţii i-au fost comunicate oficial. În plus, a argumentat că de la momentul evenimentelor pînă la înregistrarea formală a plîngerii a trăit într-o stare de nelinişte, dreptul său la viaţă particulară fiind încălcat prin expunere mediatică repetată, iar şansele stabilirii adevărului s-au micşorat considerabil de-a lungul timpului, astfel subminîndu-se reputaţia sistemului judiciar.

B. Constatările Curţii

31. Curtea reafirmă că rezonabilitatea duratei unei proces trebuie să fie evaluată ţinînd seama de împrejurările cauzei şi în funcţie de următoarele criterii: complexitatea cazului, atitudinea reclamantului şi a autorităţilor (vezi, printre altele, Pelissier şi Sassi împotriva Franţei, hotărîrea 25444/94 paragraf 67, ECHR 1999-II). Ceea ce este de interes pentru reclamanţi de asemeni trebuie luat în seamă (vezi I.J.L. şi alţii împotriva Regatului Unit nr. 29522/95, 30056/96 şi 30574/96, paragraf 133, ECHR 2000-IX).

32. Curtea observă că investigarea evenimentelor era în curs la procuratură din 1990 pînă în martie 1996 şi din octombrie pînă în decembrie 1997, iar apoi în faţa instanţelor din 30 decembrie 1997 la 25 februarie 2000 în prima etapă a procesului şi din 22 martie 2004 la 15 octombrie 2008 în a doua etapă a procedurilor judiciare (pentru excluderea duratei procedurilor din timpul recursului extraordinar din durata totală a procedurilor vezi, mutatis mutandi, Cerăceanu împotriva României (nr. 1), nr. 31250/02 paragraf 47, 4 martie 2008) Mai mult, ţinînd seama că Statul intimat a ratificat Convenţia în 20 iunie 1994, numai vreo doi ani din perioada de urmărire penală cad sub jurisdicţia Curţii, ratione temporis (vezi Stoianova şi Nedelcu împotriva României, nr. 77517/01 şi 77722/01, paragraf 21, ECHR 2005-VIII cît şi Reiner şi alţii împotriva României, nr. 1505/02, paragraf 56, 27 septembrie 2007).

33. Reclamanţii au omis să informeze Curtea data exactă la care au fost notificaţi că a început urmărirea penală împotriva lor (vezi paragraful 10 mai sus). Singura informaţie disponibilă Curţii este că în 28 octombrie 1997 procuratura a hotărît reînceperea urmăririi penale împotriva reclamanţilor. La acea dată ei trebuie să fi cunoscut existenţa urmăririi penale împotriva lor. Nu există vreun motiv pentru Curte să considere altă dată decît 28 octombrie 1997 ca început al urmăririi penale.

34. Lucrările comisiei pentru adevăr şi primele investigaţii nu cad sub incidenţa articolului 6 deoarece nici o plîngere formală nu a fost făcută împotriva reclamanţilor şi aceştia nu au dat nici o informaţie cu privire la data exactă cînd au început să devină afectaţi de investigaţii. Curtea respinge afirmaţiile celui de-al doilea reclamant că cei opt ani trecuţi de la evenimente pînă la acuzarea formală trebuie socotiţi în durata totală a procesului (vezi paragraful 30 mai sus). Ea consideră că notorietatea publică a acuzaţiilor împotriva unor ofiţeri de rang înalt nu poate fi echivalată cu o acuzare oficială a reclamanţilor, cîtă vreme nici un fel de procedură de urmărire penală împotriva lor nu fusese începută. Mai mult, la vremea cînd se pretinde că sufereau de nelinişte datorită investigaţiilor asupra evenimentelor, ei au păstrat poziţii înalte în Guvernul român.

35. Chiar dacă s-ar accepta că urmărirea penală cu privire la reclamanţi a început înainte de 28 octombrie 1997, Curtea nu va putea socoti o perioadă mai mare de aproximativ doi ani, adică de la 20 iunie 1994 (data ratificării Convenţiei de către Statul intimat) la 29 martie 1996 (data opririi urmăririi penale) şi de la 28 octombrie 1997 (data reînceperii urmăririi penale) la 30 decembrie 1997 (cînd reclamanţii au fost trimişi în judecată).

36. Prima etapă a procesului în instanţă a durat puţin peste doi ani la două nivele de jurisdicţie şi a doua etapă a procesului în instanţă a durat puţin peste 4 ani şi jumătate la două nivele de jurisdicţie, dînd un total de aproximativ 6 ani şi jumătate la două nivele de jurisdicţie.

37. Curtea înţelege complexitatea cazului pentru investigator, fiind vorba de vreo 300 de victime, moarte ori rănite, şi un mare număr de participanţi la evenimente. În plus, suferinţele reclamanţilor în timpul procedurilor judiciare trebuie să fie alinate de faptul că aceste proceduri au fost corecte şi orice nereguli procedurale care au putut apărea au fost corectate la judecata internă prin mijloace precum recursul în anulare promovat în numele lor de procurorul general (vezi Stănculescu şi Chiţac împotriva României (dec.), nr. 22555/09 şi 42204/09, paragrafele 59, 63, 67, 69 şi 70, 3 iulie 2012 [e vorba de decizia precedentă a CEDO în acest caz – linc, prin care respingea o parte din reclamaţiile foştilor generali, lăsînd spre examinare doar partea legată de durata procedurilor judiciare]). Deasemenea observă că în fazele procedurale relevante pentru acest caz nu au existat perioade semnificative de inactivitate pricinuite ori susţinute în vreun alt fel de autorităţi.

38. În sfîrşit, Curtea consideră că, deşi îşi au obîrşia în aceleaşi evenimente, acest caz este esenţial diferit de Şandru şi alţii, unde Curtea a găsit o încălcare a articolului 2 al Convenţiei datorită felului în care investigaţiile au fost conduse, inclusiv prin durata lor (Şandru şi alţii, citat mai sus, paragrafele 73, 79 şi 80). În particular Curtea observă că în cazul Şandru şi alţii ea a examinat procedurile judiciare din punctul de vedere al victimelor represiunii armate, care au fost implicate în aceste proceduri o perioadă semnificativ mai lungă decît reclamanţii din acest caz. Mai mult, durata procedurilor nu a fost singurul argument care a dus Curtea la găsirea unei încălcări în cazul Şandru şi alţii, în timp ce cauza curentă se referă numai la acest aspect. În sfîrşit, faptele din cazul Şandru şi alţii au dus la o examinare sub prevederile articolului 2 al Convenţiei, în timp ce prezenta cauză e examinată numai sub prevederile articolului 6 paragraf 1.

39. Urmare a celor de mai sus, Curtea consideră că o perioadă de vreo 6 ani şi jumătate pentru examinarea la două nivele de jurisdicţie este în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii în materie. Chiar dacă s-ar socoti şi cei doi ani ai fazei de urmărire penală (vezi paragraful 35 mai sus), o durată totală de vreo opt ani pentru procedurile judiciare (investigarea şi judecarea în faţa a 4 complete de judecată în 2 nivele de jurisdicţie) este compatibilă cu jurisprudenţa Curţii, ţinînd seama în particular de complexitatea cazului şi importanţa deosebită pentru toţi participanţii la procedurile judiciare şi pentru societate în ansamblu (vezi, mutatis mutandi, Idalov împotriva Rusiei [GC], nr. 5826/03, paragrafe 187, 192. 22 mai 2012, I.J.L. şi alţii, citat mai sus, paragraf 138, Năstase împotriva României (dec.), nr. 80563/12, 18 noiembrie 2014 sau G.C.P. împotriva României (dec.). nr. 20899/03. 2 iunie 2009).

Pentru aceste motive, în unanimitate, Curtea

declară restul reclamaţiei inadmisibilă.

Redactată în engleză şi notificată îns cris în 16 aprilie 2015.

Stephen Philips, grefier

Josep Casadevall, preşedinte

Mai citeşte:
Istoria comisiei guvernamentale din 1990, care a propus trimiterea în judecată a lui Stănculescu şi Chiţac
România condamnată la CEDO pentru tergiversarea procesului Chiţac-Stănculescu. Printre vinovaţi: Lidia Bărbulescu, propusă acum la şefia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (cauza Şandru şi alţii împotriva României)
Nouă condamnare la CEDO pentru România, în cazul revoluţiei din Timişoara (cauza Acatrinei şi alţii împotriva României)
Procesul Stănculescu – Chiţac, CEDO şi greşeala lui Gyorgy Frunda
CEDO condamnă statul român la despăgubiri pentru tărăgănarea dosarelor revoluţiei şi pentru încălcarea vieţii private a domnului Mărieş
Moartea lui Nicuşor Vlase, eroul martir datorită căruia România a fost recent condamnată la CEDO
Generalul Florian Caba şi căpitanul Dando Carp scapă şi la CEDO pentru crimele din 1989 de la Cluj
Hotărîre CEDO despre mineriada din iunie 1990
CEDO stabilește despăgubiri pentru luptători în revoluție nerăniți și nereținuți
Fostul secretar de stat la SSPR, Emilian Cutean, cîştigă la CEDO

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s