Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

CEDO condamnă România pentru cazul cetăţenilor sovietici împuşcaţi în decembrie 1989 lîngă Craiova Mai 6, 2015


În unanimitate, CEDO a condamnat România pentru împuşcarea unor cetăţeni sovietici în 24 decembrie 1989 lîngă Craiova (linc). Este un caz pe seama căruia s-a mîncat mult căcat în presa românească din ultimii 25 de ani. Sînt curios dacă ceea ce numim, cu scîrbă şi dispreţ, mass-media bucureşteană, va pomeni despre hotărîrea CEDO.

Faptul că în acest caz s-a depus o plîngere la CEDO a fost pomenit în 2010 doar de 2 surse de informare: Evenimentul Zilei şi blogul lui Marius Mioc (linc).

Trebuie amintit că în decembrie 1989 au existat zeci de cazuri cînd s-a deschis focul asupra unor maşini care n-au oprit la diferite baraje care se creaseră pentru a lupta cu „teroriştii”. În serialul „Cercetările parchetului în dosarul revoluţiei” de pe acest blog am prezentat deja multe asemenea cazuri (vezi spre exemplu cazul Horia Căciulescu – linc, ori cazuri de împuşcaţi în autoturisme în zona M.Ap.N. – linc). Cazul cu cetăţeni sovietici e asemănător cu acestea, cu adausul că necunoscînd limba română, victimele n-au înţeles somaţiile şi cererile militarilor.

Despre sovieticii împuşcaţi la Brădeşti citiţi şi articolele anterioare de pe acest blog:
„Teroriştii” din 1989 dau în judecată România
Cele 3 bucăţi turişti străini ale colonelului Bejan şi sovieticii împuşcaţi lîngă Craiova (linc)
Generalul Cioflină, în 1990, pretindea că nu ştie nimic despre sovieticii ucişi la Brădeşti
“Pravda” din 26 decembrie 1989: “La Bucureşti au fost răniţi 2 cetăţeni sovietici, şi încă 10 automobilişti sovietici în zona graniţei româno-iugoslave. S-a considerat oportun ca familiile personalului sovietic să fie evacuate – în total în jur de 280 de persoane”

Hotărîrea CEDO o puteţi citi în engleză la lincul indicat. Dau mai jos o tălmăcire proprie:

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A 3-A

CAZUL MELNICIUC (MELNICHUK) ŞI ALŢII ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererile nr. 35279/2010 şi 34782/2010)

JUDECATĂ
Strasburg, 5 mai 2015

Această judecată va deveni definitivă în împrejurările stabilite de articolul 44 paragraf 2 din Convenţie. Poate fi supusă unor revizuiri editoriale.

În cazul Melniciuc și alții împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită într-o cameră compusă din:

Josep Casadevall, președinte,
Luis López Guerra,
Ján Šikuta,
Kristina Pardalos,
Johannes Silvis,
Valeriu Grițco,
Iulia Antoanella Motoc, judecători,
şi Marialena Tsirli, grefier al Secției,

Deliberînd cu ușile închise la 14 aprilie 2015,
Pronunță următoarea hotărîre, care a fost adoptată la acea dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află două cereri (nr. 35279/10 și 34782/10) împotriva României depuse la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către patru cetățeni ucraineni: domnul Rostislav Ivanovici Melniciuc și dna Alla Rostislavovna Lyana, care au depus cererea nr. 35279/10 din 12 iunie 2010, precum și de doamna Sofiya Filipovna Demciuc (Demchuk) și dl Valerii Valentinovich Şpartac (Shpartak), care a depus cererea nr. 34782/10 din 7 iunie 2010 („reclamanții”).
2. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de Agentul său, doamna C. Brumar, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamanții s-au plîns, îndeosebi, de lipsa unei anchete efective în ceea ce priveşte deschiderea directă a focului de către soldații români pe o coloană de mașini aparținînd unor cetățeni sovietici devreme în dimineața zilei de 24 decembrie 1989, întîmplare care a dus la moartea unei rude apropiate a primilor doi reclamanţi și rănirea gravă a celui de-al treilea și al patrulea reclamant.
4. În 12 iunie respectiv 08 octombrie 2012 plîngerile privind pretinsa lipsă a unei anchete efective în aceste evenimente au fost comunicate Guvernului. La aceleași date guvernul ucrainean a fost informat cu privire la dreptul său de a interveni în procedură în conformitate cu articolul 36 § 1 al Convenției și articolul 44 § 1 b, dar acesta nu a comunicat dorința de a se folosi de acest drept. La 12 iunie 2012, celelalte capete de cerere ale plîngerii nr. 35279/10 au fost declarate inadmisibile.

ÎN FAPT

I. ÎMPREJURĂRILE CAUZEI

5. Primii doi reclamanți s-au născut în 1939 respectiv 1964. Ei sînt tată și fiică. Ultimii doi reclamanţi, care sînt soț și soție, s-au născut în 1951 respectiv 1946. Toţi cei patru reclamanți locuiesc în Rivne, Ucraina.

1. Moartea prin împușcare a unei rude apropiate a primilor doi reclamanți și leziunile suferite de al treilea și al patrulea reclamant

6. În dimineața de 24 decembrie 1989, primul reclamant și soția sa, doamna Nadejda Stepanovna Melnichuk, care a fost mama celui de-al doilea reclamant – la acea vreme cetățeni ai Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste („URSS”) – conduceau un autoturism prin sudul României, îndreptîndu-se acasă după o excursie în Republica Socialistă Federativă Iugoslavia, împreună cu al treilea și al patrulea reclamant. Ei au într-o coloană de cinci masini care transportau în total cincisprezece cetățeni sovietici.
7. În același timp, o unitate armatei române de la Craiova a fost notificată de către o persoană neidentificată de Poliția de Frontieră Drobeta Turnu Severin că o coloană de mașini străine se îndreaptă de la Drobeta Turnu Severin spre Craiova. La acea vreme, fostul președinte Ceaușescu tocmai fusese răsturnat și se pretinde că existau informaţii persistente că teroriștii încercau să restabilească regimul.
8. Bănuind că mașinile străine aparțineau așa-numiţilor teroriști, o echipă de soldați a fost trimisă de către colonelul C. – comandantul unității militare din Craiova, care mai tîrziu a devenit general și comandant-șef al Armatei Române – pentru a bloca drumul în apropiere de satul Brădești, pe viaductul numit Valea Rea. Unitatea a fost condusă de locotenent-colonelul S. Drumul a fost blocat de două maşini blindate, printre care putea trece doar o singură mașină.
9. Coloana de mașini a ajuns la locul barajului, urmată de un autobuz local. Ostaşii cerut pasagerilor de mai multe ori, în limba română, să iasă din maşini si să se predea. Cum turistii nu au înțeles ce se întîmplă, n-au ieşit din masini. În timpul anchetei făcută de autorităţile române, reclamanții și alte persoane din maşini au susținut că deschiderea focului a început fără nici un avertisment prealabil. Pasagerii din masini au început să țipe în limba rusă că sînt turiști sovietici. Reclamanţii și celelalte persoane care călătoreau în coloană au încercat să întoarcă masinile. După o scurtă pauză, ostaşii au început să tragă din nou. Soția primului reclamant a fost împușcată în cap și pasagerul care stătea în spatele ei – anume al treilea reclamant – a fost rănit de gloanțe, așa cum a fost şi al patrulea reclamant.
10. Cei care nu au fost răniți au început să fugă din masini și au încercat să se ascundă la marginea drumului. În acel moment a început a treia rundă de împuşcături. Una dintre cele cinci maşini a luat foc. Apoi împuşcăturile s-au oprit și militarii s-au apropiat de maşini. Primul reclamant a încercat să explice că sînt turiști.
11. Mai multe gloanțe au lovit, de asemenea, autobuzul local și au rănit un pasager care mergea la locul său de muncă în Craiova.
12. După un timp, primul reclamant și soția sa, împreună cu al treilea și al patrulea reclamant, au fost duși la un spital din apropiere. Primul reclamant susține că a fost numit terorist de soldații români, care l-au îmbrîncit.
13. Dna Melniciuc a fost operată în aceeași zi, dar a intrat în comă. În 9 ianuarie 1990 a fost transferată la un spital din București, unde a murit în 8 februarie 1990. Certificatul medical confirmă că moartea ei a fost pricinuită de rănile provocate de gloanţe.
14. Al doilea reclamant s-a deplasat la București pentru a aduce înapoi trupul mamei sale.
15. La 9 ianuarie 1990 a treia reclamantă, care a fost rănită la şira spinării, a fost transferată la un spital din Moscova, datorită situaţiei medicale grave. Ea nu şi-a mai revenit complet şi a rămas cu handicap. Un raport medico-legal din 06 februarie 1990, spune că al treilea reclamant a avut nevoie de 25-30 zile de îngrijiri medicale.
16. Al patrulea reclamant, care a fost împușcat în umărul stîng, a fost capabil să părăsească spitalul și să se înapoieze acasă la Rivne în 29 decembrie 1989. Un raport medico-legal din 06 februarie 1990 spune că al patrulea reclamant a avut nevoie de 8-10 zile de îngrijiri medicale.
17. Din cercetările făcute de autoritățile române rezultă că au murit cu acel prilej două persoane – ruda apropiată a primilor doi reclamanţi și B.M.K., și au fost rănite șapte persoane din coloana de mașini, anume ultimii doi reclamanţi, N.G.S., L.I.I., A.C., S.F.D. și S.K.

2. Ancheta penală în aceste evenimente

(a) Prima decizie de neîncepere a urmăririi penale casată de secţia militară a Parchetului de pe lîngă Curtea Supremă de Justiție

18. În 28 decembrie 1989, cetățenii sovietici implicaţi în evenimentele menționate mai sus, inclusiv al treilea și al patrulea reclamant, a adresat o plîngere la autoritățile consulare ale Ambasadei URSS în Republica Socialistă Federativă Iugoslavia. O plîngere a fost, de asemenea, depusă în numele primului reclamant și soției sale, care erau încă internaţi la spital în România și nu au putut iscăli personal.
19. Procuratura militară din Craiova a deschis dosarul penal nr. 211/P/1990.
20. Din documentele prezentate de Guvernul pîrît rezultă că în 1990 s-au făcut unele cercetări. Unele dintre victime, inclusiv primul reclamant, și unii martori au fost chestionați de către autoritățile de anchetă în perioada dintre 28 decembrie 1989 și 12 februarie 1990.
21. Ofițerul care a dat ordinul de deschidere a focului a scris un raport cu privire la evenimentele care au fost inclus în dosar.
22. La 20 februarie 1990, Ambasada URSS din București a adresat o cerere autorităților române cu privire la stadiul cercetărilor.
23. La 27 februarie 1990 colonelul C. – comandantul unității militare din Craiova, care a dat ordinul de intervenție armată la Brădești – a fost interogat în calitate de martor în legătură cu această întîmplare. El a precizat că, în urma apelului telefonic primit de la Poliția de Frontieră Drobeta Turnu Severin privind coloana de masini care se îndrepta spre Craiova, el a presupus („am bănuit”), că aceia sînt teroriști și a ordonat să fie opriţi înainte de a ajunge la Craiova.
24. Certificatele medicale cu privire la rănile provocate turistilor au fost predate autorităților de anchetă. Un raport tehnic a fost alcătuit pentru evaluarea pagubelor suferite de mașinile implicate în incident.
25. Au fost luate declaraţii de la personalul militar implicat în incident, și anume de la unitatea militară care a trimis echipa de soldați la Brădești.
26. Între 11 și 26 aprilie 1990, cu sprijinul Ambasadei URSS, toate victimele au fost interogate în țara lor de către un procuror sovietic și declarațiile lor au fost predate autorităților române la 16 mai 1990.
27. Cu această ocazie, toate victimele au cerut despăgubiri civile pentru pierderile suferite.
28. La 22 august 1990, au fost ordonate investigaţii suplimentare de către un procuror militar, dar se pare că nu s-au făcut.
29. Printr-o decizie din 14 august 1991, procuratura a hotărît neînceperea urmăririi penale pe temeiul cazului fortuit: ostaşii au fost făcuţi să creadă că turiștii erau teroriști, astfel încît atunci cînd turiștii nu au răspuns la ordinul de a ieși din masini si a se preda, au creat ostaşilor impresia unei primejdii iminente.
30. Decizia menționată mai sus a fost supusă automat controlului secției parchetelor militare a Parchetului de pe lîngă Curtea Supremă de Justiție („SPM”). În 28 septembrie 1992, SPM a cerut investigaţii suplimentare.
31. La 11 aprilie 1994, Parchetul Militar Craiova a cerut SPM îndrumări cu privire la investigațiile considerate greşite.
32. Într-o decizie din 30 mai 1994, SPM a anulat decizia din 1991 de neîncepere a urmăririi penale. În această hotărîre, procurorul a constatat că nu a existat nici o justificare pentru deschiderea focului, ţinînd seama de faptul că turiștii nu au fost înarmați și nu au prezentat nici o primejdie imediată. A fost subliniat faptul că a doua rundă de împuşcături a avut loc atunci cînd mașinile erau oprite și pasagerii încercau să se ascundă în împrejurimi. El a considerat că ordinul de a trage a constituit un act criminal și că orice teamă ar fi avut-o ostaşii nu poate constitui o împrejurare de natură să înlăture răspunderea penală. Prin urmare, s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva locotenent-colonelul S. pentru omor deosebit de grav.
33. Dosarul a fost trimis înapoi la procuratura militară din Craiova, în 22 iunie 1994.

(b) Ancheta efectuată după iunie 1994 în ceea ce privește locotenent-colonelul S., care a fost promovat la grad de colonel

34. La 29 iunie 1994, Parchetul Militar a scris comandantului unității militare din Craiova cerîndu-i să asigure prezenţa locotenent-colonelului S. la interogatoriu pentru 5 iulie 1994, și să i se predea ultimele trei rapoarte de evaluare ale acestuia.
35. Colonelul S. nu s-a prezentat în fața procurorului militar în 5 iulie 1994. Rapoartele de evaluare au fost trimise procuraturii militare. Din acestea a reieşit că S. a fost înaintat la gradul de colonel.
36. La 13 ianuarie 1997, Parchetul Militar Craiova a constatat că nu era competent să se pronunțe asupra cauzei și a înaintat-o parchetului de pe lîngă Tribunalul Militar Teritorial.
37. La 31 martie 1997 Parchetul Militar a scris din nou la comandantul unității militare din Craiova amintindu-i scrisoarea anterioară din 29 iunie 1994 și cerîndu-i să asigure prezenţa ofițerului S. la interogatoriu pentru 7 aprilie 1997.
38. La 7 aprilie 1997, colonelului S. i s-a adus la cunoştiinţă oficial învinuirea penală împotriva sa și a dat o declarație în fața procurorului militar. El a afirmat că nu a ordonat inițial tragerea, care a fost o reacție spontană a unui alt soldat. De asemenea, el a declarat că s-a alăturat primului rînd de împuşcături, consumînd personal 14 cartușe și că apoi a ordonat a doua rundă de împuşcături.
39. Rezultă din dosar că în 1997 colonelul S. a suferit o expertiză psihiatrică. Un raport medical din 28 mai 1997 în acest sens precizează că colonelul S. a avut o reprezentare normală a consecințelor faptelor sale.
40. După examinarea unei plîngeri depuse de colonelul S., printr-o decizie din 12 august 1998, secția militară a Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a dispus anularea parțială a deciziei din 13 ianuarie 1997. S-a considerat că cercetările nu trebuie limitate la colonelul S., căci ar putea fi implicate și alte persoane. Procurorul a indicat că urmărirea penală trebuie să lămurească toate împrejurările evenimentelor și, pe baza rezultatelor obținute, procedura penală ar trebui să fie inițiată împotriva tuturor persoanelor relevante. Prin urmare, s-a dispus ca urmărirea penală să fie in rem. S-a indicat că decizia trebuie comunicată tuturor părților interesate.
41. Decizia a fost comunicată colonelului S, dar nu şi victimelor.

(c) Situaţia urmăririi penale după luna august 1998; conexarea la ancheta principală despre evenimentele militare din decembrie 1989 din România

42. După decizia din 12 august 1998, rezultă din dosarul prezentat de către Guvernul pîrît că n-au mai fost făcute cercetări între septembrie 1998 și decembrie 2004.
43. La 13 ianuarie 2005, Parchetul de pe lîngă Tribunalul Militar Teritorial a dispus încetarea urmăririi penale pe motiv că răspunderea penală s-a prescris.
44. La 2 septembrie 2005, A.C. și K.C., două dintre victimele împuşcăturilor din 24 decembrie 1989, au depus o plîngere împotriva deciziei din 13 ianuarie 2005, la procurorul ierarhic superior.
45. Printr-o decizie din 4 aprilie 2007, secția militară a Parchetului de pe lîngă Înalta Curte de Casație și Justiție a anulat decizia din 13 ianuarie 2005, cu argumentul că – avînd în vedere faptul că în 1994 procedurile penale au fost instituite împotriva colonelului S și mai multe acte procedurale au fost luate în legătură cu acestea – curgerea prescripţiei a fost întreruptă și, prin urmare, răspunderea penală nu s-a prescris. Totodată s-a hotărît conexarea dosarului de anchetă cu principalul dosar de urmărire penală cu privire evenimentele din decembrie 1989, și anume dosarul nr. 97/P/1990. Deasemeni, s-a hotărît reluarea învinuirilor penale împotriva colonelului S. și continuarea investigațiilor în acest sens.

(d) Desfăşurarea investigaţiilor referitoare la dosarul 97/P/1990

46. ​​Potrivit faptelor constatate de Curte în cazul Asociația „21 decembrie 1989” și alții împotriva României (nr. 33810/07 și 18817/08, §§ 34-41, 24 mai 2011), mai multe investigații penale despre represiunea împotriva demonstrațiilor din decembrie 1989, care au fost inițial realizate separat, s-au conexat în dosarul nr. 97/P/1990. În acest caz, printr-o decizie anterioară din 7 decembrie 2004, parchetul militar a dispus punerea sub acuzare a 102 de persoane, în principal ofițeri din armată, poliție și securitate – inclusiv unii de rang înalt – pentru omor (articolele 174-176 din Codul penal), genocid (articolul 357 din Codul penal), tratamente neomenoase (articolul 358 din Codul penal), tentativă la faptele respective, complicitate și instigare la săvîrşirea acestor fapte și participarea în ele, faptele săvîrșite „în perioada de 21-30 Decembrie 1989”. Şaisprezece civili, inclusiv un fost președinte al României și un fost șef al Serviciului Român de Informații, au fost, de asemenea, acuzaţi.
47. O scrisoare din 22 mai 2009 din partea parchetului militar indică faptul că 126 de decizii de neîncepere a urmăririi penale, emise în anchetele separate, au fost anulate și dosarele relevante conexate la cazul nr. 97/P/1990. După ce deciziile inițiale de neîncepere a urmăririi penale au fost anulate, cercetările privind cîteva sute de victime care au fost ucise sau rănite în perioada 21-30 decembrie 1989 în diferite zone ale țării au fost de asemenea conexate la cazul nr. 97/P/1990.
48. Într-o scrisoare anterioară din 5 iunie 2008, procurorul șef al parchetului militar de pe lîngă Înalta Curte de Casație și Justiție se arată că în perioada 2005-2007 au fost audiate 6370 de persoane în cazul nr. 97/P/1990. În plus, au fost întocmite 1.100 rapoarte balistice, mai mult de 10.000 de măsuri de anchetă au fost instituite și s-au efectuat 1.000 de cercetări la fața locului. De asemenea, se spune că „printre motivele întîrzierii [cercetărilor] trebuie menționate măsurile repetate … privind transferul cauzei la un procuror la altul …, faptul că procurorii nu au informat prompt părțile vătămate despre deciziile de a întrerupe cercetările … și faptul că cercetările au fost redeschise după mai mulţi ani de la depunerea plîngerilor …; lipsa de cooperare din partea instituțiilor implicate în represiunea din decembrie 1989 …, complexitatea deosebită a cauzei … avînd în vedere că cercetările necesare nu au fost făcute imediat după săvîrşirea faptelor de omor și rele tratamente.
Scrisoarea de mai sus citată a menționat un alt motiv pentru întîrziere, și anume Decizia nr. 610/2007 a Curții Constituționale din 16 iulie 2007, care a retras competenţa parchetului militar asupra cazului nr. 97/P/1990 și a transferat-o procurorilor civili, anume Parchetului de pe lîngă Înalta Curte de Casație și Justiție. În opinia șefului parchetului militar, după cum se afirmă în scrisoarea din 5 iunie 2008 sus-menţionată, transferul cazului a provocat noi întîrzieri în cercetare, avînd în vedere volumul dosarului, complexitatea cauzei și timpul trecut de la evenimentele cercetate.
49. Prin decizia din 15 ianuarie 2008, secţia parchetelor militare din cadrul parchetului de pe lîngă Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărît disjungerea cauzei privind cei 16 inculpați civili (inclusiv un fost președinte al României și fost șef al Serviciului Român de Informații) din ancheta care implică personalul militar, precum și declinarea competenței în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
50. Potrivit unui comunicat de presă emis la 10 februarie 2009 de Biroul de informare publică în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, președintele Consiliului intenționa să ceară Inspecției judiciare lămurirea motivelor care au împiedicat ca urmărirea penală să fie efectuată mai repede.

(e) Ultimele evoluții în ceea ce privește reclamanții din prezenta cauză

51. În august 2008, reclamanţii au cerut Ministerului Afacerilor Externe al Ucrainei și Procuraturii Generale informații cu privire la cercetări. Petiția lor a rămas fără răspuns.
52. Două decizii ulterioare, din 18 octombrie 2010 și 15 aprilie 2011, pomenite de Guvern, dar necomunicate Curții, au fost emise de autoritățile române. Aceste decizii nu au fost comunicate reclamanților.
53. Potrivit Guvernului, la 18 octombrie 2010, procurorul militar însărcinat cu ancheta a decis neînceperea urmăririi penale cu privire la evenimentele care au avut loc în 24 decembrie 1989, la Brădești. În 15 aprilie 2011, decizia menționată mai sus a fost, de asemenea, anulată și un nou caz a fost înregistrat la Parchetul de pe lîngă Înalta Curte de Casație și Justiție sub nr. 706/P/2011.
54. Conform informațiilor prezentate de Guvern, investigațiile sînt încă în curs.

II. Legea naţională, dreptul internațional şi practica judiciară relevantă

A. Legea internă aplicabilă

55. Legislația internă relevantă privind cercetarea penală este citată în cauza Asociația „21 decembrie 1989” și alții (citată mai sus, §§ 95-100).
56. Altă legislație internă relevantă privind limitarea legală a răspunderii penale este descrisă în hotărîrea Mocanu și alții împotriva României ([GC], nr. 10865/09, 45886/07 și 32431/08, §§ 193-196, CEDO 2014)

B. Decizia Comitetului de Miniștri

57. În ultima hotărîre privind stadiul executării hotărîrii în cazul Asociația „21 decembrie 1989” și alții (citată mai sus) – adoptată de Comitetul de Miniștri la iunie 2014, la a 1202-a întrunire a delegaţilor miniștrilor autoritățile române au fost invitate să răspundă la criticile făcute de Curte în hotărîrea sa despre ancheta contestată. Părțile relevante sînt redactate după cum urmează:

„Delegații
1. au remarcat că, în aceste cazuri, Curtea Europeană a constatat că anumite aspecte ale legislației naționale care reglementează statutul magistraților militari lasă loc de îndoieli cu privire la independența instituțională și ierarhică a procurorilor militari atunci cînd persoanele cercetate aparțin forțelor armate sau altor forțe militare;
2. au invitat autoritățile române să efectueze rapid o evaluare amănunțită a consecințelor care trebuie trase din aceste constatări, cu privire la măsurile generale și individuale, în aceste cazuri, precum și a informa Comitetul de Miniștri cu privire la concluziile și măsurile care ar putea fi adoptate în lumina acestei evaluări;
3. a invitat, deasemenea, autoritățile să prezinte o evaluare a măsurilor generale care ar putea fi necesare pentru a se asigura că, în viitor, organismele care dețin informații cu privire la fapte care fac obiectul unor astfel de cercetări cooperează pe deplin cu anchetatorii; (…)”

LEGEA

I. CONEXAREA CAZURILOR

58. Curtea observă că cererile înregistrate la numerele 35279/10 și 34782/10 provin din împrejurări de fapt asaemănătoare și ridică probleme juridice similare. Prin urmare, consideră că este oportun să conexeze aceste cereri (vezi, de asemenea, Pastor și Țiclete împotriva României, nr. 30911/06 și 40967/06, § 40, 19 aprilie 2011).

II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 2 DIN CONVENȚIE

59. Reclamanții au susținut că statul pîrît a încălcat obligațiile sale conform articolului 2 al Convenției sub aspectul procedural. Ei au susținut că aceste dispoziții obligă statul să facă o anchetă eficientă, imparțială și aprofundată care să conducă la identificarea și pedepsirea celor vinovaţi de operaţiunea militară în cursul căreia doamna Melniciuc – soția primului reclamant și mama celui deal doilea – a fost ucisă de focuri de armă, iar al treilea și al patrulea reclamanți au fost grav răniți de gloanțe.
60. Ultimele două reclamante, de asemenea, s-au plîns, în temeiul articolelor 3 și 6, că au fost supuși torturii și tratamentelor neomeneşti, fiind împușcaţi și grav răniţi de militari care în mod greșit îi numeau terorişti, și că nimeni nu a avut fost tras la răspundere pentru asta.
61. Curtea aminteşte că, avînd competenţa de a caracteriza situaţia cauzei în fapt şi în drept, nu este legată de caracterizarea dată de reclamanţi ori de guvern. O plîngere este caracterizată de aspectele invocate în ea, și nu doar de motivele juridice sau argumente invocate (a se vedea Berktay împotriva Turciei, nr. 22493/93, § 167, 1 martie 2001 și Eugenia Lazăr împotriva României, nr. 32146/05, § 60, 16 februarie 2010).
62. Avînd în vedere situația de fapt din prezenta cauză, și urmând exemplul cazurilor Șandru și alții împotriva României (nr. 22465/03, §§ 51-54, 08 decembrie 2009), și Pastor și Țiclete, (citat mai sus, § 43), Curtea consideră că prezenta cauză trebuie să fie examinată numai în aspectul procedural al articolului 2 (a se vedea, de asemenea, İlhan împotriva Turciei [GC], nr. 22277/93, § 75, CEDO 2000-VII, și Makaratzis împotriva Greciei [GC], nr. 50385/99, §§ 49-55, CEDO 2004-XI).

Partea relevantă ale articolului 2 prevede:

Articolul 2
„1. Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege. Nimeni nu poate fi lipsit de viața sa în mod intenționat … „

A. Cu privire la admisibilitate

1. Argumentele părților

63. Guvernul a ridicat două obiecții preliminare combinate. Pe de o parte a contestat competența Curții de a examina cererile ratione temporis și, pe de altă parte, a susținut că cererile au fost depuse în afara termenului, în care reclamantele nemanifestînd diligență nici în ​​fața autorităților naționale nici în faţa Curții.
64. Guvernul a subliniat că problema competenței Curţii ratione temporis și a respectării de către reclamanți a regulii de șase luni sînt interdependente, astfel încît lipsa de diligență afișată de reclamanţi duce la înlăturarea competenței temporale a Curții în acest caz particular.
65. Potrivit Guvernului, ultimul pas întreprins de reclamanți cu privire la investigațiile interne datează din 15 mai 1990. El a susținut că, după acel moment, reclamanții nu au depus nici o cerere la serviciile consulare ale Ambasadei URSS în Bucureşti, ori după 1992 în fața autorităților ucrainene, pentru a verifica progresele realizate în cadrul procedurii penale desfășurate în România în ceea ce privește evenimentele din 24 decembrie 1989.
66. Guvernul acceptă faptul că Convenția nu garantează dreptul la protecție diplomatică, dar consideră că reclamanții ar fi trebuit să indice în mod clar autorităților consulare intenția de a cerceta investigațiile din România. Nu numai că autoritățile consulare le-ar fi înlesnit accesul la dosarul cauzei și rezultatul acesteia, dar reclamanţii ar fi arătat astfel diligență și implicare activă.
67. În plus, ei nu au depus nici un fel de petiție la organele de cercetare penală româneşti, spre deosebire de alte două părți vătămate din dosar, anume A.C. și K.C., care au făcut asta în 12 septembrie 2005.
68. În plus, reclamanţii au așteptat prea mult, și anume pînă în 2010, ca să depună o cerere în fața Curții. Atitudinea lor pasivă nu poate fi explicată prin starea de ignoranță și de incertitudine specifice cazurilor de dispariții.
69. Din cauza conduitei pasive a reclamanţilor, Guvernul consideră că eșecul autorităţilor de a investiga cazul nu poate fi considerat ca o „situație continuă”. Acest eșec a avut loc înainte de 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a Convenției în ceea ce privește România. Prin urmare, obligația de a efectua o anchetă efectivă, în conformitate cu cerințele prevăzute la articolul 2, nu era în vigoare pînă la 20 iunie 1994. Simplul fapt al existenţei unei anchete interne din cauza considerentelor politice, juridice sau etice relevante la nivel național nu atrage o responsabilitate internațională din partea statului.
70. Reclamanții au declarat că nu sînt de acord cu Guvernul și consideră că cererile lor îndeplinesc cerințele Convenției.
71. Curtea va examina separat cele două obiecții preliminare, începînd cu competența ratione temporis (Mocanu și alții, citată mai sus, §§ 205-211 și 257-283 §§).

2. Competenţa Curţii ratione temporis

72. În Janowiec și alții împotriva Rusiei ([GC], nr. 55508/07 și 29520/09, §§ 128-151, 21 octombrie 2013), Curtea a stabilit, în esență, că competența sa temporală este strict limitată la acte de procedură care au fost sau ar fi trebuit să fi fost puse în aplicare după intrarea în vigoare a Convenției în ceea ce privește statul pîrît, și că este condiționată de existența unei legături reale între evenimentul care a dat naştere obligației procedurale conform articolului 2 și intrarea în vigoare a Convenției (a se vedea, de asemenea, Mocanu și alții, citată mai sus, §§ 205-210).
73. În speță, la fel ca în cazul Asociația „21 decembrie 1989” și alții (citată mai sus, §§ 114-118), Curtea constată că procedura penală privind moartea rudei primilor doi reclamanţi și rănirea celor de-al treilea şi al patrulea reclamant, care a început la 28 decembrie 1989 a continuat dincolo de 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a Convenției în ceea ce privește România. La acea dată, cazul era încă în cercetare la Parchetul militar.
74. Trebuie remarcat că au trecut patru ani și jumătate între evenimentul declanșator și intrarea în vigoare a Convenției în ceea ce privește România, la 20 iunie 1994. Această perioadă de timp este relativ scurtă. Este mai puțin de zece ani și mai puțin de răstimpurile din cazuri asemănătoare examinate de Curte (a se vedea Șandru și alții, citată mai sus, §§ 55-59,.. Paçacı și alții împotriva Turciei, nr 3064/07, § § 63-66, 08 noiembrie 2011, și Jularić împotriva Croației, nr. 20106/06, §§ 45-51, 20 ianuarie 2011). Curtea observă de asemeni că majoritatea procedurilor și cele mai importante măsuri procedurale au fost efectuate după această dată (a se vedea § 34 și următoarele paragrafe, de mai sus).
75. Prin urmare, Curtea constată că are competență ratione temporis de a examina motivele invocate de reclamanți sub aspectul procedural al articolului 2 al Convenției, în măsura în care aceste plîngeri se referă la urmărirea penală efectuată în speță, după intrarea în vigoare a Convenției în ceea ce privește România.

3. Respectarea termenului de șase luni

(a) Principii generale

76. Curtea aminteşte că principiile generale cu privire la termenul de șase luni prevăzut la articolul 35 § 1 al Convenției au fost recent stabilite de către Marea Cameră, în hotărârea Mocanu și alții (citată mai sus, §§ 258 -269).
77. Ea observă că articolul 35 § 1 nu poate fi interpretat într-o manieră care ar necesita ca un reclamant să depună plângere la Curte înainte ca poziția sa în legătură cu problema să fi fost stabilită la nivel intern, altminteri s-ar încălca principiul subsidiarității. Atunci cînd un reclamant se folosește de o cale de atac aparent existentă și abia mai tîrziu devine conștient de împrejurări care fac calea de atac ineficace, este în conformitate cu sensul articolului 35 § 1 să se ia ca punct de plecare al termenului de șase luni data la care reclamantul a devenit sau ar fi trebuit să devină conștient de aceste împrejurări (a se vedea Paul și Audrey Edwards împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 46477/99, 04 iunie 2001, și El-Masri împotriva Fostei Republici Iugoslave Macedonia [GC], nr. 39630/09, § 136, CEDO 2012).
78. În cazul unei „situații continue”, termenul începe să curgă din nou în fiecare zi și numai cînd această situație se termină începe să curgă de fapt perioada de șase luni (vezi Varnava și alții împotriva Turciei [GC] , nr. 16064/90, 16065/90, 16066/90, 16068/90, 16069/90, 16070/90, 16071/90, 16072/90 și 16073/90, § 159, CEDO 2009, și Sabri Güneș, citată mai sus, § 54). Totuși, nu toate situațiile continue sînt identice. În cazul în care timpul este important in rezolvarea problemelor dintr-un caz, există o obligaţie a reclamantului de a se asigura că cererile sale sînt ridicate în fața Curții la timp pentru a se asigura că acestea pot fi rezolvate corect (vezi Varnava și alții, citată anterior, § 160). Acest lucru este valabil mai ales în ceea ce privește plîngerile referitoare la o obligație în temeiul Convenției de a investiga anumite evenimente. Cum trecerea timpului duce la deteriorarea dovezilor, timpul are efect nu numai asupra îndeplinirii obligației statului de a investiga, dar și asupra eficacităţii şi semnificaţiei examinării proprii a Curții. Un reclamant trebuie să devină activ după ce este limpede că nici o anchetă efectivă nu va fi făcută, cu alte cuvinte o dată se dovedește că statul pîrît nu-şi va îndeplini obligația conform Convenției (a se vedea Chiragov și alții împotriva Armeniei (decembrie) [ GC], nr. 13216/05, § 136, 14 decembrie 2011, și Sargsyan împotriva Azerbaigeanului (dec). [GC], nr. 40167/06, § 135, 14 decembrie 2011, amîndouă cu referire la Varnava și alții, citată de mai sus, § 161).
79. Curtea a statuat deja că, în cauzele privind anchetarea relelor tratamente – și în cele referitoare la cercetările privind moartea suspectă a unei rude – e de așteptat de la reclamanţi să ia măsuri pentru a urmări progresul cercetărilor, sau lipsa acestora , și să depună plîngeri cu promptitudine corespunzătoare de îndată ce sînt, sau ar fi trebuit să devină, conștienți de lipsa unei anchete penale eficace (a se vedea deciziile în Bulut și Yavuz, citată anterior, Bayram și Yıldırım, citată anterior, Frandes împotriva României (decembrie), nr. 35802/05, 17 mai 2011, §§ 18-23,.. și Atallah împotriva Franței (decembrie), nr. 51987/07, 30 august 2011).
80. Rezultă că obligația de diligență care revine reclamanților conține două aspecte distincte, dar strîns legate: pe de o parte, reclamanții trebuie să contacteze cu promptitudine autoritățile naționale pentru a se interesa de progresele înregistrate în cercetări – care implică necesitatea de a aborda cu diligență ancheta, căci orice întîrziere riscă să compromită eficiența investigației – și, pe de altă parte, ei trebuie să depună cererea lor prompt la Curte, de îndată ce devin conștienți sau ar fi trebuit să devină conștienți de faptul că ancheta nu este eficace (a se vedea Nasirkhayeva împotriva Rusiei (dec.), nr 1721-1707, 31 mai 2011, Akhvlediani și alții împotriva Georgiei (decembrie), nr. 22026/10, §§ 23-29, 09 aprilie 2013, și Gusar împotriva Moldovei (dec.), nr. 37204/02, §§ 14-17, 30 aprilie 2013).
81. În aceste condiții, Curtea aminteşte că primul aspect al obligației de diligență – care este, obligația de a contacta autoritățile naționale cu promptitudine – trebuie să fie apreciată în funcție de împrejurările cauzei. Nu orice întîrziere afectează admisibilitatea cererii cînd reclamantul era într-o situație particulară vulnerabilă, ţinînd seama de complexitatea cauzei și natura presupuselor încălcări ale drepturilor omului în joc, și în cazul în care a fost rezonabil ca reclamantul să aștepte evoluții care ar putea rezolva problemele de fapt sau de drept cruciale (a se vedea El-Masri, citată mai sus, § 142).
82. În ceea ce privește al doilea aspect al acestei obligaţii de diligență – obligația reclamantului să depună plîngere la Curte de îndată ce își dă seama, sau ar trebui să-şi fi dat seama, că ancheta nu este eficientă – Curtea a declarat că problema identificării momentului exact în timp la care această etapă are loc depinde de împrejurările cauzei și că este dificil de determinat cu precizie (decizia din cazul Nasirkhayeva, citată mai sus).
83. Astfel, Curtea a respins ca tardive plîngeri în care a existat o întîrziere excesivă sau neexplicată din partea reclamanților după ce au fost sau ar fi trebui să fie conștienți de faptul că nici o anchetă nu a fost începută sau că ancheta a devenit inactivă ori ineficientă și, în oricare dintre aceste eventualități, nu a existat nici o perspectivă imediată, realistă, de reluare a anchetei în viitor (a se vedea, printre altele, Narin împotriva Turciei, citată mai sus, § 51; Aydinlar și alții împotriva Turciei (decembrie), nu 3575/05, 09 martie 2010, și decizia în Frandes, citată mai sus, §§ 18-23).
84. Curtea a statuat, totuşi, că atîta timp cît a existat un contact semnificativ între rude și autorități cu privire la plîngeri și cereri de informații, sau unele indicii, ori o posibilitate realistă, de progres în cercetări, considerentele legate de întîrzierea exagerată a reclamanților, nu vor fi ridicate (vezi Varnava și alții, citată anterior, § 165).

(b) Aplicarea principiilor de mai sus în această cauză

85. Curtea observă că pretinsul atac al forțelor Armatei Române asupra reclamanţilor a avut loc în 24 decembrie 1989. La scurt timp după aceea, în 28 decembrie 1989, reclamanții au depus o plîngere penală prin intermediul autorităților consulare, care a fost adusă în fața procurorului de la parchetul militar competent (a se vedea punctele 18-19 de mai sus). Prin urmare, reclamanții nu li se poate reproșa inactivitatea înainte de depunerea plîngerii penale la nivel național. O anchetă penală a fost deschisă în scurt timp după aceea.
86. La 7 și 20 iunie 2010, adică peste douăzeci de ani după evenimentele, în timp ce ancheta era încă în curs, reclamanții au formulat cererile lor la Curtea de la Strasburg (a se vedea, de asemenea, Mocanu și alții, citată anterior, § 270, în care solicitantul depus cererea la optsprezece ani de la evenimentele).
87. Curtea observă că între 1994 şi 1998 au fost întreprinşi unii paşi în cercetări (a se vedea punctele 34-41 de mai sus). La 7 aprilie 2007, plîngerile reclamanților au fost adăugate la dosarul penal nr. 97/P/1990, care se referea la numeroase victime ale evenimentelor din decembrie 1990 [eroare materială, de fapt 1989] (a se vedea paragraful 45 de mai sus). Anterior, printr-o decizie din 7 decembrie 2004, parchetul militar a pus sub acuzare 102 de persoane, în principal ofițeri, dintre care unii erau de rang înalt, din armată, poliție și Securitate, pentru omor și tratament neomenos săvîrşit „în perioada de 21-30 Decembrie 1989”. Această decizie se referea la mai multe sute de victime în total, care au fost ucise ori rănite în perioada 21-30 decembrie 1989 în diferite zone ale țării (a se vedea paragrafele 46-47 de mai sus). Ancheta a fost realizată în împrejurări cu totul excepționale (Mocanu și alții, citată anterior, § 278).
88. Avînd în vedere progresele realizate în cadrul anchetei după 1994, și întinderea și complexitatea ei – care sînt acceptate de către Guvern – Curtea consideră că, după depunerea plîngerii la autoritățile naționale competente, reclamanţii au putut în mod legitim să creadă că cercetările vor avea eficienţă și în mod rezonabil au așteptat rezultatul acestora, existînd o posibilitate realistă ca cercetările să avanseze (a se vedea, mutatis mutandis, Palić împotriva Bosniei și Herțegovinei, nr. 4704/04, § 52, 15 februarie 2011, precum și Mocanu și alții, citată anterior, § 280).
89. Curtea nu poate decît să concluzioneze că, ţinînd seama de împrejurările excepționale ale cauzei, că reclamanții au fost într-o situație în care nu era nerezonabil pentru ei să aștepte evoluții care ar fi putut rezolva problemele cruciale de fapt sau de drept (a se vedea Mocanu și alții, citată mai sus, § 275, și prin contrast, decizia în Akhvlediani și alții, citată anterior, § 27).
90. Avînd în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că cererile nu au fost depuse tardiv. Prin urmare, obiecția Guvernului trebuie respinsă.

4. Concluzie cu privire la admisibilitate

91. Curtea constată că aceste plîngeri nu sînt în mod vădit neîntemeiate în sensul articolului 35 § 3 (a) din convenție. Se constată, de asemenea, că acestea nu sînt inadmisibile din oricare alte motive. Prin urmare, acestea trebuie declarate admisibile.

B. Fondul cauzei

92. Primii doi reclamanţi au subliniat faptul că, 24 de ani de cînd ruda lor apropiată a fost ucisă de focuri de armă, urmărirea penală încă nu a identificat și trimis în judecată pe cei responsabili. Ultimii doi reclamanți au susținut că nu au obținut nici o reparaţie pentru rănile suferite în aceleași condiții ca și cele denunțate de primii doi reclamanţi. Ei au considerat că durata anchetei este excesivă și au susținut că autoritățile nu au respectat cerințele prevăzute în jurisprudența Curții cu privire la articolul 2 al Convenției.
93. Guvernul a considerat că, avînd în vedere hotărîrile pronunțate de Curte în cazul Asociației „21 decembrie 1989” și alții (citată mai sus), este limpede că orice caz similar care îndeplinește criteriile de admisibilitate ar putea ridica o problemă sub aspectul procedural al articolului 2 al Convenției. Totuşi, Curtea ar trebui să rețină că, în urma acelei hotărîri, Guvernul a întreprins măsuri de redresare a situației, în conformitate cu planul de acțiune prezentat Comitetului de Miniștri la 24 iulie 2012. În aceste condiții, afirmațiile făcute de reclamanţi trebuie luate în considerare doar din punct de vedere pur istoric.
94. Curtea aminteşte principiile relevante privind obligația procedurală impusă de articolul 2, împreună cu concluziile sale, în cazul Asociației „21 decembrie 1989” și alții (citată mai sus, §§ 133-154), care se referă la aceleași cercetări penale ca în cazul de față.
95. Ea subliniază că, avînd în vedere competența sa ratione temporis, poate lua în considerare numai perioada de după 20 iunie 1994, data la care Convenția a intrat în vigoare în România.
96. În continuare observă că în 1994 cazul era pe rolul Parchetului militar. În această privință, Curtea observă – așa cum a făcut-o și în cazul Asociația „21 decembrie 1989” și alții (citată mai sus, § 137) și Șandru și alții împotriva României (nr 22465/03, § 74, 08 decembrie 2009) – că cercetările au fost încredințate procurorilor militari care, ca majoritatea acuzaţilor – inclusiv ofițeri de rang înalt ai armatei – au fost într-o relație de subordonare în cadrul ierarhiei militare.
97. În plus, lipsurile din cadrul anchetei au fost observate în mai multe rînduri de înseşi autoritățile naționale. Ancheta ulterioară, cu toate acestea, nu a remediat lipsurile în cauză.
98. În ceea ce privește obligația de a implica rudele victimei în cadrul procedurii, Curtea observă că nici o justificare nu a fost prezentată pentru lipsa totală a informațiilor furnizate reclamanților cu privire la anchetă, în special începînd cu anul 2011 pînă în prezent (a se vedea Asociația „21 decembrie 1989” și alții, citată mai sus, §§ 140-141).
99. După cum s-a menționat deja, în cazul Asociația „21 decembrie 1989” și alții (citată mai sus, § 142), Curtea nu subestimează complexitatea incontestabilă a prezentei cauze, care este, de asemenea, destinată să stabilească persoanele responsabile pentru întreaga represiune armată care au avut loc în ultimele zile din decembrie 1989 în mai multe zone din România. Cu toate acestea, acest lucru nu poate justifica nici durata anchetei nici modul în care a fost efectuată pe o perioadă foarte lungă de timp, fără ca reclamanţii sau publicul să fioe informaţi despre progresul cercetărilor.
100. Curtea observă în continuare că la trei ani după ce hotărârea pronunțată în cazul Asociația „21 decembrie 1989” și alții (citată mai sus) a devenit definitivă, deficiențele identificate de Curte nu par să fi fost corectate. În plus, în decizia privind stadiul executării acestei hotărîri, adoptată de Comitetul de Miniștri la iunie 2014, la cea de a 1201-a reuniune a delegaților miniștrilor, autoritățile române au fost invitate să răspundă la criticile făcute de Curte în hotărârea ei privind ancheta contestată. Pînă azi, executarea hotărîrii este încă în curs în fața Comitetului de Miniștri.
101. Avînd în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că reclamanții nu au beneficiat de o investigaţie eficientă aşa cum e cerută de articolul 2 al Convenției.
102. În consecință, a existat o încălcare a articolului 2 al Convenției sub aspect procedural.

III. Alte pretinse încălcări ale Convenţiei

103. În sfîrșit, al treilea și al patrulea reclamant (cererea nr. 34782/10), s-au plîns în temeiul articolului 2 din Protocolul nr 4 la Convenție, că în 24 decembrie 1989 libertatea lor de circulație a fost restricționată în mod nelegal. Ei susțin, de asemenea, că a existat o încălcare a articolelor 1 și 17 din Convenție.
104. Luînd în seamă cu atenție observațiile reclamanților, în lumina tuturor dovezilor de care dispune, Curtea constată că, în măsura în care problemele reclamate sînt de competența sa, acestea nu indică nicio aparentă încălcare a vreunei garanții prevăzute la articolele 1, 17 și 2 din Protocolul nr 4 la Convenție.
105. Rezultă că aceste plîngeri sînt în mod vădit neîntemeiate și trebuie respins conform articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE

106. Articolul 41 din Convenție prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante nu permite decît o înlăturare incompletă a consecințelor acestei violări, Curtea acordă, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă părţii vătămate.”

A. Prejudiciu

1. Prejudiciul invocat de domnul Rostislav Ivanovici Melniciuc și dna Alla Rostislavovna Lyana

107. Reclamanții au pretins 500.000 euro (EUR) cu titlu de pagube materiale, reprezentînd costurile legate de înmormîntarea doamnei Melniciuc, costul îngrijirii sănătății personale a reclamanților, precum și costul reparării maşinii lor avariate și înlocuirea articolelor prezente în mașină la momentul atacului armat care a avut loc la 24 decembrie 1989.
108. De asemenea, a pretins 3.000.000 EUR cu titlu de daune morale.

2. Prejudiciul invocat de doamna Sofiya Filipovna Demciuc și dl Valerii Valentinovici Şpartac

109. Reclamanții au pretins 3,055,000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material, reprezentînd costurile deja suportate pentru îngrijirea sănătăţii, împreună cu costurile estimate în viitor pentru sănătate, şi cheltuielile efectuate datorită deteriorării maşinii lor.

110. De asemenea, au pretins 2.500.000 EUR cu titlu de daune morale.

3. Observațiile Guvernului

111. Guvernul a considerat pretențiile reclamanților cu titlu de daune morale excesive și a susținut că pretențiile cu titlu de pagube materiale depășesc domeniul de aplicare al aspectului procedural al articolului 2 și ar trebui să fie respinse.

4. Aprecierea Curții

112. Curtea nu a identificat nici o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins; prin urmare, respinge această cerere.
113. Curtea a constatat o încălcare procedurală a articolului 2 din Convenția din cauza absenței unei anchete efective în moartea soției primului reclamant și mama celui de al doilea reclamant și în rănirea severă a celui de al treilea și al patrulea reclamant.
114. Pe baza dovezilor de care dispune, în special faptul că ancheta este încă în curs, în ciuda hotărârii sale în cazul Asociației „21 decembrie 1989” și alții (citată mai sus), Curtea consideră că încălcarea aspectului procedural al articolului 2 a pricinuit reclamanților daune morale substanțiale, cum ar fi suferință și frustrare. Hotărînd în mod echitabil, Curtea acordă fiecărui reclamant 15.000 EUR cu acest titlu.

B. Costuri și cheltuieli

115. Reclamanții nu au făcut o cerere cu acest titlu.

C. Dobînda de întîrziere

116. Curtea consideră potrivit ca dobînda de întîrziere să fie egală cu rata limită a dobînzii Băncii Centrale Europene, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1. hotărăşte să conexeze cererile;

2. Declară restul cererii nr. 35279/10 admisibilă;

3. Declară plîngerile referitoare la aspectul procedural al articolului 2 admisibile și restul cererii nr. 34782/10 inadmisibilă;

4. Constată că a existat o încălcare a aspectului procedural al articolului 2 al Convenției în ceea ce privește toţi cei patru reclamanți;

5. Hotărăște
(A) că statul pîrît trebuie să plătească fiecărui reclamant, în termen de trei luni de la data la care hotărîrea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenție, 15.000 EUR (cincisprezece mii euro), plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de daune morale;
(B) că, de la expirarea termenului de mai sus-menționat de trei luni pînă la plata efectivă, urmează să fie plătită o dobîndă la sumele de mai sus la o rată egală cu rata limită de împrumut a Băncii Centrale Europene plus trei procente;

6. Respinge restul pretențiilor reclamanților.

Redactată în limba engleză și notificată în scris la 05 mai 2015, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții.

Marialena Tsirli

Josep Casadevall

Mai citeşte:
România condamnată la CEDO pentru tergiversarea procesului Chiţac-Stănculescu. Printre vinovaţi: Lidia Bărbulescu, propusă acum la şefia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (cauza Şandru şi alţii împotriva României)
Nouă condamnare la CEDO pentru România, în cazul revoluţiei din Timişoara (cauza Acatrinei şi alţii împotriva României)
CEDO condamnă statul român la despăgubiri pentru tărăgănarea dosarelor revoluţiei şi pentru încălcarea vieţii private a domnului Mărieş
Moartea lui Nicuşor Vlase, eroul martir datorită căruia România a fost recent condamnată la CEDO
Generalul Florian Caba şi căpitanul Dando Carp scapă şi la CEDO pentru crimele din 1989 de la Cluj
Hotărîre CEDO despre mineriada din iunie 1990
CEDO stabilește despăgubiri pentru luptători în revoluție nerăniți și nereținuți
Fostul secretar de stat la SSPR, Emilian Cutean, cîştigă la CEDO
CEDO respinge plîngerea generalilor Stănculescu și Chițac, printr-o hotărîre care conține unele inexactităţi
Tăcere asurzitoare a mass mediei românești cu privire la înfrîngerea lui Stănculescu la CEDO
Ziarul „Adevărul” rupe tăcerea din presă despre înfrîngerea lui Stănculescu şi Chiţac la CEDO

 

One Response to “CEDO condamnă România pentru cazul cetăţenilor sovietici împuşcaţi în decembrie 1989 lîngă Craiova”


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s