Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Paraşutiştii din Caracal: De partea revoluţiei ori a reprimării? Martie 4, 2016


Victoria6_0890_poligrafie_0001Victoria6_0890_poligrafie_0002Pe saitul ziarului „Gîndul” din 2 martie 2016 e publicat un articol al Cristinei Andrei despre revoluţionarii cu rol determinant din parlament (linc). Printre aceştia este şi domnul Niculae Mircovici (linc), general în rezervă (în 2004 a fost comandantul garnizoanei Timişoara), reprezentant al Uniunii Bulgare din Banat, membru (de mai multe legislaturi) al Comisiei Parlamentare a Revoluţionarilor.

Cu privire la activitatea din timpul revoluţiei a domnului Mircovici, aflăm din „Gîndul”:

Un alt politician care s-a aflat ieri pe lista celor care au primit titlul de „Luptător pentru Victoria Revoluţiei Române din Decembrie 1989 – Luptător cu Rol Determinant”, este deputatul Niculae Mircovici (…). Acesta a spus pentru Gîndul că rolul important pe care l-a jucat la Revoluţie a început cu o mutare disciplinară la Centrul Militar din Timişoara, acolo unde a fost transferat disciplinar pentru că cineva „trăia cu sentimentul că ceva nu e în regulă” fiindcă ţinea pe birou Glasnost şi Petrestroika. „Momentul Revoluţiei m-a prins exact în centrul Timişoarei, fiind vecini cu balconul Operei. Structura noastră, fiind centru militar, nu a participat sub nicio formă la represiune”, explică Mircovici.

„Eu îl cunoscusem din data de 18 pe Ion Marcu, unul dintre liderii Revoluţiei în sensul de lider real, nu ca lider formal, un om extrem de vocal, şi i-am spus în ziua de 19 că măcar atît ar fi trebuit să înţeleagă ei, muncitorii, că sînt o forţă şi nu trebuie să iasă noaptea, ca hiena sau ca şacalul, trebuie să iasă ziua, ca leul, pentru că ziua toată lumea va fi cu ei”, a declarat deputatul.

Niculae Mircovici arată şi întîmplarea a făcut ca şeful unităţii de paraşutişti de la Caracal care fusese trimisă la Timişoara pentru represiune să fie colegul său de promoţie şi prieten foarte bun şi îşi aminteşte cum în noaptea în care aceştia au sosit, au discutat şi l-a convins că nu trebuie să intervină pentru reprimarea mişcării.

„În dimineaţa de 20, în loc să intervină în forţă, paraşutiştii au mers alături de coloanele de manifestanţi, cu garoafe în arme şi, pentru prima dată, s-a strigat ‘Armata e cu noi!’”, spune politicianul, acesta fiind un moment în care manifestaţii se simţeau „ca leii în savană”.

De la acest punct, deputatul spune că a avut o apropiere evidentă faţă de revoluţionari în mod direct şi îşi dovedeşte contribuţia prin faptul că din data de 20 în care „a fost ocupată clădirea Operei, am sprijinit pe partea de pază a Operei cu cunoştinţele necesare pentru a se putea identifica, pentru a stabili parole şi aşa mai departe, cunoscînd un alt subinginer, eu care fusesem în garda Operei. Iar după 22 decembrie am preluat miliţia şi securitatea din Timiş”. Cam acestea ar fi elementele prin care Niculae Mircovici a „prevenit un măcel”, asigurînd „convingerea multora dintre cei care erau la momentul respectiv în primele rînduri că nu vor ‘beneficia’ de represiunea ca atare ci, dimpotrivă, că armata va fi cu ei”.

Nu pun la îndoială faptul că domnul Mircovici a fost prieten şi coleg de promoţie cu şeful paraşutiştilor din Caracal veniţi în decembrie 1989 la Timişoara. Posibil să fi vorbit cu acesta şi să-i fi spus să nu intervină pentru reprimare. Însă se pare că nu a fost convingător.

Ziarul „Victoria” nr. 6 din august 1990, editat de Societatea „Victoria” condusă de Lorin Fortuna, descria cu totul altfel implicarea paraşutiştilor caracaleni în revoluţia din Timişoara. Am prezentat deja acest ziar încă din 2011, în articolul „Timişoara – oraş liber în 20 decembrie 1989. Mit sau realitate?” (linc). Iată fragmente din declaraţia lui Sergiu Ştirbu, directorul poligrafiei din Timişoara în decembrie 1989, reprodusă de ziar:

Era în seara de 21 decembrie, materialul trimis de FDR ajunsese la noi şi se procedase la culegerea textului pentru a-l putea tipări. În acel moment şi-a făcut apariţia trupa de intervenţie. La cîteva secunde doar, după ce am primit mesajul de la poartă, uşa biroului meu a sărit în lături, împinsă cu piciorul de comandantul acestei trupe, care mi-am dat seama că erau paraşutişti (sosiţi de la Caracal). Am rămas surprins de duritatea cu care acţionau şi se manifestau. (…) Acest comandant mi-a poruncit să-i spun dacă se tipărea ceva la ora respectivă. La negarea mea, ne-au cerut să coborîm împreună în secţii şi să constate dacă afirmaţia mea este adevărată. (…) deoarece în curtea întreprinderii pătrunseseră nişte demonstranţi, sărind gardul, fără ca grănicerii să riposteze, comandantul paraşutiştilor a reproşat asta maiorului de grăniceri şi l-a ameninţat că va fi împuşcat. (…) Apoi am coborît cu toţii pentru a merge prin secţii. Ajuns jos, în hol, am văzut doi oameni care stăteau cu mîinile la ceafă, sub controlul armelor unor paraşutişti. Erau un prieten de-al meu (arhitect Ion Popa) şi fostul şef al secţiei offset de la noi, Luchiţă (…) Cînd am ajuns acolo [secţia ziare] i-am găsit supravegheaţi de paraşutişti dar, am aflat ulterior, că avuseseră timp să distrugă formele pregătite pentru tipărirea materialului şi să îndepărteze resturile. Aici a fost interogat dl Vasile Banu, locţiitorul şefului de secţie, care a avut prezenţa de spirit de a face faţă foarte bine, afirmînd că nu se tipăreşte decît ceea ce a fost aprobat. Dl. Banu avea însă ascuns, într-unul din ciorapi, materialul trimis de FDR.

Relatarea lui Sergiu Ştirbu e întărită de cea a tipografului Gui:

A fost redactat textul, după materialul trimis de FDR. (…) Cînd munca era în toi, a sosit pe neaşteptate vestea că o unitate specială a pătruns în Poligrafie. În mai puţin de un minut au ocupat întreprinderea, unde se lucra numai la secţia noastră. Pentru prima dată, în viaţa mea, am stat sub ameninţarea armelor, împreună cu ceilalţi colegi. (…) din doi în doi metri erau nişte militari în vîrstă, cu diferite grade, a căror privire te tăia. Nici nu am avut curajul să mă uit în ochii lor. Colegii mei, care au cules manifestul, au reuşit totuşi să ascundă manuscrisele, să distrugă formele şi să arunce resturile, astfel că paraşutiştii nu au găsit nimic. Nu ştiu ce s-ar fi întîmplat dacă ne prindeau cu ceva, dar în viaţa mea nu am mai trăit astfel de momente de groază.

Nu ştiu ce i-o fi povestit domnului Mircovici prietenul şi colegul său de promoţie care a condus paraşutiştii din Caracal în decembrie 1989, dar am mai multă încredere în ceea ce au povestit în 1990 martorii oculari despre activitatea acestora, decît în ce spune astăzi domnia sa.

Mai citeşte:
– Timişoara – oraş liber în 20 decembrie 1989. Mit sau realitate?

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s