Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Interviu cu generalul Viorel Oancea în „Observatorul Militar”. Am auzit că Ceaușescu a fugit. Rotariu a strigat „Închideți tot, că au intrat teroriștii pe frecvență!” Septembrie 30, 2016


obsmil04032015_1
obsmil04032015_2
Generalul Viorel Oancea, maior în decembrie 1989, este primul ofițer român care a vorbit de la balconul Operei din Timișoara, asigurînd protestatarii că este alături de ei. Faptul se întîmpla în dimineața de 22 decembrie 1989, cînd Ceaușescu era încă la putere. Despre acele întîmplări povestește într-un interviu în „Observatorul Militar” din 4 martie 2015, acordat locotenent-colonelului Cristian Dumitrașcu. Reproduc aici respectivul interviu. Am inserat niște comentarii ale mele cu litere cursive, între paranteze drepte.

Din fericire, regimul s-a schimbat, și mă bucur că s-a întîmplat asta, fiindcă dacă nu era așa, nici eu nu mai eram acum în fața dumneavoastră!

– Sînteți un caz, după știința mea, singular în armata anului 1989, un ofițer care a refuzat să execute ordinul în timpul revoluției [cazul nu este singular, mai există cîteva asemenea cazuri – nu prea multe -, dar iată că nici măcar în cadrul armatei acestea nu sînt cunoscute. Amintesc cazul căpitanului Nicolae Durac (linc) și a maiorului Eugen Gheorghioiu (linc) de la Timișoara și a locotenent-colonelului Alexandru Bînzaru de la Tîrgu Mureș (linc)], ba, mai mult, v-ați organizat, împreună cu subordonații, pentru a apăra Piața Operei, plan la care ați renunțat chiar în 21 decembrie, după ce ați auzit că revolta s-a aprins și la București… Cei din armata de astăzi vă cunosc foarte puțin, chiar și noi, cei care am trăit acele vremuri știm foarte puțin episodul din Piață, atunci cînd ați ieșit la balconul Operei și ați pactizat cu populația, cu mult timp înainte ca Ceaușescu să fugă… Dacă Revoluția nu ar fi izbîndit, ați fi ajuns, cel mai probabil, în fața plutonului de execuție. Aș vrea să vă reamintiți acele momente istorice și pentru viața dumneavoastră, dar și pentru timișoreni.

– Se știe că pe 17 decembrie s-a dat alarma de luptă cu indicativul Radu cel Frumos, în care toți am fost chemați în unitate pentru a lua parte la represiunea împotriva manifestanților de aici, din Timișoara. În noaptea de 17 eram de serviciu, eram șef de atelier la o secție de reparat tehnică militară, care aparținea de Divizia 34 din structura Comandamentului de Apărare Antiaeriană. Nu eram unitate luptătoare, aveam și foarte mulți civili, subofițeri și maiștri militari. Reparam tehnica militară. Eu locuiam foarte aproape de Piața Operei, soția a fost participantă directă la demonstrații, împreună cu fata mea de 13 ani și băiatul meu de 10 ani pe atunci. Pe 20 decembrie, cînd am sunat acasă, mi-a spus că Piața Operei este plină de manifestanți și atunci am aflat mai tîrziu, după ce au reînoit alarma de luptă și militarii s-au retras în cazărmi, că veniseră unități de la Arad, de la Lugoj și Buziaș, plus cei locali, dar cu alarma în continuare activă. Eu și colegii mei ne-am gîndit că dacă nu luăm atitudine riscăm să se împuște populația din Piața Operei. În cazarmă, în marea unitate erau și cei care veniseră de la Caracal [orașul jurnaliștilor de televiziune Marius Tucă și Dan Diaconescu, implicați în răspîndirea de informații false despre revoluția din 1989], parașutiștii care i-au salvat pe Bobu și pe ceilalți din Consiliul Județean [Despre acești parașutiști, vezi articolul „Parașutiștii din Caracal, de partea revoluției ori a reprimării?” (linc)]. Au făcut o diversiune, au spus că ies printr-o parte și i-au scos pe partea cealaltă. Au plecat cu ei la aeroport și de acolo cu avionul.

– Dumneavoastră știați atunci că în Timișoara se trăsese?

– Da, știam. Chiar la noi, la marea unitate, la divizia noastră, s-a tras [e vorba de divizia de apărare antiaeriană din Calea Lipovei, care e diferită de divizia mecanizată care avea sediul în Piața Libertății]. Ne-au cerut și nouă militari și ei ne-au spus ce au făcut și cine le-a dat ordinul, care, după aceea, au fost anchetați și condamnați [Prin Decizia 359/2002 Curtea Supremă a condamnat la închisoare 3 ofiţeri ai unităţii militare din Calea Lipovei vinovaţi de participare la reprimarea revoluţiei: generalul Constantin Rotariu (comandantul unităţii), locotenent-colonel Ion Păun şi căpitan Constantin Gheorghe. Apoi aceştia au fost graţiaţi de preşedintele Ion Iliescu (Decret 727 publicat în Monitorul Oficial 589 din 8 august 2002); în 17 decembrie 1989 în zona Calea Lipovei din Timişoara s-au înregistrat 6 morţi şi 30 de răniţi prin împuşcare. Pe alt sait al meu, documente1989, am prezentat hotărîrea de primă instanță din procesul Calea Lipovei (linc), hotărîre care a fost de achitare; la Curtea Supremă hotărîrea a fost schimbată în condamnare]. Au fost morți și unii au dat dovadă de mult zel în acea perioadă. Revenind la 20 decembrie, ne-am întrebat: ce facem? Noi nu eram unitate luptătoare, nu aveam multă tehnică și ne-am gîndit să atragem atenția că militarii și cadrele civile nu mai erau de acord să facă ceea ce făcuseră pînă atunci, să scoată armata în stradă. Eu am vorbit cu ofițerii, maiștrii cu maiștrii, subofițerii cu subofițerii, militarii în termen și civilii. A fost o mișcare întreagă. Asta este important că nu am fost singur, că dacă aș fi fost singur… Și mie mi-a fost frică, dar cînd ai o unitate întreagă de partea ta este altceva, am prins curaj. Atunci a urmat hotărîrea ca la ora șapte dimineața, la 21 decembrie, să-i raportăm comandantului poziția unității noastre. Aveam legături cu batalionul de la transmisiuni și le-am spus să transmită pe toate canalele, în toată țara, ce se întîmplă și ce vrem noi să facem! Astfel, la raportul de dimineață am ieșit în față și i-am spus colonelului Damian, comandantul unității, să transmită eșaloanelor superioare că unitatea noastră nu este de acord să fie scoasă în stradă și să tragă în popor, deoarece noi trebuie să îl apărăm, nici alte forțe să fie scoase în stradă ca să tragă împotriva manifestanților, în caz contrar noi eram gata să ieșim din cazărmi. Cu greu l-am lămurit pe Damian să meargă la comandantul diviziei, colonel Rotaru, să-i transmită poziția noastră. Vreau să subliniez că în cadrul diviziei era și generalul Cîrneanu, care era secretarul general al Consiliului Superior al comandamentului nostru. Colonelul Damian a mers să raporteze, iar la ora nouă a venit cu generalul Cîrneanu. M-au chemat în birou și m-au luat la prelucrat. Nu vă spun cum au vorbit cu mine, deoarece pe atunci așa se vorbea, eram niște nimeni, de fapt. Bineînțeles că-mi era și mie teamă, mai ales cînd mă întrebau dacă nu-mi dădeam seama ce o să pățesc atît eu, cît și familia. Imediat după aceasta i-am transmis familiei să se mute la un vecin. În momentul cînd am ieșit din birou, toată unitatea era strînsă și nu l-a lăsat pe generalul Cîrneanu, atunci colonel, să plece din cazarmă, pînă nu am spus din nou ceea ce aveam de gînd să facem. Asta mi-a dat curaj, vă spun cînd am ieșit de acolo prelucrat și mi-au spus și de familie, nu mi-a fost ușor. Dar cînd am văzut că unitatea este de partea mea am prins curaj. Generalul, după ce a plecat de acolo, ne-a spus că asta este rebeliune, că sîntem nebuni și că vom vedea ce vom păți. La ora zece am azit o mașină care trecea și din care se anunța starea de necesitate. Atunci am telefonat soției ca să-mi spună la ce oră expiră, ca să știm ce să facem. Toți din unitate ne-am reînarmat, aveam pistolul la noi, cu cele două încărcătoare. Am luat pistol mitralieră cu patru încărcătoare pline, cu muniție, cu tot. Am pregătit două camioane cu care trebuia să îi ducă pe ceilalți de la Caracal și eram pregătiți să ieșim. Dar pe unde? Dacă ieșeam pe la Cîmpina înspre Calea Lipovei ne împușcă cei de la divizie, pe partea cealaltă erau cei de la Arad, dar pe undeva tot trebuia să mergem. Discutînd, la ora 11 am fost anunțați că Ceaușescu o să ia cuvîntul. Tot am crezut că-și dă demisia, dar, în fine, pe urmă a pornit și Bucureștiul. La ora patru am fost chemat la comandantul diviziei, la colonelul Rotariu. Cînd am ajuns nu mai era discuția de dimineață cu generalul Cîrneanu. Vorbea cu mine cu „Viorele, toți sîntem stresați, știm că stai în Piața Victoriei și poate nu știi ce este cu familia ta. Uite, îți dau voie să pleci acasă să-i vezi, să te liniștești”. Eu i-am spus că acolo sînt rudele noastre, sînt ai noștri, nu sînt elemente străine. I-am spus că nu pot pleca atunci, pentru că era întuneric, dar o s-o fac dimineață. Dimineață, după raport, m-am îmbrăcat civil, am lăsat pistolul mitralieră cu tot cu încărcătoarele în atelier, m-am urcat în mașină și m-am dus acasă. Le-am spus celor din grupa mea că mă duc și o să anunț poziția unității noastre, că asta era important. Asta se întîmpla la 22 decembrie, dimineața. Am plecat acasă și împreună cu vecinii am făcut textul în care stabilisem cele trei puncte. M-am îmbrăcat militar, am urcat în balcon, la Operă, acolo m-au controlat de arme, în fine. Acolo sus erau mai mulți, era nebunie. Le-am spus care este poziția unității noastre, că am raportat și mai departe la eșaloanele superioare și să cunoască faptul că dacă este vorba de ceva, noi venim și îi apărăm. Au vrut să-mi dea patru pistoale mitralieră, pe care le aveau acolo să le duc la unitate… Nu le-am luat, pentru că exista riscul să mă prindă gărzile lor și dădeam de alt belele. I-am asigurat că o să raportez comandantului care este situația și că o să ne întoarcem să asigurăm paza. Cînd am văzut textul pe care l-am scris, m-au întrebat dacă pot să scriu la final „jos Ceaușescu”. Le-am spus că da. Mi-au zis să-mi dau cascheta jos, deoarece pe acoperiș erau lunetiști, care trăgeau după stema de pe caschetă. Erau două rînduri de manifestanți în balcon. Era o tensiune acolo…

obsmil04032015_3obsmil04032015_4
– Erați monitorizat de sus și puteați oricînd să fiți împușcat, nu?

– Da, am luat cuvîntul, am spus tot ce aveam de spus, am mai stat acolo și am mai discutat una alta cu Iordache. Mi-au dat o gardă care să mă însoțească pînă la unitate, ca să nu am probleme. Cînd am ajuns acasă ca să-mi iau rămas bun de la soție, mi-a telefonat de la unitate colonelul Damian, știa că am vorbit din balcon și m-a întrebat dacă am luat armamentul cu mine. I-am spus că nu. Se știa că ne-am înarmat și colonelul Damian mi-a spus mai tîrziu, după ce toate s-au terminat, că și el a fost alături de noi, dar îi era teamă și ne-a lăsat să ne facem noi de cap. Nu ne-a obstrucționat. I-am spus că vin înapoi la unitate și mi-a răspuns „Bineeee”, dar un bine care a sunat mai mult a amenințare. În momentul acela am spus celor care mă însoțeau că dacă nu dau telefon într-o oră acasă, înseamnă că m-au arestat. Am ajuns înapoi la unitate, mi-au dat un manifest al frontului democratic român, pe care l-am dat soldaților și am ajuns la comandant. Acolo era CI-istul unității, care mi-a spus că am făcut bine și că trebuia să spun că apărăm granițele. I-am spus că pe manifestanți îi interesa cine îi apără pe ei. Mi-a răspuns că, dacă aș fi spus asta, eram acum comandantul diviziei. Șmecher, șmecher… Atunci am crezut că este în regulă, dar m-au tras în piept. Am dat telefon acasă și am spus că totul este în regulă. Am mers la colonelul Rotariu și acolo mi l-a dat pe generalul Gușă la telefon. I-am spus că onoarea mea de ofițer a fost pătată, deoarece noi, ca militari, am ieșit în stradă împotriva poporului. A început să strige, nu vă reproduc vorbele care erau în gura lui. Asta era pe la 12 fără ceva.

– Generalul Gușă, care tocmai fusese cu două zile în urmă în Timișoara.

– Păi el era în Timișoara, era aici. El a plecat după, la 13 și ceva, cu avionul, la București. Erau Gușă, Coman, Chițac și Cîrneanu și cîteva persoane de la Departament, inclusiv inspectorul de la Muzicile Militare. Imediat, m-au băgat într-o cameră și m-au arestat. Aveam o gardă din unitate, formată din maiștri militari și subofițeri, care au spus că dacă mă duceau la închisoare atacau unitatea. Între timp am auzit la ofițerul principal că Ceaușescu a fugit, și el mi-a spus că a fost alături de noi, dar îi era frică. L-am auzit pe Rotariu cum a strigat „Închideți tot, că au intrat teroriștii pe frecvență!”. Era înnebunit. Pe la 13 fără un pic a venit procurorul general pe Timiș [trebuie să fie vorba de colonelul Izdrescu, șeful Procuraturii Militare Timiș, care mi-a confirmat verbal discuția cu Oancea din 22 decembrie 1989; după 1989 s-a ocupat cu anchetarea celor care a tras la revoluție]. Era camera ofițerului de serviciu, un hol, o altă cameră mică, camera lui Rotariu, iar la stînga o cameră în care mă țineau arestat. L-am văzut pe procuror cînd a trecut și a mers la Rotariu. Între timp, evident, fugise Ceaușescu și a venit procurorul militar. Mi-a spus că nu mă pune să dau declarație de martor sau de inculpat, dar numai să-i spun ce am transmis în piață. I-am zis că nu mă temeam cînd era Ceaușescu, da păi acum? I-am scris pe o foaie și pe urmă am putut pleca. Mai tîrziu, a venit un reporter de la BBC, era și Rotariu și vorbea cu mine tot cu Viorele. Vreau să subliniez că a contat enorm că unitatea a fost împreună cu mine. Dacă nu era aproape întreaga unitate, nu aș fi avut acest curaj!

– Oricum, în armată se leagă prietenii trainice, chiar și în condiții de pace. Ceea ce ați pățit acolo cu acei oameni pot să spun că v-a legat și mai tare. Mai țineți legătura?

– Da, am ținut legătura cu ei, dar pe urmă a plecat fiecare în direcția lui și am pierdut relațiile. Am fost șeful poliției, pe urmă, cît am fost primar [1992-1996, ales din partea Partidului Alianței Civice], am încercat să-i mai ajut cu locuințe, cu una, cu alta, că știam care este situația. Cu unii m-am mai întîlnit, dar nu am păstrat o legătură foarte strînsă. Pe urmă, am intrat în politică și nu am vrut să-i implic pe ei în treaba asta. Cred că a fost singura unitate, nu era mare, în jur de 100-150 de oameni, care a fost de partea Revoluției și care a avut curajul să spună: „Nu, noi nu ieșim să tragem în popor!”. Asta este cel mai important. Că eu am fost reprezentantul lor, asta e mai puțin important. Mereu am fost împotriva nedreptății și am avut de suferit. Cînd vedeam o nedreptate, nu puteam să mă abțin.

– Revenind la zilele Revoluției, la acel moment din balcon, trebuie să vă amintiți foarte bine, mai ales că familia era în piață. Dumneavoastră erai acolo, ați auzit cînd s-a spus că armata a tras în populație?

– La 17 decembrie, la ora cinci, împreună cu vecinul meu am mers să ne mutăm mașinile, pentru că puteau fi incendiate. Le-am dus pe strada Paris. Cînd ne-am întors, am auzit cum se trăgea cu muniție de manevră. Nu se auzea glonțul. Se auzea doar împușcătura. Cînd am coborît la ora șapte, Piața Operei era deja ocupată de militari. Am văzut cum cărau zincurile cu muniția de luptă. Am fost locțiitor tehnic, știam care și cum sînt.

– După ce au tras, lumea din piață sigur vorbea. Știați cîți oameni au fost omorîți, răniți?

– V-am spus, la 19-19:30 am plecat și nu am auzit, dar cînd au venit colegii noștri mai tîrziu, ne-au povestit că picau ca spicele. Bineîneles că au fost și unii care s-au decompensat atunci. Toate acțiunile s-au dus noaptea, cînd totul ți se pare altfel. Știu că de la unitate, de la divizie, s-au tras peste cîteva sute de mii de cartușe, iar noi nu eram unitate de luptă. Vă dați seama cîte cartușe au tras cei de la mecanizată. Au tras în jos și a ricoșat, noaptea unii au tras de frică, deci nu poți să învinovățești. De asta am spus că onoarea de ofițer a fost pătată, pentru că nu poți să-l iei pe militar și, după ce l-ai obligat să facă, să-l tragi la răspundere. Cînd ești general și ești comandant de divizie ori șeful Marelui Stat Major ai beneficii mari dar ai și responsabilități. Ori lor le-a lipsit responsabilitatea, adică nu și-au asumat-o…

– V-am întrebat dacă cei din piață au aflat, pentru că v-ați asumat un risc, v-ați dus în mijlocul populației, care putea să aibă o reacție violentă.

– Da, așa este, dar ei așteptau pe cineva care să-i apere. Să vadă că există cineva care este cu ei. Cînd m-au văzut vecinii, au spus să mă duc și să spun că armata este cu ei. Toți s-au bucurat. M-au luat pe sus, m-au aruncat, gata să cad. Era o descătușare a lor, pentru că, v-am spus, era o frică. Aerul era întins ca o coardă. Nu știau cine este securist, a fost ceva greu de descris…

– Pînă la urmă, curentul nu a fost chiar atît de negativ din partea populației în ceea ce privește armata, chiar dacă au fost acei oameni împușcați…

– Nu, nu, nii dintre militari s-au arătat zeloși, nii s-au decompensat și pe timp de noapte, plus că mai erau și alții care au tras, securitatea, miliția… nu doar armata. Ei vor să se scape, securitatea și cu miliția, dar și ei au avut partea lor de vină.

– Ați spus că ați urît nedreptatea și înainte și după. Presupun că ați avut niște episoade și pînă la gradul de maior, în care v-ați luptat cu nedreptățile.

– Da, eu trebuia să fiu avansat în august 1989. Am fost ultima promoție de august. Trebuia să fiu avansat locotenent-colonel, dar au spus că se face economie ca să ne plătim datoria externă și nu ne-au mai avansat. Nu doar eu, toți ofierii superiori au fost amînați de la avansare. Ne-au avansat la 30 decembrie. Și alte lucruri. Să vă povestesc o situație: am fost și eu membru de partid, mai tîrziu, că nu eram cu politica. Era în 1982, cînd s-au scumpit alimentele. Celor care produceau carne le-au mărit cu 50 de bani kg, dar pe piață era cu cîțiva lei buni, 7-8, lei mai mult. Trebuia, în ședinele de partid, să aducem elogii, cum că ce politică bună și alte vorbe din astea. Le-am spus că pe mine nu mă pot pune să spun că este bine, cînd eu, din buzunar, dau mai mult. Nu pot! Trebuia să fiu un exemplu, dar nu puteam să spun că sînt de acord, cînd eu nu eram. Am avut probleme cu ei și pentru că am terminat facultatea și că făceam naveta pentru cursuri de la Hunedoara. Lucram două zile jumătate pentru o zi liberă ca să ajung la cursuri. Cînd i-am spus comandantului, care era colonelul Ștefan, mi-a spus că ce-mi trebuie mie facultate, că nu au nevoie de ingineri în armată, ci de ofițeri. Pînă la urmă, tot am terminat facutlatea, în ’73.

– La final, domnule general-maior Viorel Oancea, vă rog să transmiteți un mesaj militarilor de astăzi, care poate mulți dintre ei nici nu erau născuți în 1989… Este important să afle adevărul de la oamenii care au contat în acele vremuri complicate, pentru ca ele să nu se mai repete, să nu se mai întoarcă situațiile tragice și absurde în care cineva s-ar mai putea gîndi la varianta folosirii armatei ca pe un instrument personal de represiune.

– Datoria armatei, a militarilor ei, este să apere țara și poporul! Asta este menirea lor și asta îi îndemn să facă. Armata funcționează în baza unei legi, iar acolo nu scrie că armata poate fi scoasă în stradă împotriva populației, indiferent ce a făcut aceasta! Pentru asta există poliție și jandarmerie, armata trebuie să apere țara. Este armata țării și armata poporului, nu este armata nici a unuia, nici a altuia!

– Credeți că este armata acum, la 25 de ani de la evenimentele din Decembrie 89, culpabilă încă în integralitate, pentru ce s-a întîmplat din 16 pînă în 22? Sau au fost cîțiva, care au fost identificați și au plătit conform legii pentru faptele lor în nume personal?

– Armata nu trebuie să se simtă vinovată în integralitate pentru ce a fost atunci… Cum am mai spus, ofierii care aveau funcții de conducere, responsabilități, sînt cei care au, într-adevăr, o pată pe onoarea lor. Militarul execută ordinul, nu prea i se poate imputa omului de la execuție… Mai ales că erau, în majoritate, tinerei de 18, 19 sau 20 de ani, militari în termen… Coloneii și generalii poartă răspunderea acelor tragedii, ei ar fi trebuit să demonstreze bună credință și discernămînt! Mulți, însă, dimpotrivă, au fost zeloși, crezînd că așa vor ieși în față și vor primi recompense, avansări… Sperau că regimul nu se va schimba și că Ceaușescu va rămîne la putere… Din fericire, regimul s-a schimbat, și mă bucur că s-a întîmplat asta, fiindcă dacă nu era așa, nici eu nu mai eram acum în fața dumneavoastră!

Mai citește:
– Eu și Viorel Oancea despre cercetările legate de revoluţie (video)
– Mi-e milă de caghebişti (video)
– Istoria comisiei guvernamentale din 1990, care a propus trimiterea în judecată a lui Stănculescu şi Chiţac
– Istoria Comitetului de Acţiune pentru Democratizarea Armatei
– Timişoara, 8 iunie 1990. „Armata trebuie epurată de criminali şi colaboraţionişti”. Miting în favoarea CADA (video)
– În unitatea militară 01942 din Calea Lipovei s-a prezentat o echipă a TV Liberă Timişoara să „cerceteze” purtarea militarilor în zilele revoluţiei. Cu ce drept?
– Dosarul Calea Lipovei, Timişoara. Prima judecare
– Dosarul Calea Lipovei, Timişoara. Rejudecare, prima instanţă
Candelă împotriva timpului (8). Comunismul s-a născut pe Neva și s-a înecat în Bega – episod în care apare Viorel Oancea. La pagina Filme documentare despre revoluție găsiți filmul „Candelă împotriva timpului” în întregime.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s