Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Împușcat și arestat Decembrie 16, 2016


copertarcumafostO nouă mărturie din cartea mea „Revoluția din Timișoara așa cum a fost”, publicată în 1997. Prezint acum declarația lui Anton Suharu, care a fost împușcat în picior și apoi reținut, în 17 decembrie 1989, în zona Pieței Badea Cîrțan.

Domnul Anton Suharu s-a născut la 2 februarie 1949 în comuna Băcani, județul Vaslui. În 1989 lucra ca vatman la Întreprinderea Județeană de Transport Local Timișoara. În 1991 cînd a dat declarația de mai jos, lucra ca manevrant de vagoane la Fabrica de Bere.

Duminică 17 decembrie 1989 la ora 13,10 am preluat serviciul de vatman fiind la acea dată angajat al IJTLT. Am fost repartizat pe linia 1 roşu cu traseul modificat după cum urmează: Piaţa Traian (unde am luat în primire serviciul), Banatul, FAEM, Dîmboviţa şi retur.

Menţionez că am fost surprins cînd şefa de tură mi-a indicat acest traseu. La întrebarea mea care este motivul schimbării traseului mi-a răspuns că nu se poate circula din cauza demonstranţilor care au ocupat carosabilul şi e posibil să rămînem blocaţi în centrul oraşului.

La ora 13,10 am schimbat pe vatmana Rusu Tiţa care mi-a spus că a făcut o cursă în 3 ore în loc de 55 minute. Am plecat în cursă pe traseul menţionat mai sus circulînd cu viteză foarte redusă din cauză că tensiunea curentului în reţea era mică.

În jurul orei 16,20 am reuşit să ajung iar în Piaţa Traian. Aici am văzut pentru prima oară în viaţa mea o mare de oameni, sute poate chiar mai mult de 1800 la un loc, în majoritatea lor tineri dar şi bătrîni printre ei. S-au postat în faţa tramvaiului şi au cerut ca toţi călătorii să coboare. Unul din ei mi-a spus că din acel moment nu mai circul. M-a mai întrebat dacă sînt membru PCR dar n-a mai stat să-i dau răspunsul căci s-a urcat pe tamponul din faţă al tramvaiului şi s-a adresat demonstranţilor cu îndemnul să nu plece acasă, „Români veniţi cu noi!” şi altele … pe care eu nu le prea auzeam din cauza stresului. Credeam că se vor lua de mine. Alţi tineri s-au urcat pe tramvai. Unul, cred că student pentru că avea un dialect de om învăţat, era mai înalt, cu o geantă legată la spate, şi vorbea de Cehoslovacia, Bulgaria, Ungaria etc. Atunci eu m-am dat jos din cabină şi am tras jos pantograful pentru ca cei de sus să nu se curenteze. Odată coborît am rămas printre demonstranţi, cu care am luat legătura cu o bucurie mare gîndindu-ne că s-ar putea să fim arestaţi dar nu mai conta nimic pentru nimeni. Nu mai ţin bine minte şirul orelor dar în scurt timp au sosit trei tancuri care ne-au împrăştiat rotindu-se în intersecţia din piaţa Traian, apoi s-au liniştit la circa 150 metri de intersecţie, mai precis în faţa bisericii din Traian către Neptun. Puţin mai tîrziu unul din tancuri ardea. Cineva dintre demonstranţi striga să facem rost de răngi pentru a desface şenilele tancului care ardea. Celelalte două tancuri au plecat spre Neptun. Demonstranţii nu se lăsau, huiduiau şi aruncau cu pietre în tancurile care fugeau. La scurt timp a sosit un pluton de militari combinat cu armată din cadrul miliţiei, care erau echipaţi pentru luptă cu automate, măşti pentru gaze, bastoane de cauciuc şi căşti pe cap. Căştile erau diferite: la miliţie erau albe iar la M.A.N., cachii. La apariţia acestui pluton din nou s-a făcut panică în demonstranţi, făcîndu-le loc să treacă. Alţii au început să-i huiduie şi să strige: „Soldaţi, pe cine apăraţi?”, „Noi sîntem fraţi voştri!” etc. Am văzut soldaţi cu lacrimi în ochi dar ei îşi continuau mersul pînă aproape de tancul acela care scotea fum, unde s-au oprit şi s-au dispersat ocupînd carosabilul în lăţime. Nu mai dădeau voie să se circule către podul Decebal pentru ca demonstranţii să nu poată merge în centru. Văzînd că marea de demonstranţi înaintează către ei au deschis focul cu gloanţe oarbe asupra demonstranţilor dintre care unii de frică au căzut pe jos. Atunci demonstranţii s-au unit şi mai mult. Am auzit strigîndu-se „nu vă fie frică că trag cu cartuşe oarbe!”. Plutonul s-a încolonat şi a plecat mai departe oprindu-se la podul Decebal pe care l-au ocupat, oprind circulaţia demonstranţilor spre Centru, respectiv Consiliul Judeţean, unde erau alţi demonstranţi.

M-am întors înapoi la tramvai şi la insistenţele mele către dispecerul din Traian am reuşit să convingem pe cei în drept să cupleze curentul electric (între timp se întrerupsese curentul). Apoi am dezlegat pantograful şi am reuşit să mă strecor printre demonstranţii care se mai răriseră spre depoul Leontin Sălăjan, unde la poartă am oprit pentru a da la o parte baricada pe care o puseseră cei de la depou crezînd că răufăcători pot intra în depou. I-am rugat pe cei din depou să lase poarta deschisă că după mine mai vin tramvaie. În Traian erau aproximativ 20 de tramvaie dar ceilalţi vatmani nu au reuşit să treacă printre demonstranţi.

Am luat legătura cu şefa de tură Baba Geta care m-a rugat să merg din nou în Piaţa Traian şi să ajut şi alţi vatmani să se retragă în depou, eventual să mai iau un vatman cu mine şi să mă duc în depoul Dîmboviţa unde sînt tramvaie de la depoul nostru şi să le aducem în Leontin Sălăjan. Am plecat în Traian.

Un grup de cetăţeni îmbrăcaţi în salopete, circa 4-5 inşi cu bucăţi de fier în mînă, spărgeau vitrinele alimentarei Neptun. Cei din stradă au năvălit în alimentară şi au luat tot ce au putut. Aici am intervenit cu un domn înalt şi robust. Împreună am încercat să lămurim demonstranţii că s-ar putea ca aceasta să fie un motiv ca să ne aresteze tinerii. Ei ne-au împins la o parte spunînd că vor să moară sătui. Ce a fost mai grav e că la urmă au dat foc. Am plecat lîngă un tramvai care era cu bordul distrus şi geamurile sparte. Vreo 50 de persoane se luptau să-l răstoarne. Nu au reuşit şi atunci au pus foc, noroc că nu s-a extins. Nu am intervenit de frică să nu se ia de mine. Puţin mai jos un alt tramvai avea aceiaşi soartă.

Cei care spărgeau cred că se cunoşteau pentru că vorbeau între ei. Unul dintre ei mai scund, gras, cu ochelari a spus: „Hai că aici am făcut treabă bună!”. Între timp s-au spart toate vitrinele, s-au scos mărfurile afară şi s-a dat foc. Era un vacarm de nedescris, fum şi miros insuportabil de cauciuc şi plastic. Am venit în intersecţie în Piaţa Traian. Atunci se dădea foc la cabina IJTL. Se pare că nişte tineri aveau sticle cu benzină cu care stropeau şi dădeau foc.

Era ora 19,10. Am plecat spre Badea Cîrţan cu gîndul să spun la şefa mea că nu se mai poate aduce nici un tramvai. În apropiere de podul de peste Bega a venit dinspre Piaţa Badea Cîrţan un camion cu militari foarte gălăgioşi. Camionul se deplasa cu viteză redusă şi a virat în direcţia mea. Cînd a ajuns lîngă mine mi s-a ordonat de către acei militari: stai!, şi eu am stat. Ei au rîs şi au deschis focul asupra mea, în acelaşi timp mi-au strigat: fugi! Am simţit arsuri în păr pe cap şi lovituri pe spate. După aproximativ 3-4 metri am căzut jos. Am auzit strigînd două femei că l-aţi omorît ucigaşilor, dar eu m-am ridicat şi am încercat să fug spre Badea Cîrţan. Am căzut şi iar m-am ridicat. Nu ştiam ce se întîmplă cu mine. Cînd am ajuns pe pod am văzut la lumina becului de pe stîlp că sînt împuşcat în piciorul drept. A început să mă doară groaznic. M-am îndreptat mai mult în fugă cu piciorul drept tîrîş cu gîndul să ajung la depoul de tramvaie, dar cînd am traversat b-dul Leontin Sălăjan am fost interpelat de o mașină ARO în care erau doi indivizi. Unul mi-a spus să urc în mașină, în spate. Am întrebat pentru ce şi mi-a dat de înţeles că mă împuşcă dacă nu fac ceea ce-mi cere. Acel individ era îmbrăcat cu un costum închis (gri) şi pe cap pălărie neagră. Sub haină mi-a dat de înţeles că are o armă, deoarece a dus mîna dreaptă spre haină. Mi-a deschis uşa spunîndu-mi că nu se întîmplă nimic, voi da o declaraţie şi îmi dă drumul. După ce am urcat am văzut că în ARO erau trei persoane întinse cu faţa în jos. Mi-a ordonat să mă culc peste ei. Eu m-am făcut că mă supun ordinului dar după ce a închis uşa m-am aşezat pe bancheta din dreapta unde am început să mă gîndesc că s-a apropiat sfîrşitul zilelor mele. ARO-ul a intrat în curtea miliţiei judeţene. Aici au deschis uşa din spate şi au spus jos. Eu am coborît primul, iar după mine ceilalţi trei. Am fost predaţi la un miliţian solid şi înalt care era împreună cu doi militari de miliţie însoţiţi de bîte proaspăt făcute. Miliţianul i-a întrebat pe cei ce ne-au adus „aceştia ce au făcut?”, la care cel ce ne-a deschis uşa ARO-ului i-a spus rîzînd că au vrut să ia scaunul lui Ceauşescu. Ne-a împins de spate către intrare unde ne aşteptau bîtele care în mai multe reprize s-au ridicat şi s-au coborît pe capul meu. Nu ştiu de ceilalţi pentru că eu nu mai vedeam şi nu mai auzeam nimic din cauza durerii de la lovituri şi de la piciorul împuşcat. Glonţul îmi străpunsese încălţămintea, talpa piciorului ieşind prin talpa încălţămintei. Se pare că am căzut jos. Pentru cîteva secunde mi-am pierdut conştinţa. Mă aflam într-un hol la un demisol unde erau unde erau alţi militari de miliţie cu aceleaşi bîte în mînă care mi-au ordonat să intru într-o încăpere. Şi de această dată am fost lovit cu bîtele. Odată intrat în această cameră de la subsol mi s-a ordonat culcat cu burta în jos. Pe jos era un praf alb (var sau cretă) şi stropit cu apă. M-am culcat pe jos. Nimerind lîngă un calorifer, am băgat capul sub calorifer. Menţionez că la circa 20-30 minute aveam noi veniţi, astfel camera era arhiplină cu demonstranţi bătuţi groaznic. Toţi arătau foarte rău. Am fost bătuţi cam din 40-45 minute la rînd fără să fim întrebaţi măcar un cuvînt. Eram bătuţi în cap şi în stomac de către militarii care aparţineau miliţiei.

În 18 decembrie, la ora 5,20 am fost urcaţi în autodube şi duşi în puşcăria de la Popa Şapcă. Ni s-au luat curelele, şireturile, ceasurile, actele, banii şi bijuteriile şi am fost întrebaţi unde lucrăm, unde locuim şi dacă sîntem membri PCR. După astea am fost repartizaţi pe camere. Eu am fost repartizat la pavionul 5, camera 58 sau 68 (nu mai ţin minte exact). Aici erau 67 de arestaţi în 38 de paturi, cîte doi în pat. Ne aşteptam să fim judecaţi şi împuşcaţi, aşa erau zvonuri printre noi. Totuşi mie nu-mi părea rău dacă muream. Îmi dispăruse frica şi aveam curajul cel mai mare dintre toţi care eram acolo şi îi îmbărbătam pe alţii. Noaptea cu studenţii care erau cu noi acolo vorbeam ce vor face cu noi. Singura soluţie era să nu ne pierdem cu firea.

În 19 decembrie am fost chemat la interogatoriu să dau o declaraţie unui cetăţean voinic, procuror venit de la Bucureşti, care mi-a vorbit în cuvinte liniştitoare să scriu tot ce ştiu, ce am văzut şi dacă îi cunosc pe cei care au spart şi au furat. Eu i-am spus adevărul că nu-i cunosc. Mi-a promis că o să ţină cont de mine şi o să verifice dacă sînt sincer şi îmi va da drumul acasă. L-am întrebat de ce sîntem învinuiţi. El mi-a spus că trebe să-mi dau seama singur. Atunci ce o să facă cu noi?, l-am întrebat. Răspunsul a fost prompt: puşcărie sau liber acasă. L-am întrebat cam cîţi sînt în situaţia asta, şi mi-a zis că în jur de 1200 înregistraţi. I-am spus că am patru copii minori. Am primit încredinţarea că se va ţine cont. Această discuţie a observat-o un cetăţean civil gras de la o masă din mijlocul sălii unde eram anchetat, care m-a chemat la el imediat împreună cu acel procuror. M-a întrebat de ce sînt plin de sînge. I-am spus că m-am lovit. Mi-a spus: brava Mişule, bine că nu te-ai lovit mai rău că alţii ca tine sînt la morgă, eşti liber să pleci la camera ta. M-am întors convins că vom fi întemniţaţi pe ani grei dar în 20 decembrie la orele 22,30 am fost cu toţii eliberaţi şi sfătuiţi să mergem fiecare pe la casa lui. Eu m-am dus acasă cu rana de la picior sîngerîndă, pentru că în puşcărie nu mi-au dat nici un medicament, spunîndu-mi că nu au ce să-mi dea.

În 21 decembrie m-am dus la Operă şi am rămas zi şi noapte acolo pînă cînd au început iar să tragă. În 22 decembrie ora 22,30 am venit acasă, eram un om liber. Trăiască libertatea.

10 aprilie 1991 (declaraţie consemnată de Cherlea Simion)

Mai citește alte declarații ale participanților la revoluția din Timișoara la pagina Revoluția timișoreană (mărturii).

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s